Lună: octombrie 2020

Partidul Ecologist Român, un depozit de reziduuri toxice

După 30 de ani în care nu s-a remarcat prin mare lucru, în sfârșit PER face o chestie demnă de ideologia pe care o poartă în nume, adică adună pe listele sale pentru alegeri diverse deșeuri, gunoaie menajere, sticle goale de plastic, colectează conținut de vindanjă care a dat p-afară.

Și eu personal am candidat din parte PER în 2008, în cadrul unui experiment jurnalistic, fiindcă acolo am găsit loc pe piață. Prezidentul, atunci ca și acum, era Dănuț Onuț Pop, altfel un băiat simpatic, un fel de ”mare maestru al micilor combinații”. A jucat sârba-n căruță cu Băsescu, Dragnea sau cu liberalii după cum s-a configurat pe moment natura patriei.  Acum, însă a cam sărit peste cal și și-a transformat partidul pe care-l tot împrumută sau închiriază într-un fel de ”corabie a expiraților”.

La locale, i-a susținut la primărie pe Antonie Solomon (Craiova) și Mircea Guțău (Râmnicu Vâlcea), amândoi vajnici luptători împotriva încălzirii globale, fiindcă au stat la răcoare. Cum-necum, șmecherul de la Vâlcea s-a scos primar, iar căruțele mânate de cei doi penali au parcat în cele două consilii județene.

Acum, lucrurile au evoluat în bine, în sensul că PER a acumulat alți ecologiști de mare anvergură. Vanghelie însuși se ițește de după colț, primul de lista la Călărași. ”Marean” e, în felul lui, un activist de mediu. Cât a fost primar la Sectorul 5, lăsase zone întregi nebranșate la electricitate sau cu canalizarea nefuncțională, promovând un mod de viață patriahal. În plus, prin zona Zăbrăuți, de exemplu, locuitorii produceau cantități impresionante de îngărășământ natural direct pe stradă, fiindcă refulau canalele.

Un alt poluator fonic de marcă, dl. Cătălin Radulescu spus și Mitralieră, candidează la Argeș. Probabil că în campanie o să tragă rafale de bulbi de ceapă și conuri de brad în adversari, când nu o să detoneze bombe cu petale de trandafiri.

Șerban Nicolae, gentlemanul mitocan al PSD și conspiraționistul Liviu Pleșoianu aruncați peste bord de jupânul Ciolacu și-au adus aminte și ei de valorile perene ale naturii și s-au înșurubat căpățâni seci de liste la București. Alte rebuturi ale PSD, precum domnii Ivan și Bota, un fel de trandafiri obscuri și ofiliți, transplantați de-a lungul vremii prin mai multe partide, au găsit și ei refugiu tot la umbra bradului PER.

La Mureș, pe listele lui Dănuț Onuț s-a mutat Circul de Stat.  Bogdan Stanoevici, fost actor în filme ceaușiște, ex-director de circ al țărișoarei, numit de partid  și fost ministru pontar candidează cu o insistență maniacală la tot ce se poate. A mers la prezidențiale, a încercat și la primăria generală, dar tot nu-i cer autografe pe stradă fanii. Consecvent, acum vrea să ajungă senator bio de Mureș. Adjuncta lui de la saltimbanci și zebre, Sanda Ladoși, îl dublează la cameră. Fiindcă taraful trebuia să fie complet, cântăreața e secondată de un alt rapsod expirat, Marcel Pavel.

Într-o logică simplă, pe listele PER ar mai fi trebuit să se afle Puiu Popoviciu, care cu betoanele lui a sufocat zone verzi din București și Frank Timiș de la Roșia Montană Gold Corporation. Chiar și fără cetățenii de mai sus, mi se pare că pentru prima oară în 30 de ani de activitate ecologiștii fac ceva remarcabil: au reușit să adune un număr semnificativ de gunoaie din lumea politică românească.

O întâmplare din Primul Război Mondial: Moacă a-nviat!

Regina Maria în uniforma Regimentului 4 Roșiori

Undeva, în iarna lui 1916, Regimentul 4 Roșiori ”Regina Maria” încerca în zadar să oprească ofensiva trupelor germane pe aliniamentul Cricov-Ialomița. În timpul unui contra-atac românesc, un ”plotoner-major” cu nume simpatic, Moacă Badea, s-a pus în fruntea oamenilor săi și a dat să năvălească peste inamic. În aparență, a murit ca un erou, fiind lovit de un o rafală de mitralieră. Cei care au supraviețuit din unitatea sa au spus că l-au văzut picând ciuruit. Cum în război moartea se produce foarte des, a fost decretat erou și decorat post mortem cu Virtutea Militară clasa I-a, prin decretul regal numărul 299 din 7 aprilie 1917. Motivarea a fost publicată în Monitorul Oficial numărul 9, din 12 aprilie 1917: ” în momentul când pleca la atac a fost lovit și a murit moarte de erou”.  Familia i-o fi făcut parastase și pomeni, în ciuda crizei alimentare de atunci. Copiilor, dacă îi avea, li s-a povestit că au un tată mort pentru patrie.

Un an și ceva de la decorare, însă, a fost o surpriză. În urma păcii de la Buftea-București, a început eliberarea prizonierilor români luați de Puterile Centrale. Autoritățile s-au pomenit pe cap cu Moacă viu. Pot presupune că în momentul atacului unității sale doar a căzut înconștient și s-au milostivit de el și l-au dus la spital niște brancardieri nemți. A avut zile și fiindcă a supraviețuit în prizonierat. În lagărele de pe actualul teritoriu al Franței unde erau duși captivii români se murea pe capete de molime și chiar inaniție.

Îmi dau seama ce surpriză a fost pentru autoritățile militare române când s-au trezit cu ”mortul-viu” pe cap. Cavaleristul Moacă trebuia să primească solda, dreptul de tutun și de efecte pentru perioada în care a fost dispărut. În plus, trebuia rectificat certificatul de deces și brevetul de decorare care îl dădea drept dus pe lumea cealaltă. A doua parte a operațiunii s-a realizat parțial relativ simplu. În Monitorul Oastei din 22 septembrie 1918, apare o erată, în care motivul decorării e modificat: ”în momentul când pleca la atac a căzut grav rănit pe câmpul de onoare” (documentul care a inspirat povestea de față în găsiți aici: https://istoriiincalcite.files.wordpress.com/2020/04/moaca.pdf). Sunt curios dacă i-au schimbat și fizic decretul de decorare sau acolo l-au lăsat plecat pe lumea cealaltă. Cât despre restul de angarele funcționărești, parcă vizualizez niște conțopiști grăsuți de la Ministerul de Război, care-și șoptesc în barbișon: ”Mă Moacă, nu puteai tu să rămâi mort sau să-ți găsești acolo o franțuzoaică?!”.

De-a dreptul extraplat: Șeful maoiștilor canadieni e un român, fiu de popă!

La o discuție amicală cu niște polițiști cărora nu le place ciocolata caldă.

În țările unde oamenii o duc bine, din lipsă de preocupări, uneori, dau în mintea extremiștilor. În Vestul Europei, e o tradiție, mai ales în mediile universitare, a scrântiților comunismului rezidual, pe căprării. Unii se dau ba troțkiști, ba maoiști, amicii lui Ho-Și-Min, fanii lui Kim-Ir-Sen sau discipolii lui Enver Hoxha. Din fericire nu-i prea ia lumea în seamă, dar nici nu sunt umflați de poliție pentru ideile extremist-genocidare pe care le plimbă. Și în Canada e cam la fel. Există un foarte vocal Partid Marxist-Leninist, care consideră ”revizionism” ce s-a întâmplat în URSS după moartea lui Stalin și îi iubește public pe Mao și pe dictatorul albanez Enver Hoxha. Îmi și închipui, ca într-un coșmar, blânda Canadă năpădită de colhozuri, cuprinsă de ”Revoluția culturală”, bântuită de gărzi roșii și brăzdată peste tot de șiruri de cazemate, ca-n Albania.Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat cine este unul dintre șefii băieților ăstora. ”Militantul marxist-leninist” Julien Ichim e român, ba chiar fiul unui popă ortodox bănuit de simpatii legionare.

Un ”părinte” controversat

Preotul și ”sensibilul poet” Dumitru Ichim s-a născut în țară, în 1944. În 1970 a plecat la un doctorat în SUA, cu voie de la stăpânire. Țin să reamintesc faptul că, în ciuda perioadei de oarecum relativ liberalism a lui Ceaușescu plecările la studii în domenii sensibile, precum teologia, erau avizate de ”băieți” și de multe ori generau și oarece servituți față de Securitate. În fine, părintele Ichim se stabilește în Canada, devine paroh la o bisericuță românească și colaborator al publicației ”Cuvântul românesc”, considerată a legionarilor codreniști. Ia parte la tot felul de manifestări naționaliste.

Estimp, ce mai făcea el? Dacă e să dăm crezare unei note a Securității, citată de răposatul meu amic nea Mișu Pelin, în cartea sa ”Operațiunile Melița și Eterul” (Editura Compania, 2007), făcea vocalize verzi: ”La 4 iulie 1987, în hotelul The Inn din Jackson, a fost organizată o seară legionară, cu participarea unor membri și simpatizanți. La această întrunire, la care s-au interpretat cântece vechi și au fost intonate imnuri legionare, au luat parte, printre alții, Gheorghe Calciu-Dumitreasa din SUA,  Nicolae Zelea, Dumitru Ichim și Liviu Cănănău din Canada.”

Bineînțeles că nu poți să ai ceva cu gusturile muzicale ale omului, dar ele pot proba, la o adică și ce opțiuni politice avea.

Che Codreanu de Canada

Cu toate că e antiglobalist, Ichim conduce revoluția cu un Pepsi în mână

Julien Ichim e un personaj cu oarece notorietate. Ciclic, îl mai umflă Poliția Călare Canadiană pentru tulburarea liniștii publice. Cea mai remarcabilă faptă pe care a făcut-o în viață, a fost în 2010, când l-a stropit cu ciocolată caldă cu lapte pe Stockwell Day, șeful Partidului Alianței Canadiene, de centru dreapta, în timpul unui miting dintr-o universitate. Prezidentul s-a ales cu costumul de firmă pătat, Ichim a fost și el șifonat de badiguarzii politicianului și a ajuns pachet la poliție, dar s-a încoțopenit în miezul luptei de clasă. Astfel, cariera de martir al popoarelor lumii care vor pacea s-a copt. A candidat de nenumărate ori la felurite foruri cum ar fi parlamentul canadian și a obținut ”victorii morale” zdrobitoare, adică situarea frecventă pe primul loc din coadă. S-a dat cu curul de pământ în spațiul public, a făcut tumbe anticapitaliste, variate scandaluri și clownerii pentru binele clasei muncitoare oprimate de canadieni. În 2012, a mai privit câteva zile prin gratii de fier dintr-o doftană de Toronto după ce niște un polițist sub acoperire, infiltrat între maoiști l-a dat în gât că vrea să facă scandal cu roșii zborșite și ouă stricate la întrunirea G20. Oamenii răi ai legii i-au interzis blogurile pe motiv că incită la farfal. Lupta de clasă e cruntă, dar Julian a ținut-o langa cu prostioarele, consecvent cu rolul său de revoluționar mondial.

Dacă nu ar fi fost vorba de o ideologie criminală, care a ucis zeci de milioane de oameni, l-aș fi lăsat în plata lui Engels pe domnul în cauză. Nu pot să-i spun ”ciumă roșie”, fiindcă e doar un fel de râie. Însă, am observat o ciudată simbioză pe care o să o explic mai jos.

Sovhozul românesc din Hamilton

De prin 1957, în Canada, la Hamilton, funcționează o chestie care se cheamă ”Câmpul românesc”. E vorba de un loc unde conaționalii emigrați în America de Nord se mai strâng la un mic, o bere, o țuică, o recitare, o conferință ș-o muzică ”d-a noastră”. Inițial, zona era frecventată masiv de legionari și legionaroizi. La început, dorul de patrie era coordonat de o ”Asociație Nae Ionescu” iar spiritus rector devenise episcopul, fost șef al studențimii legionare, Valerian (Viorel Trifa). Cu timpul, diaspora ”verde” a anilor 40-50 a început să dispară pe căi naturale. Caracterul naționalist al ”Câmpului românesc”, însă, s-a păstrat. E oarecum explicabil, fiindcă așa e când te apucă dorul de țărișoară. Merge o ”Doina” lui Eminescu, o poezie de Radu Gyr, un cântecel ”Noi suntem români”. Ce e ciudat însă e că aici evoluează la bârna din ochiul altora și paralele inegale, aproape la ficare adunare, maoistul Ichim jr. E interesant că în toate programele chestiilor care se întâmplă acolo, el nu apare drept lider maoist, ci sub titulatura suavă de ”jurnalist și activist din Kitchener”. Intercalat între comemorările unor deținuți politici și rugăciuni ortodoxe, tovarășul Julian tratează teme ale luptei de clasă precum înfierarea capitalismului american, care zice ”get rich or die trying”, ”Globalism și cultura McDonalds”, ”Memoria colectivă a unui neam și neantizarea ei”.  E interesant că la ediția adunării de la Câmpul românesc în care Julian contorsiona hamburgherii imperialiști, cineva a ținut și conferința ”Suferință și demnitate-Peregrinările unei familii în Siberia”, tocmai despre victimele comilitonilor oratorului maoist.

O explicație a prezenței lui Muc Guevara pe țăpșanul de lângă Hamilton ar fi că tăticul, părintele Ichim, este unul dintre organizatorii adunărilor respective, ba pe deasupra oficiază și slujbele care se fac acolo. O altă explicație ar fi că, așa cum zice o vorbă răsvorbită, extremele se ating. Dar, chiar și în condițiile date, mi se pare absolut aberant să-l pui pe unul să facă apologia luptei marxiste în același timp când alții vorbesc despre deținuți politici, deportați și victime ale comunismului.