Vestita colibă a „Grupului Carpaţi”
În mai toate cărţile de istorie contemporană din perioada lui Ceauşescu, care făceau referire la Al Dolea Război Mondial, la un moment dat apărea o poză ciudată, cu un fel de claie de fân sau colibă, care avea următoarea explicaţie: „Adăpost în munţi al grupului de partizani români Carpaţi”. În text referinţele la zisul grup ori lipseau cu totul, ori erau foarte vagi, de genul „detaşamentele cele mai înaintate ale clasei muncitoare s-au organizat şi au luptat cu arma în mână împotriva hitleriştilor pe Valea Prahovei, în grupul de partizani Carpaţi”. Fiind copil, imaginaţia mea era excitată. În revista Pif exista un serial de benzi desenate cu Le Grele, un partizan francez care omora şapte hitlerişti dintr-o lovitură. La televizor, în perioada anilor 80, se difuzase un serial englezesc (lucru rar), denumit „Frontul invizibil”, tot cu partizano-francezi, care făceau şi dregeau împotriva cotropitorilor. Mi-am şoptit atunci în bărbia imberbă că am avut şi noi „maquis”-ul nostru, ca în Franţa. La fel şi-au spus şi tovarăşii istorici din epocă: „de ce să nu avem şi noi partizanii noştri?!”.
Nişte diversionişti ai GRU…
În doctrina războiului comunist, care din când în când se chema „lupta întregului popor”, partizanii erau nişte elemente din zonele controlate de inamic, care se organizau şi luptau în „teritoriul vremelnic ocupat”. În România lui Antonescu, cu câteva excepţii rare, nu au existat tentative de opoziţie armată la regim (aş menţiona grupul Paneth-Marinescu, nişte chimişti şi chimiste, năuci membri ai PCR, care au încercat să facă explozibil, dar autorităţile i-au luat în serios şi i-au împuşcat).
Încă de pe la sfârşitul anului 1943, celor din Stavka, comandamentul Armatei Roşii, le-a venit ideea să formeze detaşamente de diversionişti, un fel de comandouri, care să acţioneze în întâmpinarea forţelor sovietice în timpul unei înaintări previzibile spre şi pe teritoriul României. Baza lor de recrutare exista: prizonieri de război români cărora nu le surâdea perspectiva petrecerii timpului în lagărele sovietice, unde se murea de epuizare, inaniţie, frig şi epidemii. Candidaţii trebuiau să fie, conform teoriei luptei de clasă, „de origine sănătoasă” şi uşor de îndoctrinat. Pentru grupul „Carpaţi” (unii istorici, printre care şi Stelian Tănase în cartea sa excelentă, „Clienţii lui Tanti Varvara”,l-au confundat cu altă formaţiune, paraşutată şi condusă de ilegalistul Constantin Doncea) au fost selectaţi 13 oameni: Bădică Ilie, Lovin (sau Lorin, după unele surse) Constantin, Humulescu Manole, Matei Alexandru, Goidea Octavian, Zeiceanu Victor, Manea Tudor, Schapira Izu, Benea Ion, Gureschi Mihai, Coler Jean, Naum Grigore, Munteanu Ionel. Nouă erau prizonieri de război iar trei, Grigore Naum, Jean Coler şi Izu Schapira erau ilegalişti ai PCR trecuţi prin experienţa războiului civil din Spania. Despre Ionel Munteanu înclin să cred că era de fapt Aizic (Iancu) Goldstein, frate lui Max Goldstein, zis Ciungul, autorul atentatului cu bombă de la Senat, din 1920. Şi el fusese combatant în războiul civil din Spania. Toţi erau muncitori şi ţărani, cu excepţia lui Izu Shapira, care era actor şi regizor (!). Cei 9, scoşi din lagăr, au fost şcoliţi pe repede înainte la o „şcoală antifascistă” în arta diversiunii şi marxism. Şef al grupului a fost desemnat Ilie Bădică, fost muncitor ceferist din Craiova, care a fost intoxicat suplimentar cu comunism la o „şcoală superioară de partid de la Moscova”. La începutul lunii mai 1944, celor 13 li s-au alipit doi operatori radio sovietici, care nu ştiau româneşte şi li s-a încredinţat misiunea: se vor infiltra în România şi vor merge pe Valea Prahovei unde vor sabota transporturile feroviare cu cisterne de petrol către Germania şi vor culege informaţii militare pe care le vor transmite ruşilor prin radio.
Sus la munte, la aer curat
Înainte vreme, sovieticii mai încercaseră să introducă în România diversionişti prin paraşutare, dar încercările fuseseră nişte eşecuri glorioase. Din cauza asta, s-a hotărât ca „grupul Carpaţi” să fie introdus în ţară prin trecerea liniei frontului. Oamenii au fost echipaţi cu uniforme româneşti, li s-au dat arme capturate de la români. Au trecut pe undeva prin dreptul comunei Argel de lângă Câmpulung Moldovenesc. Ruşilor le păsa aşa de tare de misiunea lor că nici măcar nu le dăduseră mâncare aşa că, în hălăduiala lor, tovarăşii au trebuit să halească urzici culese de pe drum. Au campat pe drum la un schit, după ce, neprincipial dar sănătos, i-au învăţat pe operatorii radio să-şi tragă cruci şi să se dea bolnavi de măsele, pretext ca să nu vorbească. Cum în România, aflată în pragul invaziei ruseşti, era destul haos, diversioniştii au reuşit să ajungă cu trenul la Timişul de Sus, pe Valea Prahovei. S-au cocoţat pe munte, pe Pietrosu, au făcut coliba care apare în celebra poză şi au luat o pauză. După, zice Ilie Bădică într-o declaraţie dată în 1956 pentru Institutul de Istorie al PMR ( o găsiţi aici: http://www.rador.ro/2016/01/10/noi-trebuia-sa-impiedicam-plecarea-pe-front-a-petrolului-romanesc/), s-au apucat de treabă, adică au minat 16 sau 18 garnituri de tren. Este posibil să se fi dat mare. Şi mai frumos şi agramat descrie această perioadă idilică dl. Constantin Lovin, la bază „agricultor” , în 1952, într-o declaraţie scrisă dată unei comisii de verificare a PMR: „Dela baza depe muntele pietrosu acţionam în toată ţara spre Bucureşti, Galaţi, Iaşi la bază în muntele Pietrosu am avut tipografie unde ne făceam fel de fel de docomente umblam cu trenul în toată ţara unde ziua culegeam date şi transmiteam la Moscova şi Chev de două ori pe zi iar noaptea minam trenuri.”
Traiul ăsta frumos, turistico-exploziv, nu putea să ţină la nesfârşit. Pe 6 inuie 1944, jandarmii au descoperit „baza”. Şeful, Bădică, împreună cu alţii se întorceau dintr-o misiune de minare, când au văzut că ăia pe care îi lăsaseră în colibă sunt atacaţi de către jandarmerie şi ceva trupe nemţeşti. Cei din grupul lui s-au gândit că e mai sănătos să dispară în natura patriei. Despre căderea bazei, Bădică bănuia că s-ar fi petrecut în urma unei turnătorii a lui Matei Alexandru, care se gândise să schimbe tabăra, dacă tot ajunsese acasă. Dată fiind situaţia dezastroasă de pe front, probabil că nici autorităţile române nu au făcut exces de zel. Constantin Lovin, rămas printre cei asediaţi, spune că au reuşit să se retragă cu o singură pierdere, unul dintre operatorii radio sovietici, spre muntele Postăvaru. Aici, pe 9 iulie, au dat de altă dandana, au fost descoperiţi de jandarmi şi vânători de munte. Lovin relatează iar (declaraţia lui scrisă, delicioasă, o găsiţi pe aplicaţia asta, dacă daţi căutare pe numele lui:http://andco.ro/aplicatie/), în stilul lui caracteristic: „în ziua de 9 iulie 1944 atacaţi de un Batalion VM şi L. Jandarmi pe muntele Postăvarul unde au reuşit să ne despartă gruparea în două nu am avut nicio pertere fiecare grupare au luptat şi sau desprins de duşman şi retrăgînduse în munţi apoi în Ploieşti.” Vânătorii de munte români erau vestiţi pentru antrenamentul lor şi ceva mă face să cred că nu au prea avut chef să-i prindă sau să-i omoare pe Lovin&comp.
Estimp, Bădică şi ceilalţi făceau pe turiştii la Sinaia. După spusele şefului, au avut o tentativă să treacă la loc frontul, dar văzând că e periculos, au renunţat. Ziua de 23 august 1944 i-a prins ascunşi la Chitila, unde probabil că nu-i căuta nimeni.
Final fericit, spre nefericirea altora
Imediat după 23 August 1944, Ilie Bădică şi o parte din grupul Carpaţi au luat legătura cu comuniştii români deveniţi vizibili. Au fost detaşaţi să îi dubleze pe chelnerii lui Emil Bodnăraş care îl ţineau sechestrat pe mareşalul Ion Antonescu într-o casă din Vatra Luminoasă. Să-l lăsăm pe rafinatul Lovin să ne spună ce s-a întâmplat cu ei în septembrie: „În ziua de 17 Sept. 1944 am fost chemaţi la Moscova toată gruparea de partizani o parte din noi am fost făcuţi ofiţeri cu diferite grade şi dicoraţi la care am fost şi eu făcut ofiţer şi am primit două dicoraţii.” Am aflat că li s-a dat o zdrăngănea sovietică numită „Meritul partizanului”, clasa a II-a. Bădică a luat şi „Ordinul Steaua Roşie” un marafet rusesc ceva mai important.
Asemenea eroi nu puteau să rămână nerăsplătiţi şi în patria-mumă care tocmai se înroşea. Cadre de nădejde, cei mai mulţi dintre ei au fost încadraţi în aparatul de represiune, unde au făcut porcării maxime. Doar Izu Schapira, deh, artist, a ajuns directorul teatrului evreiesc din Iaşi.
Ionel Munteanu, dacă e vorba de una şi aceeaşi persoană, a fost încadrat în 1945 în S.S.I., unde a fost un timp şef al contraspionajului. Era foarte dur şi bătea groaznic arestaţi cu mâna lui. După o perioadă de dizgraţie a fost director în Ministerul Învăţământului (!) şi director al Centrocoop, de unde a şi ieşit la pensie de pe un post de consilier.
Manole Humulescu a fost încadrat în M.A.I. din 1945. A contribuit la deportările timişorenilor în Bărăgan. În 1952 era locotenent major de securitate la Timişoara şi vâna pesudo-titoişti. Între 1962 şi 1964 a fost comandant la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă şi comandant al Penitenciarului Miercurea-Ciuc. A ieşit la pensie ofiţer superior, maior, cu toate că avea câteva clase şi profesia de bază, printr-o ironie a sorţii era de „filator”.
Grigore (Grişa) Naum a ajuns în 1949 colonel de securitate şi a tot urcat ierarhic, în 1952 a fost numit şeful contrainformaţiilor militare şi în 1954 a fost avansat general- maior. A fost trecut în rezervă în 1962. Nu se ştie cum, a reuşit să emigreze în SUA. Am murit în 1999, la 87 de ani şi a fost înhumat într-un cimitir din California, numit suav „Hills of Eternity Memorial Park”. E o altă ironie cumplită că a ajuns să fie parcat pe veci tocmai în inima putredului capitalism impotriva căruia a luptat.
Mormântul lui Grigore Naum din California
„Scriitorul” Constantin Lovin, băiatul simplu, de la ţară, s-a căpătuit la Ministerul Apărării Naţionale. În 1952 era căpitan şi politruc, locţiitor politic al comandantului Direcţiei Auto.
Jean Coler, după ce a fost activist la CC al PCR şi PMR o perioadă, a fost tras pe o linie moartă plăcută. Probabil fiindcă făcuse, ca „partizan” alpinism prin Carpaţi, ajunsese director la Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport. Ulterior, fiindcă profesia de bază era zugrav, dar se şlefuise la şcoala vieţii, a fost parcat la Direcţia Presei.
L-am lăsat special la sfârşit pe „marele comandant de oşti” Ilie Bădică. Încadrat chestor de poliţie la Craiova în 1945, a ajuns în 1949 comandant al miliţiei din Hunedoara. În 1951, cu grad de locotenent colonel, a fost încadrat ca adjunct la Direcţia Generală Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, director al acestora din urmă. A păstorit lagărele comuniste exact când acolo s-a murit şi s-a schingiut mai abitir. A asistat în calitate oficială la execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1954. Când Dej a iniţiat o vagă distanţare de sovietici, în 1958, ofiţerul Armatei Roşii, Bădică, a fost trecut în rezervă cu grad de colonel. Totuşi, nu se făcea ca „partizanul de sămânţă” să rămână complet pe afară. În 1963 era director general adjunct la Direcţia Generală a Recrutării şi Repartizării Forţelor de Muncă de pe lângă Consiliul de Miniştri. A avut un mic hop în viaţă în 1968,când şi-a dat singur „ceafă de partizan” după cap şi a recunoscut în faţa comisiei de partid care ancheta abuzurile „perioadei Dej” că în subordinea sa, cât a fost la lagăre şi închisori s-a torturat şi s-a ucis. Nicolae Ceauşescu a fost blând cu un asemenea tovarăş de nădejde. În 1973 era director general adjunct la Direcţia Generală a Rezervelor Statului. Instituţia respectivă era un fel de azil de lux pentru nomenclaturiştii de care Ceauşescu voia să se dispenseze, dar din raţiuni politice şi de imagine nu putea să scape de tot. Şef al insituţiei fusese după reabilitare sa din 1968 Constantin Doncea, pe care Ceauşescu voia să-l contrapună efigiei defunctului Dej, iar după moartea sa urmase ca director general Gheorghe Apostol, concurentul „cârmaciului”, care trebuia pitit undeva unde să nu aibă mare influenţă. Probabil, pe linia lui Ceauşescu, de comunism naţional, i s-a atras lui Bădică atenţia să-şi ţină gura despre faptul că „Grupul Carpaţi” a fost de fapt o şleahtă de diversionişti sovietici şi nu o iniţiativă spontană a „clasei muncitoare româneşti”.
Istorii încâlcite 