În timpul războiului, Silviu Brucan se credea un mare conspirator. În ciuda legislației rasiste a lui Antonescu, el reușea să se strecoare și să scape de munca obligatorie pentru evrei sau de o eventuală deportare în Transnistria pentru activitate subversivă. Șmecher, reușise să se pună bine cu diverși potentați ai vremii și făcea diverse învârteli profitabile. Dădea bani și scheleticei structuri comuniste care exista în București. ”Tovarășul Tache” participa la diverse partide de poker cu ofițeri ai armatei române, care dacă pierdeau erau șantajați să dea ”mișcării” arme sau informații. Era simandicos, se îmbrăca bine, cu haine scumpe. S-a tot sacrificat pentru partid (despre periaoda asta, găsiți amănunte într-un interviu al meu cu cinicul politiruc cultural Nestor Ignat:https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/interviuri/brucan-m-a-facut-comunist-la-un-poker-de-vorba-cu-nestor-ignat-633320.html) . A făcut asta așa de tare, că a luat-o de nevastă pe viitoarea acuzatoare publică, tot ilegalistă, Alexandra Sidorovici, o poloneză mai mare decât el cu 10 ani.
În ciuda eroismului cu care a luptat, partidul nu i-a fost foarte recunoscător. În autobiografia pe care și-a făcut-o la recensământul ilegaliștilor din 1951, tovarășul Brucan (fost Brucăr, grafiat fix așa, nu Brucker) își exprima un mare of. Era supărat că nu i se recunoștea vechimea în partid și era considerat membru doar din aprilie 1944, pe când el susținea că a militat tocmai hăt, de la 1940. Asta însemna că ar fi fost pus în inferioritate față de alți tovarăși și că putea fi considerat un oportunist care a început ”lupta de clasă” pe când sovieticii se apropiau vertiginos de România. Tovarășul Brucan le sugera forurilor superioare de ce credea că a fost nedreptățit: ”Socot că întrucât încadrarea mea în partid a avut loc în aprilie 1944, probabil după înlăturarea banditului Foriș și a oamenilor săi, este just să fie reconsiderată această dată. Din 1940, când am început munca în UTC, am avut o activitate neîntreruptă. Cred că dacă nu era situația din conducere ași (sic!) fi fost încadrat mult mai devreme în partid.Rog a se cerceta chestiunea și a se hotărî.”
Abil, tovarășul Brucan încerca să împuște mai mulți burghezo-moșieri dintr-un foc. ”Banditul” Ștefan Foriș fusese înlăturat, de tot, cu o rangă în cap, în 1946 și se afla îngropat în subsolul Ambasadei Poloniei. El nu mai putea nici să confirmă nici să infirme vitejiile lui ”Tache”. Acesta putea poza în victimă a celui lichidat, de care fusese nedreptățit profund și să și ciupească niște ani de ”stagiu ilegal”, care i-ar fi adus numai avantaje.
Lună: mai 2020
Când îl confunzi pe Agârbiceanu cu Arghezi: Interceptarea Securității bate filmul!
Tot căutând prin dosarele Securității, în cel al profesorului fizician Ion I. Agârbiceanu am dat peste o interceptate (o public aici:interceptare ) care m-a făcut să râd îngrozitor. E o combinație de Caragiale și Urmuz. Ea e din 30 martie 1958 și este a unei conversații telefonice dintre savant și un cetățean mai mult sau mai puțin turmentat. Domnul Costin explică al cui cumnat e. Îi spune lui Agârbiceanu că vrea să vorbească cu tac-su. Tăticul fizicianului era scriitorul, academicianul și preotul Ion Agârbiceanu, autorul nuvelei Fefeleaga, pe care am digerat-o cu toți la școală. Era o mică problemă, Agârbiceanu senior domicilia la Cluj. Nu se știe de ce, juniorul ține să-l anunțe de dl. Claudiu că are și un frate medic. Informația pare să-l ajute pe interlocutor, care vrea să întărească tot ce emite cu câte un ”vasăzică”. Acesta are o revelație bruscă, realizează că, de fapt, își dorea să se audă telefonic cu Tudor Arghezi.
Din păcate, habar n-am cum au interpretat securiștii conversația. Posibil, la cât de deștepți erau, să fi crezut că e cine știe ce chestie misterioasă, o comunicare codificată, ceva.
Un altfel de Steinhardt: Despre rabinul devenit preot misionar creștin-ortodox
Când se fac referințe la convertiri de la mozaism la creștinismul ortodox în România, orice om relativ citit se gândește la Nicu Steinhard. Alții, care au aprofundat problema, își aduc aminte și de Marcel (Mihai) Avramescu, fost fachir și hipnotizator, poet, pasionat de islam, dar devenit preot ortodox în cele din urmă. Scobind prin niște dosare primite acum ceva vreme de la CNSAS, am dat peste un alt caz, foarte spectaculos, despre care azi nu mai zice nimeni nimic.
E vorba de nici mai mult, nici mai puțin decât de un rabin devenit preot și misionar ortodox.
La începutul secolului XX, satul maramureșan Rozavlea avea o mare comunitate evreiască. Spre deosebire de majoritatea coreligionarilor lor, care se ocupau în general cu meșteșugurile și comerțul, evreii de aici erau agricultori sau ciobani. Cei mai cunoscuți dintre ei au fost cei șapte frați Ovisz, piticii dansatori pe care a făcut experimente la Auschwitz doctorul Joseph Mengele. Tot la Rozavlea, s-a născut, însă, în 1906, și Mihail Wieder, despre care o să fac vorbire.
De la rabin la preot, cu bătăi
Despre copilăria și tinerețea lui nu știu încă prea multe. Cert e că a urmat o școală-seminar pentru rabini și a slujit o perioadă în localitatea natală. Mulți dintre evreii maramureșeni erau habotnici și respectau cu strictețe preceptele religiei mozaice. Greu de crezut că Wieder ar fi fost acceptat dacă era un “rabin liberal”. De asemenea, nu am date cum și când a interacționat cu viitorul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu. Acesta era unul dintre cei mai culți teologi ai Bisericii Ortodoxe Române, cu studii în Franța și Germania. În plus, există și suspiciunea credibilă că la Paris ar fi fost inițiat în Francmasonerie, ale cărei idei de toleranță religioasă le adoptase. În 1935, pe când Mihălcescu era preot, decan și profesor la Facultatea de Teologie din București. Cum-necum, l-a convins pe Wieder să își schimbe religia, și i-a fost naș. Mai mult chiar, l-a ajutat să și devină preot ortodox. Următorii ani au însemnat pentru fostul rabin muncă de misionar în comunitățile evreiești maghiarofone din Ardeal. Lucra sub îndrumarea episcopului de Arad, Andrei Magieru. La Arad, la Editura Diecezană, a scos primul său volum de teologie creștină, “Convertirea Sf. Apostol Pavel”, în 1940. Documetele din arhiva CNSAS cercetate de mine, care fac vorbire despre Wieder, spun că evreii ardeleni nu se prea lăsau convertiți, ba chiar, misionarul, poate folosind niște metode nediplomatice de convingere, a mâncat bătaie de câteva ori.
Speriat
Unele surse, de la începutul anilor 50, spun chiar că ar fi simpatizat cu Mișcarea Legionară ( vedeți aici:vider legionar), dar, atunci, această acuză era aruncată de multe ori fals asupra oricui nu era comunist. Știu că o perioadă a fost redactor la revista “Glasul monahilor”, unde a semnat sub pseudonimul “M. Stavrofil”. În 1944, la Editura Tipografia Modernă, îi apare cartea “Sub imaginea crucii”. Habar n-am dacă ea a fost tipărită înainte sau după 23 august, așa cum nici nu știu în ce fel a fost afectat Wieder de legislația rasistă a legionarilor și a lui Ion Antonescu. Ceva mai multe informații despre el am găsit din perioada de după război. Părea speriat și dezorientat. În 1947, la sfârșitul anului misteriosul Dudu Velicu, un fel de spion bisericesc, care a lăsat în urma sa două foarte interesante volume de “Însemnări zilnice”, spune că Wieder stătea în București, după o serie de peregrinări pe la episcopiile ortodoxe din Ardeal. Pregătea două cărți, una despre Cabală și creștinism și alta despre convertirea sa la ortodoxie. Din informațiile pe care le am, acestea nu au apărut niciodată și aș fi curios să aflu dacă mai există pe undeva manuscrisele lor. În opinia lui Velicu, Wieder era speriat și căuta soluții să o ștergă din “paradisul comunist” care tocmai se înfiripa în România. După scrisele lui Dudu, ex-rabinul considera că nu e apreciat de B.O.R., ba chiar spunea că s-ar face și catolic dacă asta l-ar ajuta să plece.
Anul următor, în 1948, conform lui Velicu, Wieder s-ar fi refugiat “strategic” la Mânăstirea Cocoș, din județul Tulcea, unde se dusese de teama unei arestări sau a începerii unui nou război mondial între URSS și SUA. Acolo ar fi beneficiat de protecția episcopului de Galați, Antim Nica, dar ar fi trebuit să se supună tuturor rigorilor vieții monahale. Nu era bine văzut de popii apropiați de regimul de ”democrație populară”, dovadă că Gala Galaction, deputat în parlamentul comunizat, îl califică drept ”fanfaron și parazit” (Jurnal 1947-1952, pag 27).
În ianuarie 1950, îl găsim pe Wieder, conform unor turnătorii, plasat sub protecția Patriarhului Justinian la Mânăstirea Antim, în relații de prietenie cu starețul Benedict Ghiuș și bibliotecarul Andrei Scrima. Sursa ”Vlaicu”, altfel un onorabil cleric, spune că Wieder refuzase o muncă de corector la tipografia Patriarhiei și viza probabil un post de profesor la o școală teologică. În plus, nu prea era prudent, pentru că la masă a închinat un pahar de ceva spunând ”hai noroc și dă Doamne vremuri mai bune!”. În plus, a vorbit despre Sfântul Agatanghel, care ar fi prezis izbucnirea unui război în 1950, soldat cu înfrângerea comunismului. Ar fi vrut să se refugieze până la clarificarea situației sale personale la Mânăstirea Prislop, unde era stareț Arsenie Boca, despre care încă de pe atunci umbla zvonul că face oarece minuni. Nu se știe dacă întâlnirea dintre cei doi s-a produs. Fostul rabin însă, din discuții, părea decis să-și continue munca misionară printre evrei.(găsiți note informative aici:turnatorii)
Probabil lui Wieder nu i-au ieșit apele din punct de vedere profesional, fiindcă în mai 1950 îi mărturisea lui Scrima că se întreține din dat meditații (o altă ”notă”:turnatorie 2).
Un sfârsit nebulos
Unele surse spun că Mihail Wieder ar fi fost arestat și anchetat brutal de către Securitate, după care ar fi reușit să emigreze din țară, unde i s-a pierdut urma. Ultimele informații pe care le-am găsit despre el, vin tocmai de la Nicu Steinhardt și nu sunt tocmai precise. În cartea de dialoguri dintre Ioan Pintea și Nicolae Steinhardt, ”Primejdia mărturisirii”, apărută la Polirom în 2009, la un moment dat monahul Nicolae spune despre Wieder : ”Fie de teamă, fie constrâns, a trecut înapoi la evrei. Nu mai știu exact ce s-a întâmplat cu el; am auzit spunându-se că a plecat în Israel, în Palestina. Cred că a murit. Era mai în vârstă ca mine, mult mai în vârstă. O fi murit în țară, o fi murit în Israel, nu știu. Cărțile lui sunt foarte frumoase, eu le-am citit. Sunt foarte frumoase.”
Dialogurile dintre cei doi au fost înregistrate la Mânăstirea Rohia, între 1984 și 1989. Eu am găsit pe un site de genealogie un Mihail Wieder născut în 1907 și mort în 2001 în Brooklyn. Habar n-am dacă e doar o coincidență. În plus, îmi pun întrebarea cum l-o fi primit înapoi comunitatea evreiască după convertirile contondente mai sus-pomenite. Dacă s-a întâmplat așa, să o fi făcut Wieder doar ca să plece din țară? Sfârșitul său rămâne nebulos și de aceea, rog pe oricine are mai multe amănunte despre ultima perioadă a vieții lui Mihail Wieder să-mi scrie. La fel și pe cei care au orice informație suplimentară despre personaj.
Un document din arhivele Securităţii: Nevoile, durerile şi tristeţile agentului „Vomă”
Horia Hulubei
Fizicianul Ion I. Agârbiceanu
Munca de turnător-informator al Securităţii nu era chiar aşa de simplă pe cum părea. De multe ori, sifonarii trebuiau să-şi sacrifice sănătatea bând şi mâncând peste măsură. Aşa este şi cazul informatorului „Ion Stan”, direcţionat să-i fileze pe profesorii fizicieni Ion Agârbiceanu şi Horia Hulubei (vedeţi documentul original făcând click aici:agentul vomă ). Pseudonumitul „Stan”, pe care eu l-am identificat pe baza altor documente drept cercetătorul fizician Ionel Neamu, a fost unul dintre cei mai productivi bingănitori la organe din mediul ştiinţific. Strategia lui era simplă: se băga pe sub pielea unui savant renumit, făcea pe umilul şi servitorul, dar în acelaşi timp producea către „băieţi” tot felul de delaţiuni mai mult sau mai puţin sordide. Spre ghinionul tovarăşului agent, atât Hulubei cât şi Agârbiceanu erau mâncăi şi băutori de înaltă performanţă, urechea şi limba partidului nu prea putea să ţină ritmului cu ei. În februarie 1958, surmenajul muncii informative grele şi-a spus cuvântul. După ce a halit un cârnat, informatorului i s-a aplecat şi a borât vreme de 10 minute (să se fi uitat la ceas în timp ce regurgita?). Cum ghinioanele vin în serie, văzându-l mov la faţă, profesorul Agârbiceanu i-a spus că nu-l mai ia la băutură până nu se repară, fiindcă arta pilelii nu e pentru toţi nechemaţii şi sensibilii. Se ivea o tragedie la orizont: din cauza vomei, valoarea informativă a unui agent grafoman de top risca să scadă semnificativ. Tot informatorul sugera cum ar putea fi remediată situaţia: cu un puturos medicament capitalist care să-i dreagă stomacul şi bila.
Securitatea a reacţionat matern-protectiv, ca o cloşcă ce îşi ocroteşte puii. Un ofiţer superior a adnotat agramat jalba lui Stan: „Este necesar ca noi să avem grije de sănătatea agentului şi să-l ajutăm atuncia când are nevoie. Să nu-l lăsăm să şi procure medicamente de la speculanţi- ci să ile procurăm noi. În acest mod se va ataşa şi mai mult.”
Probabil crăcănat la citirea talentelor de fin psiholog ale superiorului, locotenentul major Florea Nedelcu, ofiţerul care-l avea în reţea pe fizician, scris şi el, cu creionul : „Isa spus agentului: că dacă mai are nevoe de medicamente să ni se adreseze nouă-„
Habar n-am cât de repede a fost remediată starea domnului delator şi când a redevenit apt pentru sesiuni de macheală, unde putea să tragă de limbă. Este cert însă, din câte am văzut eu, că a mai produs un număr imens de note informative, în aşa fel încât să mă facă să mă gândesc când avea timp să-şi vadă şi de fizică şi de chefuri dar şi de scris atâtea porcărioare către „băieţi”.
Despre două comunităţi din România, salvate de deportare prin „cameleonism etnic”
Cred că am fost primul jurnalist care a publicat într-un ziar de limbă română (e vorba despre Evenimentul Zilei), acum mai bine de 20 de ani, un reportaj despre sabatarienii din Bezidu Nou. Aceştia, iniţial ţărani secui creştini, pe fondul frământărilor religioase din evul mediu, începuseră să nege Sfânta Treime. De la religia creştin- unitariană alunecaseră încet-încet spre mozaism. Nu o să mă lansez în explicaţii teologice, au făcut-o persoane avizate.
Evrei-secui-evrei
La începutul secolului XX, sabatarienii din Transilvania al căror număr era estimat între 3 şi 5000 practicau religia mozaică, ţineau sărbărtorile evreieşti, ba chiar unii se apucaseră să înveţe alfabetul ebraic. În Regatul Ungariei, funcţionau două comunităţi evreieşti. Cea neologă era liberală şi asimilaţionistă, cea ortodoxă era conservatoare. Sabatarienii, cu toate că aveau o identitate distinctă, s-au apropiat de neologi. Au fost multe căsătorii mixte, iar diferenţele păreau să dispară în timp şi ei să fie absorbiţi în corpul cultului mai numeros. Aveau totuşi o comunitate compactă la Bezidu Nou (Bozodujfalu, pe ungureşte) .
După Primul Război Mondial, în România Mare, cei din Bezidul Nou se considerau evrei. După „Dictatul de la Viena”, au început necazurile pentru ei.
Cum încă de la începutul războiului măsurile antisemite din Ungaria începuseră să lovească serios, cel puţin economic, minoritatea evreiască, sabatarienii au încercat o strategie. Cu ajutorul, după cum mi-au relatat unii dintre urmaşii lor, avocatului Dobai Istvan din Budapesta, încă din 1940, ei au încercat să dovedească faptul că sunt doar de religie mozaică, nu şi de etnie evreiască. Au trimis scrisori autorităţilor centrale, au scos din arhive documente istorice care atestau că iniţial au fost doar nişte ţărani secui de religie unitariană. În urma acestor demersuri, au reuşit, cel puţin până la ocuparea Ungariei de către trupele germane, în martie 1944, să rămână cu drepturile civile intacte, dar într-o situaţie ambiguă.
Când a început ghetoizarea evreilor din Ardealul de Nord, autorităţile locale pur şi simplu nu au mai ţinut cont de statutul sabatarienilor. Pe cei din Bezidul Nou i-au luat şi i-au dus în ghetto-ul de la Târgu Mureş, o anticameră pentru Auschwitz. Au fost salvaţi în ultimul moment de către preotul catolic de la ei din sat, Istvan Laszlo Raduly. Acesta nu numai că a pledat pentru ne-evreitatea lor, dar chiar le-a şi completat certificate de botez ante-datate, pretinzând că se făcuseră catolici pe repede înainte pentru a dovedi că-s buni maghiari. Raduly a reuşit să extragă mare parte din comunitate, mai puţin unii care pur şi simplu nu au vrut să abjure, nici măcar formal, de la credinţa lor şi care, din păcate, au fost în mare parte exterminaţi de nemţi.
Cei care s-au întors în sat au scăpat, cu toate că în restul timpul cât au stat la putere „Crucile cu Săgeţi” la Budapesta au fost în pericol: exact ca pe marranii din Peninsula Iberică în secolele XV-XVI, nişte vecini binevoitori, care râvneau la bunurile lor îi turnau structurilor de represiune că practică mozaismul în continuare.
După 1945, sabatarienii din Bezidul Nou au stat undeva în aer. Nu-i mai persecuta nimeni direct, dar nici nu le spunea cineva cărei comunităţi mari etnice sau religioase aparţin. Până la urmă, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România i-a recunoscut drept parte a ei. Unii au emigrat în Israel. Fizic, comunitatea a dispărut chiar în 1989, când Ceauşescu a decis să le transforme satul în lac de acumulare. Bătrânii sabatarieni care nu emigraseră au fost mutaţi forţat la Sângiorgiu de Pădure, în nişte blocuri fără canalizare. Acum mai există doar amintirea lor şi ceva urmaşi, care, răspândiţi prin lume, încearcă să ţină legătura între ei.
Nemţi, francezi, nemţi
Alsacia şi Lorena sunt două regiuni care au fost disputate mai multe secole între nemţi şi francezi. Ameţiţi fracvent, prin metoda biciului şi zăhărelului, de multe ori localnicii nu mai ştiau nici ei ce sunt. O metodă de asimilare şi în acelaşi timp de îndepărtare din zonele disputate a „etniei incamice” era atragerea, prin avantaje economice, a unor comunităţi ale „adversarului” spre zone îndepărtate, unde una dintre populaţii era aşezată compact. Aşa au ajuns, în a doua jumătate a secolului XVIII, nişte grupuri de familii franceze din Lorena în Banat. Ele au primit pământuri în zone încadrate de localităţi ale germanilor şvabi.
Satul Tomnatic (în germană Triebswetter) din judeţul Timiş a fost fondat de către francezi din Lorena.Dacă iniţial vorbeau franceza şi îşi ţineau slujbele religioase catolice în această limbă, după mai puţin de 100 de ani locuitorii din Tomnatic fuseseră complet asimilaţi de către şvabi. Nimeni nu mai ştia franceză, se considerau nişte mândrii germani. Se încheiaseră multe mariaje cu nemţi din satele învecinate. Singurele urme ale originilor lor mai erau câteva nume de familie precum Renard, Cocron, Damas, Haman şi faptul că mai păstrau tradiţii culinare franceze, precum mâncatul melcilor, chestie pe care şvabii pur-sânge nu o făceau. E adevărat, la recensământul din Regatul României desfăşurat în 1930, un notar local cu idei ciudate i-a determinat pe câţiva să se declare francezi. Treaba asta şi faptul că parohia catolică locală avea o arhivă excelentă, a salvat comunitatea, după cum veţi vedea.
În ianuarie 1945, Armata Roşie a impus în Transilvania şi Banat o metodă de pedeapsă colectivă asupra unei etnii. Germanii consideraţi capabili de muncă (bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între 18 şi 33) au fost umflaţi şi deportaţi în lagăre din URSS, „să contribuie la reconstrucţia patriei sovietice”. Condiţiile au fost de multe ori foarte grele, cu frig, lipsă de hrană şi igienă, molime, norme de lucru grele, rezultând un procent însemnat de decese.
Şvabii din Tomnatic şi-au adus aminte brusc că-s „francezi”. Probabil că au şi închinat un pahar în cinstea notarului de la 1930. Preotul Adam Willkomm a scos din arhivele parohiei toate actele care puteau dovedi o cât de vagă ascendenţă franceză a unor locuitori. După ce o mică parte dintre oameni a fost deportată, Legaţia Franţei a intervenit şi s-au stopat „excursiile forţate” în URSS. Diplomaţii francezi, care nu prea iubeau stalinismul, i-au luat sub protecţia lor pe săteni. Pentru moment, comunitatea a fost salvată. Nu de tot, fiindcă o parte a ei a fost dusă în Bărăgan în 1951, când autorităţile comuniste româneşti au vrut să epureze zona de frontieră cu „călăul Tito” de duşmani de clasă şi „elemente nesigure”.
Pe la sfârşitul anilor 60, au redevenit „buni germani” oficial. Nu de alta, dar se dăduse drumul cu ţârâita şi pe mărci capitaliste la plecări în RFG, treabă pe care mulţi dintre ei au făcut-o.
Istorii încâlcite 