Lună: ianuarie 2021

Un document de excepție: Cum era să-l înfunde în pușcărie Lucian Blaga pe un învățător

Suntem în anul 1938. Regele Carol al II-lea, după ce a instituit un regim totalitar de dictatură personală, s-a gândit să-și termine concurența la grațiile Germaniei naziste. Interzisese toate partidele politice cu excepția celui personal, dar avea ceva de împărțit în plus cu legionarii, pe care-i vedea drept concurență directă în relația cu Hitler, un fel de amenințare cu care puteau santaja naziștii. Din cauza asta dăduse ordin structurilor de represiune ale statului să stopeze orice propagandă a cămășilor verzi. În plus, Regele proclamase starea de asediu, așa că autoritățile puteau să acționeze cu o marjă foarte largă de proceduri violente.

Învățătorul Anton Moisil funcționa în comuna Valea Hranei din județul Someș (actualmente în Sălaj). Fusese șef de plasă în organizația legionară, dar, cel puțin în aparență se lăsase de politică. Asta, după ce la începutul lunii februarie 1938, jandarmii îi atrăseseră antenția să dea jos de pe pereții camerei în care locuia portretele lui Zelea-Codreanu și Cantacuzino-Grănicerul.

28 noiembrie 1938 a fost o zi deosebită. Carol luase deja hotărârea să-l gâtuie pe Zelea-Codreanu, treabă care se va întâmpla în noaptea de 29 spre 30. Se aștepta la o reacție violentă a legionarilor, așa că jandarmeria, poliția și structurile de informații au fost mobilizate să găsească, preventiv, depozitele de armament și materiale de propagandă ale verzilor. Șeful de post din comuna Ceaca, pe raza căreia se afla și Valea Hranei, a cugetat profund la ordinul venit de sus și și-a șoptit în mustață că învățătorul Moisil ar putea să aibă ceva marfă interzisă, că doar nu degeaba fusese legionar. Omul era plecat de acasă în satul său natal, Șanț, din actualul județ Bistrița-Năsăud, dar jandarmul a zis că poate să arunce un ochi în camera lui chiar dacă lipsea. A cotrobăit de față cu martori, că așa spunea legea, prin bulendrele lui Moisil, nu a găsit nimic suspect, dar pe perete a văzut un portret al cuiva cu o căutătură foarte serioasă.  A spus că trebuie să fie, după mutră, după port, ”un șef legionar”. A consemnat victorios în procesul verbal: ”s-a găsit afișat pe peretele casei fotografia unui individ pe care nu l-am putut identifica, însă crezând că este un comandant legionar am ridicat fotografia și am atașat-o la dosar”.

Astfel, învățătorul Moisin s-a trezit că i se deschide un dosar penal ca învinuit pentru ”păstrarea de materiale de propagandă politică interzise”. Adus în fața unei curți marțiale, putea să o pățească. Norocul lui a fost că maiorul de justiție Alexandru Blebea și-o fi făcut studiile la Cluj. El și-a dat seama că nu era portretul vreunui nicador sau decemvir ci tocmai al filozofului Lucian Blaga, care nu avea treabă cu legionarii. Astfel, Moisin a scăpat de pușcărie și dosarul a fost clasat. Dacă ajungea la închisoare sau într-un lagăr, ar fi avut mari șanse să fie ucis în represaliile de după asasinarea lui Armand Călinescu, din septembrie 1939. Dosarul poveștii de mai sus îl găsiți aici:

O altă poveste din arhivele Securității: Cum s-au turnat între ei trei cunoscuți profesori de la medicină

Profesorul Riga, unul dintre protagoniști

Când eram copil ai mei îmi luaseră o bonă oltenească, pe care o chema, coincidență, Tomița. Era bătrână și stătea pe Strada Paleologu, la numărul 14, aproape de mine. Din când în când mă ducea la ea acasă. Stătea într-o clădire veche boierească. Fostul proprietar al imobilului era generalul medic Ion Atanasiu, căsătorit cu nepoata eroului de la Mărășești, Eremia Grigorescu. Născut în 1899, era deja sărit de 80 de ani.Cum, pe la 6-7 ani mă fascinau armata și războaiele, bona mea mă ducea în vizită la el. Mi-a făcut cadou o poză cu bunicul soției și o bonetă militară a armatei regale. După o groază de timp, am auzit că generalul medic ar fi avut la sfârșitul anilor 80 probleme cu Securitatea, fiindcă ar fi scris la Europa Liberă și ar fi încercat să formeze un grup de opoziție împreună cu alți ofițeri superiori rezerviști. I-am cerut dosarul la CNSAS. Nu am primit nimic din anii 80, în schimb am dat peste niște frumoase turnătorii și mâncătorii, petrecute la Facultatea de Medicină din București în anii 60.

Mai mulți profesori, calfe, delatori

În mediile universitare românești totdeauna invidia, ranchiuna, servilismul și pupincurismul au coabitat armonios. Pensionat de la Spitalul Militar Central cu grad de general medic, în 1960, Ion Atanasiu a nimerit într-un mediu în care diverși civili se lucrau reciproc pe motiv de ”ba io-s mai important”. Angajat conferențiar la Catedra de Anatomie Generală a Facultății de Medicină din București, a fost de la bun început antipatic profesorului Ilie Gh. Riga, șeful catedrei. Fiindcă Atanasiu nu era fiul ploii, ci cuscrul academicianului medic Ștefan Nicolau, Riga a bănuit că îi va lua locul. Profesorul Theodor Burghele, rectorul Institutului de Medicină și Farmacie tocmai trăgea sfori să intre în Academia Română și avea nevoie de sprijinul rubedeniei prin alianță a lui Atanasiu. Când generalul a fost făcut profesor plin, în 1962, impulsivul Riga s-a simțit amenințat. Mai întâi, a început să zbiere că Atanasiu e o ”epavă a societății” și altele asemenea. Cum urletele zboară, s-a apucat să facă o turnătorie la C.C. al P. M.R., direct la tovarășul prim-secretar Dej. Numai că ușor zănatec, a uitat plicul cu delațiunea la sediul catedrei. Atanasiu, fiindcă era discreția întruchipată, a deschis epistola și s-a pus pe citit. Numai că dom Ilie și-a dat seama că a uitat scrisorica de amor și s-a întors val-vârtej. L-a prins în faptul lecturii pe general și a vrut din câte am dedus, să-l ia la poceală și mai multe nu, ca între intelectuali de rasă. Sărmanul Ion abia a apucat să se refugieze în sediul decanatului. Tărășenia o găsiți relatată aici, de către informatorul Antoniu, propabil tot un universitar:

Nu m-am prins prea bine dacă Riga a turnat și în numele lui sau doar a lucrat printr-un intermediar, fiindcă la dosar apare o ”lucrare” adresată unui ”tov. Secretar”  și semnată de conferențiarul dr. Alexandru Ianculescu. Din ea aflăm că generalul era un dușman de clasă veritabil, cu un ”frate criminal de război” și o ”soră exclusă din partid”, că a călătorit pe banii regelui la Polul Nord, că și-a făcut nunta la palat, că are socrul fost condamnat politic că a primit în război o decorație nemțească. Mi-a plăcut la nebunie următoarea frază meșteșugită ”Acest om își manifestă dușmănia destul de camuflat, dar totuși evident”. Finalul denunțului e apoteotic. Ca o dovadă supremă a vinovăției lui Ion Atanasiu, autorul relatează că acesta a spus un banc ( zău dacă l-am înțeles) cu cosmonautul Gagarin care se învârte după niște pizde și o pizdă care se învârte după Gagarin. Tot la sfâșit autorul cere să fie interogat de către organe un doctor Gilorteanu, care ar cunoaște mai multe despre activitățile subversive ale reclamatului. Frumoasa operă poate fi consultată aici:

Generalul contraatacă

Când eram copil, Atanasiu mi-a făcut impresia unui om blajin. Așa o fi fost, dar nu era să stea cu mâinile-n sân când Riga&Ianculescu voiau să-i dea partinic la cap. Și-a scos mâna dreaptă și a început să scrie. După cum spune sursa ”Bădescu”, un informator-student, la ceas de seară, în cabinetul lui, Ion Atanasiu lipea plicuri adresate feluritor foruri și persoane:  Ministerul Învățământului și Culturii-Serviciul Cadre, Ministerul Sănătății-Serviciul Cadre, Academician Ștefan Milcu, Academician Ștefan Nicolau (nea cuscrul). Documentul din interior avea titlul ”Când a crezut, în 1931-32 sau în 1960-61?” și era, probabil, un fel de pamflet despre conf. Dr. Ianculescu, fost legionar în tinerețe.  Ca orice militar responsabil, curajos și patriot, generalul semna suav ”M. Constantinescu”. Poftiți povestea:

Muream de curiozitate să văd stilul scriitoricesc al său, dar, din păcate, în dosarul pe care l-am primit proza asta lipsește, cu toate că un ofițer superior făcea o adnotare să-i parvină.

Final deschis, concluzii faine

Habar nu am cum s-a soluționat istorioara de mai sus și nici dacă protagoniștii au avut ceva de suferit. Profesorul Riga a mai fost șef de catedră mai bine de zece ani de la declanșarea ”războiului”, până în 1973. A decedat în 1977, după ce a  mai fost patru ani profesor consultant. Este omagiat și azi drept unul dintre cei mai prestigioși profesori pe care i-a avut IMF. Alexandru Ianculescu a ajuns profesor plin la IMF și a publicat un laborios ”Compendiu de anatomie și fiziologie a omului”, după care se mai studiază și azi. Ion Atanasiu probabil s-a pensionat în anii 70. Mi-l amintesc și acum drept un domn distins, înalt, slab, cu părul complet alb și ochelari cu lentile heliomate. O să încerc să aflu mai multe date despre ce a făcut în anii 80.

Pot să zic însă că am descoperit o adaptare a lui Caragiale la realitățile anilor 60. Nu mai era vorba, ca într- ”O scrisoare pierdută” sau ca în ”Telegrame” de niște politicieni de provincie, ci despre niște onorabili oameni din mediul academic. Ei nu făceau ”pac la Resboiul” ci la partid, Securitate și ministere. În ziua de azi, în caz de scandal universitar, pac și la ”Resboiul” și la minister.

Mărirea și decăderea celui mai important spion GRU în România: Din general a ajuns pompier și apoi cadavru în SUA

Grigore Naum, pe numele adevărat Naum Rotstein, zis Grișa, s-a născut pe 30 septembrie 1911 în orașul Bălți din Basarabia. Cu toate că provenea dintr-o familie burgheză, l-a tras ața de tânăr spre comunism. S-a lăsat de facultate în anul I și a început să se joace de-a utecistul. Din 1930 începând, s-a ocupat, fără să aibă o meserie certă, doar cu agitație politică, spionaj și acte de terorism. A fost, pe rând, activist ilegal al UTC și apoi al PCdR, plătit din banii Komintern-ului. Se specializase în provocat greve și organizat ”întâlniri zburătoare”, un fel de flash-mob-uri sau demonstrații ilegale de azi.

În 1937 a primit misiunea să meargă să lupte în Războiul Civil din Spania. Acolo a luptat în Brigada 129 Internațională și a avut un mic hâc, când în timpul unor lupte s-a făcut nevăzut din unitatea sa. Mai târziu a dat vina pe un alt voluntar român, care l-ar fi indus în eroare și a scăpat basma-curată de acuzația de lașitate. După ce brigadiștii internaționali s-au retras în Franța, Grișa a ajuns secretarul de partid al voluntarilor români. Cam de aici începe cariera sa de kominternist relativ important. După cum se știe, ”spaniolii”, internați în lagăre dar beneficiind în fapt de libertate de mișcare, au fost unul dintre principalii piloni ai Moscovei în destabilizarea Republicii Franceze, după încheierea ”Pactului Ribbentropp-Molotov”. Cu toate acestea, regimul de la Vichy, ca să-i protejeze de eventuale represalii germane după capitularea Franței, i-a mutat în Algeria. Aici l-a prins pe viitorul Naum ocuparea de către anglo-americani a Africii de Nord. Faptul că devenise important l-a dovedit chemarea sa urgentă în URSS, de către o comisie venită să-i selecteze pe ”spaniolii utili”.

Militarul sovietic își schimbă uniforma

Aici, a fost cooptat ca un fel de șef al diversioniștilor care urmau să saboteze industria petrolieră românească. A fost locțiitor politic al ”Grupului Carpați”, a cărui legendă am demontat-o aici :https://istoriiincalcite.wordpress.com/2020/04/05/despre-un-fake-comunist-grupul-de-partizani-carpati/. Asta însemna că el devenise, cu grad și acte-n regulă membru al GRU, serviciile de informații militare sovietice.

După lovitura de la 23 august 1944 a ajuns o perioadă, probabil fiindcă avea liceul, un ”intelectual de partid”. Mai întâi, cât a mai ținut războiul, a fost corespondent al Scînteii pe lângă Divizia Tudor Vladimirescu. Apoi, a ajuns director al Editurii PCdR, un antecesor al colegului său din Spania, Valter Roman. În prerioada asta Grișa a devenit oficial Grigore Naum.

Cât timp a stat la editură a produs și un fel de telenovelă roșie. S-a încurcat cu Roza Schreiber, secretara lui, o utecistă de nădejde. Era o mică problemă, în sensul că doamna era deja măritată cu ilegalistul Etienne Bercovici, devenit oportun tovarășul Ștefan Arsene de la CSP. Cum gradul de la GRU bătea funcțiile politice, Bercovici-Arsene a divorțat pe motiv de ”nepotrivire de caracter” iar Roza a devenit ”tovarășa Naum”.

În 1949, sovieticii aveau nevoie de o mână forte care să țină sub control Armata Română, deja înroșită bine. Până când să cânte cocoșul ”Internaționala” de trei ori, peste noapte, soldatul neinstruit în Armata Română, dar școlit în cea Roșie, Grișa Naum, s-a trezit ditamai colonelul în Ministerul Afacerilor Interne și șef al Direcției de Contrainformații Militare.

Un longeviv

Ca șef al contrainformațiilor armatei, Grișa a făcut multe, unele mari, altele mărunte și rele. A epurat conștiincios rămășițele armatei regale care mai rămăseseră în activitate. A arestat și băgat la pușcărie ofițeri care aveau, de exemplu, cărți interzise. A inventat organizații contrarevoluționare, cum ar fi ”Salvatorii României”, de fapt un grup de tineri ofițeri care scriau poezele ce nu erau pe linie. Băieții ăia au luat între 15 și 22 de ani de pușcărie în 1954. Probabil din cauza asta Naum a fost înaintat în același an la gradul de general-maior, deh, merite speciale. Până și ilegaliștii îi știau de frică. Astfel, Cristina Boico evocă un clinci tovărășesc între ministrul de interne Alexandru Drăghici și soțul ei, generalul de grăniceri Mihail Gheorghe Boico: ”Drăghici l-a pus pe urmele lui pe Grișa Naum, care era capabil de orice, până la executarea lui pe frontieră, cu un grup venit de la serviciul lui de contrainformații.” (Alexandru Șiperco, Confesiunile elitei comuniste România 1944-1965, vol I).

Dosarul de cadre al lui Grișa Naum nu arăta foarte kosher. Provenea dintr-o familie cu stare, era evreu (ceea ce de pe la mijlocul anilor 50, când Dej s-a decis să ”românizeze” aparatul de represiune nu mai era bine), fusese în Spania și Franța (motive pentru regimul paranoic să-l suspecteze de spionaj). În plus, avea o soră căsătorită cu un italian căruia în timpul războiului îi plăcea să umble în uniformă fascistă, Mario Rossi. Ăștia doi plecaseră din paradisul dejist în Italia în 1949, un afront pentru regim. O altă soră emigrase în anii 30 în Palestina și era cetățean israelian, ceea ce implica o bănuială de sionism. În ciuda bubelor din dosar, Grișa a rămas neclintit în funcție 13 ani, până în 1962, un caz aproape unic. Nici măcar nu a fost ”rotit” la altă direcție a Securității.

Asta mă face să cred că protecția lui venea tocmai hăt, din centrala GRU. Că tovarășii sovietici susurau ceva de genul: ”treaba voastră ce faceți la partid cu Ana, Pătrăscanu, Miron, cum marginalizați ”spaniolii”, dar pe Grișa lăsați-l la butoane, știm noi de ce”.

Căderea la tulumbă

Încă de prin 1958-59, Dej, văzând slăbiciunile lui Hrușciov și temându-se să nu ajungă destalinizarea și la noi, a început încet-încet să scape de cei coordonați direct de la Moscova. A reușit să-i convingă pe ruși să-și retragă trupele și consilierii. A declanșat niște acțiuni demonstrative împotriva unor categorii de minoritari, despre care considera că au o pondere prea mare în aparatul de partid și de stat (vezi ”Procesul comerțului exterior, 1959). În 1962, ținând cont că frații mai mari de la Moscova erau preocupați să se certe cu Mao, să se înstăpânească în Cuba și să se bată prin Vietnam, și-a șoptit în fosta mustață că se poate debarasa și de ultimii agenți sovietici pe față. A însărcinat o grupă de ”români verzi” din noua generație de securiști, printre care și viitorul general Neagu Cosma, să scape de ultimii ”șerpi cu clopoței”sovietici din MAI. În ciuda rapoartelor anuale laudative și a ”competenței sale profesionale”, Grișa a fost trecut în rezervă în ianuarie 1962. Printr-un mister greu de explicat, a fost numit director adjunct la Uzina de Medicamente București. Să se fi jucat cu ”Trusa micului chimist” când era copil?! În 1968, tovarășii îi mai dau un brânci și-l retrogradează șef al pazei de la aceeași uzină. Îl și văd pe falnicul general căutând, la poartă, prin buzunare muncitorii să nu carecumva să ciordească ceva aspirine și piramidoane de la statul socialist. În 1969, urmează un alt bobârnac. E numit, tot la medicamente, șeful Pazei Contra Incendiilor. Fiindcă oamenii de la cadrele MAI îi monitorizau și pe rezerviști, dintr-un raport din 1971 aflat la dosarul lui personal citim că: ”Este un tovarăș energic, cu un dezvoltat simț gospodăresc (…) A reușit să asigure o permanentă îndrumare metodologică în scopul desfășurării în bune condițiuni a acțiunii de prevenire și pază contra incendiilor. (..)Colabora și sprijinea șefii de secție, ateliere, depozite pentru formarea echipelor de pompieri voluntari și instruirea acestora.”

Rolul de metodolog al focului nu i-a convenit prea tare. Cu un gest de ”supremă demnitate”, în aprilie 1970 a demisionat. După asta, e posibil să fi intervenit ambasada URSS și să fi spus ”nu-l mai stropiți așa de tare cu tulumba pe sărmanul Grișa” ori, să i se fi făcut milă unora din tovarășii săi din Spania, reșapați de către Ceaușescu după ce-i înțepase Dej. În 1972 îl găsim economist-șef (poate fiindcă fusese un an student la matematică) la Centrala Industrială de Medicamente și Coloranți București, cu un salariu mare în epocă, 3850 de lei.

Misteriosul final american

Un raport ulterior arată că probabil s-a pensionat. Era și văduv, ”tovarășa sa de viață”, Roza, decedând în 1967. Credeam că Grișa a dispărut discret din viață și e pe la Ghencea Militar, Giurgiului Evreiesc sau în columbariul de la Crematoriul Cenușa. Am avut însă o mare surpriză, căutând pe net. I-am descoperit mormântul tocmai în SUA, în cimitirul Hills of Eternity Memorial Park, din Colma, San Mateo County, California. Cum să fi ajuns spionul sovietic, fost șef al contrainformațiilor militare românești, să se odihnească tocmai în țara dușmanilor săi de moarte? Tocmai la capitaliștii putrezi împotriva cărora a luptat?! A decedat în 1999, ceea ce mă face să cred că a părăsit România după 1990, secretomanul regim ceaușist nu ar fi lăsat să plece un ”deținător de secrete de stat”. În cazul ăsta, cum l-ar fi primit americanii? A avut să le dea ceva în schimb? Sunt niște mistere pe care poate le voi lămuri cu ajutorul celor ce vor citi articolul de față. În orice caz, Grișa și-a transplantat în sol american și soția, care fusese inițial înmormântată în România, dacă nu cumva avem de-a face cu un cenotaf parțial. Oricum, cred că măcar a iubit-o pe Roza. Dosarul integral de cadre MAI al lui Grișa Naum îl puteți citi aici:

P.S.: Mai mulți conspiraționiști de pe net au lansat ipoteza că Grigore Naum ar fi bunicul lui Victor Ponta. Nu am vreo afinitate cu fostul ”leberwurst Titulescu”, dar nu cred că e adevărat. Pe cele două fete ale lui Grișa le cheamă Ana și Maria, iar pe mama lui Ponta, Cornelia. E adevărat, ea a fost născută Naum, dar spune că provine dintr-o familie de machedoni din Albania.

Nicolae Ceaușescu, cartea de telefoane și confirmarea unei povești

Pe la mijlocul anilor 80, la Casa Scînteii, unde mama mea era corector la România Literară, a circulat un zvon pe care l-am auzit cu urechile mele, în timpul unor vizite acolo. Se spunea că ar fi murit avocatul Nicolae Ceaușescu, tatăl latinistului Gheorghe Ceaușescu (viitor deputat PNȚCD între 1996 și 2000, între timp și el decedat) iar cenzura nu l-ar fi lăsat pe fiu să publice un ferpar în România Liberă.  Acesta ar fi încercat și variantele ”N. Ceaușescu” sau ”avocat Ceaușescu” , dar băieții au zis nu. Nici măcar un tiz al marelui cârmaci nu putea să ”moară public”, ”poporul” ar fi făcut bășcălie, s-ar fi ”interpretat necorespunzător”.

Cu toate că l-am cunoscut bine pe Ghighi (Gheorghe) Ceaușescu, nu știu de ce am omis să-l întreb cât de adevărată e istoria. Recent, am dat peste un ”document” care confirmă existența celor doi Nicolae. E vorba despre o carte de telefoane din 1950. În acel an, ”Danubiul gândirii socialiste” tocmai fusese făcut peste noapte general-maior (fără să aibă o zi de armată), pus politruc -șef al M.F.A. și ministru adjunct. Era un bâlbâit de importanță superioară, dar nu imensă. Pe chestia asta, figura bine-merci în cartea de telefoane și aflăm că stătea pe Strada Herăstrău la numărul 27, în plin perimetru al nomenclaturii, nu departe de viitoarea sa reședință prezidențială. Pentru numerologi conspiraționiști dau și numărul de telefon, 7-5068, să vadă dacă adună, înmulțesc, scad și împart cifrele le dă 666.

Deasupra lui, în Cartea de telefoane, se afla av. (de la avocat, profesiile liberale încă mai erau trecute în dreptul numelui abonaților) Nicolae Ceaușescu. El stătea pe strada Caragea Vodă. Asta m-a făcut să mă gândesc la faptul că juristul s-a răzbunat antum, involuntar pentru interzicerea anunțului său mortuar.  Mi-l închipui pe Ceașcă transfigurat de intensitatea luptei de clasă, încercând să silabisească niște documente de partid. Sună telefonul și cineva îi cere să-l apere la divorț. Viitorul dictator zice: ”Toarșe, principili noaste spune că divorțializarea nu e de toarș serioși”. Închide. Intră la loc în miezul documentelor. Sună cineva cu o succesiune. Primește răspunsul : ”Toarșe sucesiunili îi un termen capitalist care nu se admite”. Apoi, epuizat, scoate telefonul din priză și se culcă. Pagina din cartea de telefoane o găsiți aici: