Lună: octombrie 2019

Cum a stat Carol al II-lea 50 de ani într-un loc pe care-l ura

carol-si-lupeasca-620x350

Carol şi Elena Lupescu în exil

În anul 2000, pe la sfârşit, am ajuns pentru prima şi până acum ultima oară la Lisabona.  Acolo pot să spun că am realizat ceva. Am fost primul jurnalist român care a scris despre ce s-a întâmplat, postum, cu regele Carol al II-lea. Mort în 1953, el fusese înhumat iniţial alături de regii Portugaliei din familia de Braganza, cu care se înrudea, în Pantheonul Sao Vincente.Elena Lupescu, cu care se căsătorise legal, îl urmase în sarcofag în 1977. În anii 80, Portugalia a fost condusă de un regim stângisto-naţionalist, aşa că nişte „responsabili culturali” ai acestuia s-au scărpinat pe cap, s-au bătut pe burtă şi au ajuns la concluzia că un rege român şi consoarta lui controversată nu au ce să caute acolo. I-au scos şi i-au trântit în ceva care semăna a gheretă de portar sau spaţiu de depozitare, tot la Sao Vincete. Acolo i-am găsit eu. Cum şi-au petrecut o parte importantă din viaţă unul peste altul, sicriele erau tot aşa, Carol fiind deasupra. Erau înveliţi cu un steag românesc prăfuit, care avea drept stemă mutra unui bour moldovenesc cu alură de hippiot. Pe un fel de sfeşnic cu picior am mai găsit o Biblie ortodoxă semnată „Elena Lupescu-1914, Cristos a-nviat!”. Asta probează că la 14 ani Lupeasca era botezată şi infirmă zvonurile că ar fi trecut formal de la mozaism la creştinism doar când s-a căsătorit prima oară cu ofiţerul de cavalerie Ion Tempeanu. Nu ştiu ce s-a ales de cartea-document.

Când am revenit în ţară, am publicat în revista „Plai cu boi” ,unde lucram, un reportaj numit „Regele din debara”.  Am nimerit pe un teren fertil. În acea perioadă Adrian Năstase tocmai încerca o împăcare istorică între PSD şi Casa Regală. Adrian Păunescu, pe atunci senator, a făcut o interpelare în parlament despre soarta postumă a lui Carol, toţi ăia care-l hăituiseră şi înjuraseră copios pe Regele Mihai în anii 90 au început să plângă de mila tatălui său ajuns în debara. Una peste alta, după tot felul de formalităţi, în 2003, Carol a ajuns la Curtea de Argeş, unde se află şi acum. E adevărat, Lupeasca a fost îngropată la vreo 300 de metri de bărbat-su, nu dădea bine la imagine, cu toate că soţii îşi doriseră să stea împreună după moarte.

De ce mi-am adus aminte toate astea? Fiindcă de curând mi-a picat în mână volumul 4 al memoriilor lui Carol „Regele Carol al II-lea al României însemnări zilnice 1937-1951” apărut la Editura Scripta în anul 2003. El tratează şi perioada de imediat după abdicare, când nimeni nu prea ştia ce să facă cu monarhul exilat. În primăvara lui 1941 el ajunsese la Lisabona. Pe 16 aprilie „am fost la Sao Vicente unde se găseşte Panteoul Casei de Braganza. Biserica e cam lipsită de caracter iar Mausoleul Regal mi-a făcut cea mai oribilă impresie. Este o sală mare, albă, prea bine luminată, în care găsesc, în mijloc, cele trei morminte în marmură galbenă: ale lui Don Carlos I, principele Don Luis-Philippe şi al lui Manuel II. De jur împrejur, în nişte cutii de marmoră albă , pe care stă înscris numele, se găsesc păstrate, parcă în nişte safeuri cosciugurile celorlalţi membri ai Dinastiei. Totul este bine ţinut şi extrem de curat, dar aceste cutii, aşezate de-a lungul zidului, dau întregului mai mult impresia de bancă decât de criptă regală.”

carolelena ma

Carol, Regina Elema şi Regele Mihai

Carol habar n-avea că peste nici 12 ani o să ajungă şi el la păstrare, închis iniţial într-un „safe”, în locul care i-a făcut „cea mai oribilă impresie”. Ce o fi zis, acolo unde a ajuns, sufletul lui? Dar mai târziu, când a aterizat în debara? Măcar acolo avut-o, o perioadă, pe Lupeasca lângă el. În România, a mai fost mutat de două ori, devenind probabil cel mai plimbat cadavru regal din ultimele sute de ani. Aşezat iniţial într-o capelă, a fost mutat în martie anul ăsta în Noua Catedrală Arhiepiscopală din Curtea de Argeş. Acum câteva zile, pe 19 octombrie, lângă el a sosit din Elveţia sicriul Reginei Mamă Elena. O altă Elenă decât cea alături de care îşi dorea să-şi doarmă somnul de veci.

Castratul din eternitate 

castra1

Simion Iacovlev, castratul din Cimitirul Eternitatea.

castra 3

Grup de skoptsy în Rusia, circa 1880. Priviţi asemănarea cu Simion.

 

Pot să spun că sunt singurul cetăţean din România care a făcut un film documetar despre misterioasa sectă a castraţilor, aşa numiţii skoptsy. El a fost difuzat acum câţiva ani pe TVR2, în cadrul emisiunii mele „Istorii încâlcite”. Datorită unor mişculaţii şi combinaţii din televiziunea publică arhiva on-line a mareţei instituţii a crăpat la un moment dat. Am reuşit totuşi să salvez o variantă de lucru, cu montaj nefinalizat a filmului, care poate fi văzută aici: https://www.facebook.com/TomaRoman/videos/1617698034979875/

În film explic exact ce a fost cu delirul mistic al oamenilor ălora care preferau să se automutileze decât „să trăiască în păcat”.

Recent am fost la Iaşi şi m-am plimbat prin „Cimitirul Eternitatea”, unul dintre cele mai interesante din ţară. În el, ca şi în „ruda” lui pariziană „Pere Lachaise” sunt înhumaţi fără o delimitare foarte clară ortodocşi, catolici, anglicani, luterani,dovadă că oraşul era la sfârşitul secolului XIX cosmopolit.

castra

Inscripţia de pe mormântul lui Simion Jacovlev.

Pe una dintre alei, am văzut mormântul lui Simion Jacovlev Franzular, născut în 1814 „în Moscva”, „sevarsit din viaţa la 11 fevruarie 1883 în etate de 69 de ani”. Chipul de pe fotografia foarte veche făcută pe material ceramic mi s-a părut familiar. Era solid, fără pilozităţi, cu o tunsoare tip „castron”, îmbrăcat cu o haină lungă. Faptul că era născut în Moscova, în perioada în care autorităţile ţariste declanşaseră persecuţiile împotriva sectei castraţilor m-a făcut să cred că am dat peste un „skoptsy”.

castra2

Madam Iacovlev. Şi femeile se supuneam unui gen de „asexuare” care includea tăiarea sânilor. Mai multe amănunte găsiţi în film.

Şi soţia lui, foarte îmbrobodită, arăta exact ca şi femeile din comunitate. „Franzular” probabil defineşte profesia lui Simion Iacovlev, care era brutar de lux. Plasamentul mormântului, în centrul cimitirului şi faptul că îşi făcuse fotografii arată că avea o stare materială bună. Muncitori şi neavând vicii, castraţii acumulau o groază de bani. Ajuns acasă am comparat poza lui Simion cu unele aflate în arhiva mea de când am făcut filmul. Asemănarea dintre el şi ceilalţi sectanţi e izbitoare. Presaţi de autorităţile ţariste care le reprimau mişcarea religioasă, castraţii s-au scurs pe teritoriul ţării noastre. Ei s-au aşezat în comunităţi compacte în Dobrogea (unde se ocupau în general cu apicultura) sau la Bucureşti (se amplasaseră pe actualele străzi Făinari şi Episcop Radu din zona Obor, deţineau un cvasi-monopol asupra transportului cu cai şi li se spunea muscali). Istoria mai consemnează şi faptul că unele grupuri s-au aşezat în Moldova, la Iaşi şi la Galaţi. Plimbându-mă prin „Cimitirul Eternitatea” am găsit, poate, ultima dovadă a trecerii ciudaţilor scapeţi prin oraş.

Oamenii de ştiinţă ieşeni au stabilit sexul îngerilor

cimitircimitir 1cimitir 2

În weekend-ul trecut am ajuns la Iaşi. Nu puteam să ratez o vizită la „Cimitirul Eternitatea”, unul dintre cele mai spectaculoase din ţară. Plimbându-mă în sus şi-n jos pe aleile ţintirimului, am dat nas în nas cu statuile de la cavoul familiei boierului Mircea Hatman. Acesta a fost capul unei familii boiereşti bogate din Moldova şi şi-a făcut conacul de veci la sfârşitul secolului XIX.  Este monument istoric iar criptele sunt străjuite de statuile a două doamne îmbrăcate după moda victoriană. Mi s-a părut ciudat faptul că una dintre ele părea microcefală. Are un cap extrem de mic, başca, mai şi pare făcut din alt tip de piatră decât corpul. Am avut senzaţia că mutra a fost lipită cu super-glue pe un alt corp. Mergând mai la vale, am găsit mormântul unei domnişoare Ghica. Lângă el zăcea un înger de dimensiuni medii, descăpăţânat, făcut dintr-o piatră gri deschis, spre alb. Am concluzionat că o parte din fiinţa înaripată a zburat la familia Hatman. Probabil, cu ani în urmă, nişte domni huligani au crăpat ambele statui. Oamenii de ştiinţă care lucrează la „Eternitatea” s-au gândit cum să dreagă busuiocul în cazul monumetului istoric, mai ales că fizionomia doamnei de acolo dispăruse cu desăvârşire. Au luat chipul îngerului şi prin oarece proceduri tehnice l-au aşezat pe trupul femeii. Habar n-am dacă şi-au pus problema câţi filozofi şi savanţi au încercat să determine sexul îngerilor, pe care ei l-au descoperit în urma unui experiment de laborator funerar.

Anastas, o poveste balcanică! Distribuţie: Ana Pauker, Enver Hoxha, Tito, Stalin, etc

IMG_0493

Anastas Plasari , pe scaun, în timpul unei întruniri de partid, în anii 40

În 1903, la Corcea, un oraş cosmopolit din actuala Albanie, într-o familie numită Plasari, nu foarte bogată dar onorabilă, de confesiune creştin ortodoxă, se năştea un băiat care a fost botezat Anastas. Pe atunci se părea că domneşte o relativă armonie între comunităţile etnice din zonă ( în principal albanezi, vlahi, greci, turci dar şi alţii), dar de fapt populaţia stătea pe o bombă cu ceas. Războaiele balcanice din 1912-13 au transformat Corcea într-un teritoriu instabil, care şi-a schimbat stăpânul de mai multe ori şi unde domneau pasiunile naţionaliste. Nu era un mediu propice pentru creşterea unui copil, mai ales că micul Anastas, dovedind precocitate, intrase într-o bandă de puberi care se ocupa cu mici şuteli şi ceea ce noi numim azi „şmen”. Familia reunită a luat decizia să-l extragă din anturaj şi să-l trimită la şcoală hăt, la Bucureşti, unde vieţuia şi era meşteşugar un frate al tatălui.

Cum se ajungea de stânga

Unchiul era un tip cu principii sănătoase. L-a dat la şcoală, dar după ceva timp şi-a spus că e bine să-l şi obişnuiască să muncească. L-a angajat drept piccolo la o cârciumă, cam la fel cum adolescenţii din ziua de azi sunt trimişi uneori de părinţi să lucreze la McDonald s. Anastas nu a agreeat prea tare ideea să meargă ziua la şcoală şi seara să manipuleze tăvi şi sticle. Localul nu era unul de lux, din câte am dedus, acolo se strângeau intelectuali faliţi, pierde-vară, muncitori sindicalişti, care toată ziua trăncăneau despre socialism, nu prea făceau consumaţie şi lăsau bacşis din doi în doi. Aşa a aflat băiatul, căruia clienţii începuseră să-i spună Năstase, că e un „om exploatat de către om”. Îi plăcea cum filozofau corifeii ăia, aşa că a început să participe la o vârstă fragedă la diverse adunări sindicale. În 1918, molima bolşevică apăruse şi pe teritoriul României. La Iaşi şi la Bucureşti, diverşi agenţi ai lui Lenin şi Troţki, alimentaţi cu fonduri mari, încercau să agite populaţia şi să provoace dezordini. Pe 13 decembrie 1918 au reuşit să declanşeze o manifestaţie a muncitorilor tipografi.  Unele surse spun că era vorba de o tentativă de lovitură de stat. Au fost ciocniri cu armata, s-a tras, au fost 12 morţi. Socialistul I.C. Frimu a fost arestat şi a murit ulterior de TBC la puşcărie, fapt pentru care comuniştii cu care nu avea legături l-au transformat în cadavru util, efigie, nume de străzi şi fabrici. Anastas a fost şi el la manifestaţie. A văzut confruntările şi s-a îndârjit, chestie care l-a făcut să adere la Tineretul Socialist.

IMG_0466

Anastas şi alţi doi tineri socialişti români

De-a stânga Anei

Imediat după Primul Război Mondial mişcarea socialistă românească a ratat şansa de a depăşi stadiul de fenomen politic marginal. Divizată între moderaţi social-democraţi şi adepţi ai bolşevismului, ea nu a acţionat unitar. Junele Anastas a optat spre aripa moscovită. Sub numele de Năstase Plasa (sau Plasă), lua parte la tot felul de întâlniri conspirative.  La congresul fondator al Partidului Comunist din România, din 1921, a optat pentru afilierea la Comintern. A fost unul dintre conducătorii fondatori ai Uniunii Tineretului Comunist. În acea perioadă, P.C. d. R. îşi pregătea cadrele sub acoperirea unei şcoli sindicale botezate „Max Wexler”,  în onoarea unui militant socialist asasinat „preventiv” de către autorităţile române în 1917, fiindcă făcea propagandă revoluţionară. Aici le băga marxismul în cap viitorilor activişti tocmai tovarăşa Ana Pauker. Ce chimie o fi existat între ea şi băiatul din Albania care urma cursurile habar n-am, cert e că au devenit apropiaţi, lucru care  va conta mai târziu.  Agitaţiile studenţeşti din 1922 îl găsesc la Iaşi, unde se pare că a avut o dispută verbală chiar cu tânara stea a extremei drepte, Corneliu Zelea Codreanu. Tot umbla să organizeze celule UTC prin ţară, chestie care i-a adus mai multe arestări.

În 1924, după revolta provocată de agenţi sovietici la Tatar-Bunar, autorităţile române au schimbat foaia. P.C.dR. a fost scos în afara legii şi tratat drept mişcare teroristă. Bolşevicii fără cetăţenie română sau cu situaţie incertă au fost arestaţi şi expulzaţi.  Aşa sa întâmplat şi cu Anastas. În februarie 1925 a fost umflat şi i s-a emis un ordin de expulzare, drept comunist periculos. A fost făcut pachet împreună cu Sotir Lambru, un activist sindical aromân născut tot în Albania şi transportaţi sub pază pe un vapor care ajungea la Durres. Pe lângă activitatea sa politică, lasă în urmă şi câteva inimi frânte. Se pare că o doamnă româncă a aşteptat reîntoarcerea sa câteva zeci de ani.

IMG_0468

Anastas Plasari şi Sotir Lambru escortaţi de un jandarm, la Constanţa, în ziua expulzării

Tata comunismului albanez

În acei ani Albania era o ţară absolut ciudată. În unele zone domneau încă regulile feudale. Existau clanuri şi triburi care se băteau între ele. Proletariatul industrial, publicul ţintă al mişcărilor comuniste era foarte puţin numeros. Ţara era condusă de un preşedinte autoritar (Ahmed Zogu) care se visa rege şi credea că o va putea moderniza peste noapte, pe modelul Ataturk. Factorul dinamic îl constituiau tinerii albanezi care studiaseră în afara ţării. Partidul Comunist era sublim,dar lipsea cu desăvârşire. Funcţionau doar câteva grupuri de marxişti, fără legătură între ele, în marile oraşe, formate din oameni care luaseră legătura cu ideologia roşie în afara graniţelor.

Pe un teren relativ virgin, la Corcea, Anastas a încercat să organizeze sindicate roşii, a început să scrie articole cu tentă comunistă în presă, a vrut să creeze nuclee de partid. S-a ales cu o arestare şi cu o deportare sub supraveghere vreme de trei ani în oraşul Vlora. Totuşi, jocul lui Zogu, autoînscăunat rege, faţă de „tinerii zburdalnici”, cu ceva şcoală, de diverse orientări potrivnice lui era ceva de genul „biciul şi zăhărelul”. Spera să-i folosească la reformarea statului albanez. În 1929 l-a iertat pe Anastas şi, fiindcă acesta era poliglot şi avea experienţă gazetărească, l-a numit pe nişte poziţii medii, pe relaţia cu presa şi străinătatea la ministerele agriculturii şi economiei.Mai lucra şi pentru ziarele care apăreau legal. În paralel, însă, ducea şi o viaţă subterană. Organizase la Tirana, unde se mutase, un grup secret comunist numit „Focul” şi menţinea legături discrete cu Cominternul şi „tovarăşii români”.

În cazul unei coagulări şi eventuale legalizări a Partidului Comunist Albanez avea şanse reale să devină prim-secretar.

Făţarnicul Enver

Stalin şi Cominternul nu au fost prea preocupaţi în anii 30 de problema comunismului în Albania. Erau prinşi cu măcelărirea „deviaţioniştilor” şi „fracţioniştilor” din URSS sau omorârea liderilor unor partide roşii gata existente prin lume. În plus Plasari, comunist „vechi” putea fi bănuit de troţkism sau buharinism. Prietena lui din România, Lenuţa Filipovici, a sfârşit împuşcată pentru că l-ar fi plăcut pe Troţki.

IMG_0464

Adunare a unui grup de simpatizanţi comunişti în Parcul Mogoşoaia, în 1923. Printre ei, Anastas Plasari şi Lenuţa Filipovici, ulterior executată la Moscova

La Corcea şi Skhoder apăruseră autonom nişte grupuri care făceau concurenţă celui din Tirana. Abia în 1941, când începuse războiul total, de la Moscova a venit un ordin către partidul din Iugoslavia să-l organizeze pe cel albanez. Nu se ştie de ce, pentru operaţiunea asta, tovarăşii conduşi de Tito au preferat să se bazeze doar pe grupurile din Corcea, Skhoder şi un aşa numit „Grup al Tineretului”. Şef al partidului nou a fost ales un tip care nu prea avusese treabă cu acţiunile ilegale. Enver Hoxha, un suplinitor la liceul francez din Corcea a fost inclus în delegaţia grupului din raţiuni mai mult religioase. El era musulman, iar restul creştin-ortodocşi. Era înalt,arătos, vorbea bine, avea ceva studii (neterminate, e drept). Avea 33 de ani, nu era nici prea tânăr, nici prea bătrân.  Din raţiuni etnico-religioase şi de imagine sârbii şi comuniştii care nu se prea ştiau între ei l-au ales pe 8 noiembrie 1941 să conducă partidul. Anastas Plasari nu a fost chemat la întâlnirea de fondare a P.C. d A., dar Hoxha s-a gândit să folosească întreg capitalul său de imagine  şi al altor stângişti cu oarece notorietate.  Diabolic, Enver a încercat să-i elimine în timpul războiului pe toţi comuniştii mai vechi decât el.  După 1991, în arhivele albaneze s-a descoperit corespondenţa lui Hoxha cu mai multe grupuri de rezistenţă. Într-o scrisoare adresată lui Anastas Plasari, în 1943,îl îndemna să se ducă, în calitate de om cu experienţă, să-i lămurească pe unii cum se face agitaţia şi propaganda. Pe de altă parte, îi îndemna pe ăia să-l elimine, pe motiv că e agent provocator. Plasari a scăpat cu viaţă fiindcă se cunoştea de dinainte cu oamenii care ar fi trebuit să-l împuşte. În timpul războiului de partizani, pentru a-l controla mai bine, Hoxha s-a gândit să-l ţină pe Anastas în proximitatea sa ca un fel de consilier. De fapt, era o manevră a paranoicului Enver care limita strict libertatea de mişcare şi expresie a lui Anastas.

IMG_0473

Anastas Plasari într-o unitate de partizani comunişti albanezi,

IMG_0507

Anastas Plasari într-un grup de comandanţi ai partizanilor, 1944. Unii dintre ei vor fi executaţi de către Enver Hoxha.

Iar tovarăşa Ana

După ce a preluat puterea în 1944, Enver şi-a orientat plutoanele de execuţie spre monarhişti, liberali, colaboratori ai autorităţilor italiene de ocupaţie, capitalişti. Anastas Plasari a fost numit în nişte poziţii plăcut-decorative: director al „Teatrului Poporului” din Tirana şi al „Agenţiei Albaneze de Film” ,a fost decorat. Hoxha îl făcuse inofensiv, dar îl considera un pericol latent. În martie 1946 a fost arestat sub o ploaie de învinuiri: „agent englez”, „simpatizant social-democrat”, „anti-Iugoslavia”. Ultima acuzaţie este de un cinism deosebit. Dacă imediat după război Enver îl cultiva pe Tito şi părea favorabil unei Albanii Mari, unite cu Kosovo în cadrul federaţiei iugoslave, în 1948, pe fondul conflictului Stalin-Tito, Hoxha a fandat rapid în favoarea Kremlinului. Şi-a lichidat adversarii din partid peste noapte drept agenţi ai mareşalului de la Belgrad.

Spre norocul lui, Anastas nu a fost ucis imediat. A fost interogat, bătut, în buna tradiţie sovietică Enver voia să-l forţeze prin tortură „să dea şi pe alţii”. S-a aflat şi la Bucureşti că „tovarăşul Plasă” a fost umflat. Ana Pauker, ajunsă cea mai importantă femeie comunistă din estul Europei, şi-a adus aminte de vechiul ei amic. Pe canalele Cominformului, poate via Kremlin, s-a interesat de soarta lui. A intervenit destul de energic şi cu efect. Bătăile au încetat, condiţiile de detenţie au devenit suportabile. Prilejul pentru eliberare şi reabilitare s-a invit în 1948. Enver Hoxha a dat vina pe „titoistul” Koci Xoxe, fostul său adjunct pe care l-a lichidat, pentru cele întâmplate lui Anastas. De dragul „tov. Ana” l-a numit pe acesta un fel de director la Ministerul Economiei Naţionale. Soarta lui era însă legată de cea a comunistei din România.  În 1952, când aia a căzut în dizgraţie, a fost şi el „scos din muncă”, aşa cum spunea jargonul de partid. I s-au luat bonurile de masă şi a fost transformat, fără prea multe explicaţii, în muncitor necalificat. Au urmat 30 de ani de existenţă umilă, punctaţi cu interogatorii şi filaj al Sigurimi (Securitatea albaneză), care i-a consacrat un dosar voluminos. Anastas Plasari a murit în anonimat, în 1982, la Tirana. Singura, vorba lui Gigi Becali, „aroganţă”, pe care şi-a permis-o a fost să-şi scrie memoriile, rămase până azi inedite.

IMG_1018

Coperta dosarului de Sigurimi al lui Anastas Plasari.

Making off „Anastas…”

Am aflat despre existenţa lui Anastas Plasari din cartea, execelentă de altfel, „Enver Hoxha-The Iron Fist of Albania”(Ed. I.B. Tauris, London-New York, 2018) a ziaristului şi istoricului albanez Blendi Fevziu. Tot acolo am citit şi despre Aurel Plasari, fiul lui Anastas, poliglot, traducător, profesor universitar, fost director al Bibiliotecii Naţionale a Albaniei. Şi el a avut probleme, nu a fost lăsat mulţi ani să dea la facultate pe motiv că e „fiu de duşman al poporului”.  Cum în Tirana nu e greu să găseşti pe cineva, l-am rugat pe prietenul meu albanez  Julian Zanaj (merci, Iuli!) să-mi facă legătura cu Aurel. Acesta a acceptat să ne întâlnim. Vorbeşte, printre alte limbi, foarte bine româneşte. La începutul lunii septembrie am constituit o „echipă de comando” împreună cu istoricii Silviu Moldovan şi Cristina Preutu (ea, de la Iaşi), lectorul de la drept din Târgu Mureş Felix-Raoul Hodoş şi regizorul Andrei Stan, care şi-a luat cu el camera de filmat. Felix şi-a pus la bătaie maşina, Silviu s-a scobit de bani de cazare. Mi-a spus, modest ,„oricum voiam să văd Albania”. Nu cred că e nemulţumit. Am obţinut de la prof. Plasari o copie după memoriile tatălui său şi promisiunea că le vom putea publica, o copie a „Dosarului Plasari” de la Sigurimi, corespondenţa originală (într-o românească perfectă!) a lui Anastas cu mai mulţi ilegalişti din România cu care a ţinut legătura. Andrei a filmat un interviu cu dl. Aurel Plasari. Din câte am dedus din memoriile scrise în albaneză, acestea conţin informaţii complet necunoscute despre începuturile mişcării comuniste de la noi. Din câte ne-a spus Aurel, au fost scrise liber, fiindcă Segurimi nu era prea interesată de „perioada românească” de la începutul secolului XX. Ele pot constitui o sursă de primă mână despre „istoria comunismului românesc”. În momentul de faţă, eu cu Silviu căutăm resurse să le traducem şi să le publicăm. Fotografiile care însoţesc textul nu au mai fost publicate vreodată şi provin din arhiva domnului profesor Aurel Plasari.