Lună: septembrie 2019

Copilul din flori al lui Horia Sima

s604x0_Horia-sima

În 1954 Mişcarea Legionară din exil era zguduită de un imens scandal. Însuşi „comandantul” Horia Sima era acuzat că, profund creştineşte, a coţăit nevasta unui camarad care-l găzduia la Paris. În urma acestei operaţiuni, doamna respectivă rămăsese  cu burta la gură. Pentru a preveni scandalul, Sima o trimisese în răspândire în Argentina, unde născuse un băiat. Soţul încornorat era Andrei Costin, un legionar de meserie pilot, care până atunci fusese unul dintre cei mai fideli companioni ai lui Sima. El a făcut tapaj, iar aşa –numiţii „legionari codrenişti” grupaţi în jurul lui Constantin Papanace şi Ilie Gârneaţă au avut  un bun prilej să treacă la ofensivă, vânturând informaţia. Practic, de la adulter, exilul legionar se împărţiese în două tabere care nu s-au mai reconciliat niciodată, ajungâdu-se şi la violenţă fizică între ele.

Horia Sima a negat până la moarte că ar fi fost tatăl copilului sau că ar fi avut treabă cu madama, spunând că tărăşenia ar fi fost o scorneală a codreniştilor  sau a Securităţii. Cu toate acestea, aşa cum relatează memorialistul legionar Alexandru Ronnet, în broşura sa „O pacoste sau un destin vitreg”, apărută la Chicago în 2001, la pagina 38, Horia Sima a refuzat orice test de paternitate, deşi Ronnet, ajuns medic bogat în SUA se oferise să-l plătească, la două clinici prestigioase (găsiţi link-ul aici : https://archive.org/stream/OPacosteSauUnDestinVitreg/O-Pacoste-Sau-Un-Destin-Vitreg-2001_djvu.txt ).

Azi public în facsimil o declaraţie luată în ancheta Securităţii lui Traian Puiu, fostul primar legionar al Constanţei. O puteţi descărca făcând click pe link: traian puiu .Ca şi Oliviu Beldeanu (cel cu asaltul asupra Legaţiei RPR de la Berna) sau profesorul turcolog  Aurel Decei, el a fost răpit, din „lumea liberă”, de un comando al organului represiv comunist. Faptul s-a petrecut în 1958, deci Puiu a fost martor la „scandalul adulterului”. Descrie destul de plastic întâmplarea la paginile 13 şi 14 ale „confesiunilor” sale. Foarte interesant mai este că la pagina 20, Puiu îl nominalizează drept unul dintre sponsorii lui Sima, care îi dădea bani pentru editarea revistei „East European Tribune” pe un anume „dr. C Drăgan”. După deducţiile mele este vorba de nimeni altul decât Iosif Constantin Drăgan, care înainte să ajungă la o relaţie de amor tracopat cu Nicolae Ceauşescu a trecut puţin şi prin „aşternutul ideologic verde” al lui Horia Sima.

Din păcate nu am mai găsit informaţii despre ce s-a întâmplat ulterior cu presupusul copil al şefului legionarilor. Dacă ştie cineva ceva, aş vrea să fiu contactat.

În premieră despre: Tony, românul cu nenumărate identităţi

31 poza

Tony e cu x

32_poza_1

 

Într-o seară, de plictiseală, m-am apucat să răsfoiesc cartea răposatului meu amic  Mihai Pelin,  „Opisul emigraţiei politice”, tipărită la Editura Compania în anul 2002. Datorită unor înţelegeri cu Virgil Măgureanu, făcută prin anii 90, nea Mişu intra în arhivele fostei Securităţi ca la moară, aşa că a avut acces la fişele şi dosarele tuturor celor pe care securiştii îi considerau parte a „emigraţiei reacţionare”. Cum Mişu a listat 1222 de nume, spaţiul consacrat poveştii fiecăruia e de destul de mic.  Mi-a atras atenţia un cetăţean, Anton Vinţan, născut în 1931. Din cele scrise de Mişu rezulta că omul ăsta a circulat prin lumea destul de îngustă pentru el sub nu mai puţin de cinci identităţi. Numele real mi se părea cunoscut şi mi-am adus aminte că îl mai văzusem într-unul dintre volumele operei „Închisoarea noastră cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid, poate cele mai interesante mărturii din puşcăriile comuniste apărute la noi. Iată ce am găsit în volumul II, apărut la Humanitas în 2013 despre personaj, într-un fel de înşiruire a persoanelor întâlnite de Ioanid în detenţie: „266. Vinţan Anton (Toni) Cu nervii zdruncinaţi de pe urma torturilor suferite în timpul anchetei, Toni Vinţan era ursuz şi puţin  comunicativ cu camarazii lui de celulă. În schimb, faţă de gardienii şi ofiţerii penitenciarului, avea deseori ieşiri violente, pe care le-a plătit cu nenumărate zile de beci şi carceră. Tot ce am aflat despre el, este că fusese de mai multe ori la Viena, în sectorul de ocupaţie american, pe vremea când Austria încă nu-şi căpătase independenţa. Servise de călăuză pentru treceri ilegale de frontieră între România, Ungaria şi Austria şi se pare că făcuse şi oficiul de curier pentru serviciul de informaţii american, aducând în ţară diferite mesaje adresate unor agenţi şi organizaţii clandestine. Fiind implicat într-un proces având legătură cu o organizaţie titoistă, Toni Vinţan beneficiază de decretul de amnistie acordat sârbilor. Se pare că la scurtă vreme după punerea lui în libertate, ar fi reuşit să fugă în Vest. Toate aceste informaţii despre Toni Vinţan au rămas însă confuze şi neverificate.”

Mi-am dat seama că am găsit un personaj complex. De ce să fi avut o groază de identităţi? Era spion iugoslav sau american? Contrabandist, escroc sau erou anticomunist? Câte puţin din toate? Am dat fuga la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi am făcut o cerere să-i văd dosarul. După ceva timp m-au anunţat că pot să-l citesc.     (P 0076043_001)

Evrei, maghiari, germani, cu toţi suntem vinţani

Toni Vinţan s-a născut pe 7 mai 1931, la Bucureşti. Şcoală nu avea prea multă, numai 4 clase. Profesia de bază, parcă predestinată pentru ce avea să urmeze, era de „muncitor turnător”. Cum maică-sa se despărţise de taică-su şi se recesătorise, s-a trezit la vârsta adolescenţei, într-un sat lângă Braşov. Nu se înţelegea cu părintele său vitreg, care-l mai altoia din când în când. În septembrie 1944, în plin haos, îi vine ideea să fugă de acasă. E foarte curios cum unui copil de 13 ani, cu 4 clase,i-a trecut prin cap să-şi schimbe identitatea. S-a dus la un centru care repatria mai mult sau mai puţin forţat basarabeni, bucovineni şi alţi cetăţeni sovietici şi a zis că e Sinan Isac, evreu, născut în 1928 la Moghilev-Podolsk în Ucraina. Suna ca un fel de evreu-turc dar sovieticii l-au crezut şi a ajuns în Basarabia de unde a luat-o la sănătoasa din coloana de repatriaţi. Aici i-a mai venit o idee bizară pentru un copil: să se ducă la o mânăstire şi să spună că a avut revelaţia lui Iisus, doar-doar l-or ţine monahii pe casă şi masă. Chestia asta i-a ieşit la Hârbovăţ, unde s-a botezat a doua oară, probabil nu Anton şi a rămas 7 luni. Cum călugării îl puneau la muncă s-a gândit că tot mai bine e acasă. A încercat să treacă Prutul înot, l-au prins grănicerii sovietici. A trebuit să îşi recunoască adevărata identitate. Ajuns după aproape un an la loc la Satulung, lângă Braşov, tac-su i-a mai ars o corecţie şi l-a băgat ucenic la o fabrică din oraş. Cum părinţii îl puneau să dea bani în casă iar lui, erotoman juvenil, îi plăcea să îi spargă cu fete, Tony şi-a amintit că are nişte rude în Banatul Sârbesc. A ajuns la ăia trecând pe şest graniţa pe lângă Jimbolia şi a declarat autorităţilor iugoslave că-i zice Istvan Kovacs, un demn maghiar, fiindcă familia sa din Veliki Torak (Toracul Mare), era mixtă. Şi-a aburit rudele că l-a trimis la ei chiar maică-sa, fiindcă în România se moare de foame. Când verii au vrut să-l pună să muncească la o fermă şi-a dat seama că are abilităţi de animator cultural şi a început să organizeze spectacole cu muzică şi recitări în onoarea lui Tito. Asta a stârnit invidia celor care-l găzduiau aşa că a fost pârât că nu e exact Istvan. Concluzia a fost că sârbii l-au făcut pachet şi l-au trimis acasă.

Utemist, ubdist şi deţinut

Ajuns iar la Braşov, s-a angajat turnător, la propriu, la fabrica Metrom. Cum munca fizică nu e cel mai plăcut lucru din lume a descoperit frumuseţea discretă a agitaţie politice şi s-a înscris în Uniunea Tineretului Muncitor.  Bun de gură era, origine sănătoasă avea, aşa că a fost ales secretar al organizaţiei UTM pe întreprindere. Părea o stea în ascensiune a junilor comunişti şi îl păştea o carieră frumoasă. Marşul triumfal i-a fost stopat de un mic incident, atunci când a furat oarece motoraşe şi acareturi de la fabrică şi le-a vândut. A ajuns pentru câteva luni la puşcărie. Ieşit din pârnaie, perspectivele sale nu erau foarte roz. Estimp, Tito se certase cu Stalin, era deja anul 1948. Cum-necum, domnul Tony o şterge iar peste graniţă, se predă autorităţilor iugoslave cu numele real şi zice că e un comunist român fan al lui Tito, care-l urăşte pe tov. Dej. Tovarăşii din ţara vecină şi pe atunci duşmană se bucură şi-l recrutează ca informator al serviciului lor secret, UBD. Îl pilotează prin diverse lagăre de refugiaţi români, să vadă care sunt de dreapta, care vor să fugă în Occident, dacă sunt spioni stalinişti printre ei. Pe chestia asta, lui Tony îi pică mai un costum de haine, mai nişte dinari, o şliboviţă, o masă mai bună.Treaba a fost că s-a apucat să „demaşte” aiurea diverşi oameni care îi erau antipatici, printre care l-aş menţiona pe memorialistul de închisoare Romulus Rădină. Românii din lagăre s-au prins rapid că dl. Vinţan e sifonar. Pe chestia asta atunci când Tony a reuşit să fugă în Italia, românii din lagărul de refugiaţi de la Capua nu i-au făcut cea mai prietenească primire. Cam voiau să-i ia gâtul.  A ajuns pe străzi. A încercat să-şi ofere serviciile americanilor, care şi-au dat seama că nu le prea folosesc. Fără bani şi locuinţă era într-o situaţie urâtă. Din cauza asta a picat într-o capcană. Regimul comunist de la Bucureşti făcea o propagandă asiduă pentru reptrierea celor fugiţi după 1944, spunându-le că nu li se va întâmpla nimic în ţară şi că au căzut victime ale „propagandei capitaliste”.  În 1951, Tony cere repatrierea. E posibil să fi crezut că va fi lăsat în pace dacă spune ce a văzut în lagăre. Gravă greşeală. E umflat direct de la Curtici şi ajunge iar la pârnaie. E condamnat la 15 ani de puşcărie drept agent iugoslav, pentru „trădare de patrie”. În închisoare chiar are un comportament foarte curajos. Face greva foamei, intră în conflict des cu gardienii şi administraţia, e pedepsit des cu izolare.(vint 1) În 1956, după ce Hruşciov şi Tito se împacă, numele lui Anton Vinţan se strecoară pe o listă de susţinători ai mareşalului iugoslav care sunt puşi în libertate. Tony alege iar libetatea totală. Pe 28 august 1956 o ia din nou la sănătoasa peste graniţa româno-iugoslavă şi se opreşte din fugă tocmai în Italia.

O metodă ingenioasă

Puţin mai târziu Securitatea îl identifică drept Matteo Rovers (ciudată combinaţie anglo-italiană). I se pune în cârcă în următorii ani scoaterea din ţară a 19 transfugi. Unele rapoarte îl plasează în anturajul  „trădătorului de patrie” Eftimie Gherman, un fost social democrat.  În mod curios, acesta, un duşman înverşunat al regimului de la Bucureşti va fi „întors” de către Securitate la sfârşitul anilor 60 şi va deveni „agentul Laurenţiu”. În 1959, Securitatea află că Vinţan e în Franţa, unde ar fi urmat cursurile unei „şcoli de spionaj occidentale”. Ulterior se va căsători în RFG, va primi cetăţenia vest-germană şi se va stabili în oraşul Sackingen.

Cine apare în 1970, ca o floricică-turist neamţ în Republica Socialistă România? Bineînţeles herr Tony Vinţan, revenit la numele lui original. Climatul politic era ceva mai relaxat, dar Securitatea l-a luat în colimator dându-i numele de cod „Wagner”. Ofiţerii află că lucra pe post de pirotehnist la o firmă şi o vreme cred că-l mâna în România dorul de ţară.  După vreun an şi mai multe călătorii în ţară ale lui Tony, securiştii se prind că datorită lui au plecat spre lumea largă şi liberă nu mai puţin de 12 oameni, dintre care 4 cetăţeni ai RDG. „Metoda Vinţan” era simplă şi ingenioasă. Sosea în România cu paşapoarte RFG falsificate foarte bine şi le dădea unor oameni ale căror rude voiau să-i extragă din „lagărul socialist”. RDG-iştii  veneau ca turişti în RSR. Pe atunci nu existau evidenţe „on line” cu cine intră şi iese din ţară, iar autorităţile de frontieră româneşti şi iugoslave nu ştiau foarte bine să identifice un paşaport vest-german bine falsificat. Tony e iar arestat, condamnat la trei ani de închisoare, dar eliberat datorită unei cauţiuni de 12.000 de mărci. În 1973 era dat în consemn la frontieră şi declarat indezirabil de teritoriul RSR.(vint 2)

În loc de epilog

Aici se opreşte ce cunosc, din dosarele Securităţii despre una dintre cele mai bizare existenţe umane despre care am auzit. Habar n-am ce s-a întâmplat cu Anton Vinţan în continuare. S-o fi calmat şi a devenit un blajin pensionar german? Mai trăieşte (ar trebui să aibă 88 de ani)? L-a chemat şi Mahatma Gandhi sau Li Peng? Dacă vreunul dintre cititorii materialului de faţă ştie ceva, îl rog să mă contacteze.

P.S.: Dacă faceţi click pe link-urile roşii dintre paranteze găsiţi fragmente din dosarul de Securitate al lui Anton Vinţan, pe care l-am copiat.

 

 

Alin şi Casanova           

IMG_20190917_115620

Frăţia sa domnul Alin Mărginean şi-a căpătat oarece notorietate ca pilot de raliu. În anii 90 şi 2000 cam rupea campionatele naţionale ale României. Cum, cu vârsta viaţa sportivă devine mai anevoioasă, de prin 2009 nu a mai volănit de performanţă şi s-a apucat de afaceri. Putea să aibă o existenţă liniştită dar l-a tras aţa spre esoterism şi istorie. Pe lângă două cărţi despre istoria masoneriei, editate împreună fratello Silviu B. Moldovan, în 2017, la Editura Eikon, a publicat cartea „Giacomo Casanova- Arta de a păşi pe lângă prăpastie”. Despre Casanova, cei mai mulţi oameni cred că a fost un fel de taur comunal, un priapic care procesa de-a valma toate damele care îi ieşeau în cale. Ei bine, cartea lui Alin ne arată de fapt un Casanova victimă a propriului marketing. În realitate, după cercetările lui Alin, dl. frate Giacomo era tip cult, poliglot, la curent cu aproape toate curentele de gândire ale „secolului luminilor”, francmason, pasionat de artă şi ezoterism. Era prieten cu Goethe şi Benjamin Franklin, a tradus Iliada în italiană, făcea jocuri politice. Cum trăia într-un timp şi un spaţiu plin de personalităţi năucitoare, a tot încercat să găsească o nişă prin care să ajungă celebru. La ieşirea din Evul Mediu pudibond, literatura erotică nu era un filon prea exploatat (există şi câteva excepţii senzaţionale, precum Boccacio). Giacomo şi-a povestit în scris aventurile sexuale, a avut succes şi a căpătat notorietate, dar a rămas în urma demersului cu eticheta de „futadore della citta”.

Alin a cercetat şi celelalte faţete ale personajului, s-a documentat serios, ba chiar s-a scobit în buzunar şi a mers la propriu pe traseele europene ale „amantului universal”.  A rezultat o carte interesantă, care merită citită, chiar dacă îi pot reproşa un limbaj destul de preţios pe alocuri şi autorul mai lansează din când în când unele ipoteze care nu pot fi probate cu totul.

Cred că şi Alin trece printr-o situaţie de tipul Casanova. Va rămâne doar cu gloria sportivă din anii 90-2000, sau va fi cunoscut şi ca un cercetător al istoriei şi ezoterismului? Dacă va continua în demersurile sale actuale, are toate şansele să capete notorietate şi pe varianta a doua.

Despre unul dintre cei mai mari călăi comunişti din Balcani: Bulgaru’ era albanez

85Wp3GspnDWheg1y3gRTYzMIL2fWXG2iDTaCZvQIiaY

Partizanii comunişti bulgari au început execuţiile cum au luat puterea

Când spun călău, mă refer la cineva care omoară cu mâna lui. Dintre ucigaşii profesionişti aflaţi în slujba comuniştilor ne sunt familiare numele lui Gheorghe Pintilie zis Pantiuşa, Alexandru Nicolschi sau, în ultimii ani, Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, care şi-au primit prea târziu pedeapsa. Pun pariu însă că aproape nimeni nu a auzit de Iusuf Amza, Gheorghe Ivanov sau Gheorghe Ivănescu. De fapt, este vorba de una şi aceeaşi persoană. Pur întâmplător i-am găsit fişa autobiografică de la verificările membrilor de partid dintre 1951 şi 1952 (o găsiţi aici. dând căutare pe nume: http://andco.ro/aplicatie/) şi m-am apucat să fac nişte deducţii logice.

Din fişă, am aflat că Iusuf Amza devenit Gheorghe Ivănescu era în ianurie 1952 căpitan MAI şi primise „dicoraţia” (sic!) Steaua Republicii cls V. Meseria de bază era „muncitor necalificat”, adică nu avea vreo meserie. Era născut pe 15 februarie 1896 în comuna Sinicean din regiunea Tetovo din actuala Republică Macedonia de Nord şi era de naţionalitate albaneză. Îşi petrecuse 20 de ani (1924-1944) la puşcărie în Bulgaria pentru o „faptă revoluţionară” pe care o descrie singur, fără virgule: „am fost condamnat la moarte pentrucă am ucis un bandit un mare capitalist duşman al poporului”. Asta m-a făcut să gândesc că, de fapt, l-a omorât pe „marele capitalist” ca să-l jefuiască.  I s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă.  La puşcărie a intrat în contact cu comuniştii bulgari închişi şi ei şi le-a făcut servicii, fiindcă în toamna lui 1944, după lovitura de stat bolşevică de la Sofia, care a avut loc pe 9 septembrie 1944, a ajuns „şeful lagărului fascist” din Rusciuc.  Aici cred că a făcut cel mai mare număr de victime. Spre deosebire de România, unde agenţii Moscovei au luat puterea gradual, în ţara vecină ei  s-au apucat de genocid. Pe motiv că sunt „fascişti”, ei au executat în primele trei luni de putere, fără proces, între 20 şi 40.000 de oameni, majoritatea politicieni democraţi, proprietari de afaceri, agricultori înstăriţi, preoţi, intelectuali. Şi-au eliminat rapid toţi adversarii. Când execuţiile nu aveau loc în plină stradă ele se petreceau în nişte lagăre improvizate. Amza a fost şeful unui astfel de stabiliment la Ruse. A fost atât de sadic,  încât în 1945, când în ţara vecină puterea roşie se stabilizase, nu mai dădea bine la imagine. Între comuniştii români şi cei bulgari funcţiona un fel de înţelegere pentru protejarea şi ascunderea unor „personaje delicate” (procedeul l-am surprins aici: https://istoriiincalcite.wordpress.com/2019/08/25/un-posibil-motiv-de-santaj-fratele-ss-ist-al-lui-emil-bodnaras/)

Aşa a ajuns Iusuf Amza la Bucureşti unde a început o carieră de criminal de partid, sub alt nume. A fost angajat drept „funcţionar administrativ” la sediul CC al PCR din Aleea Alexandru. De fapt, era o acoperire.Gheorghe Pintilie, adică Pantiuşa, îşi încadrase oficial echipa de asasini drept umili conţopişti.  Mai multe relatări despre crimele comuniste făcute în România între 1944 şi 1946 îl au drept personaj central pe un anume  „Bulgaru”. Era în echipa lui Pantiuşa care i-a lichidat cu ranga în sediul actual al ambasadei Poloniei pe Ştefan Foriş şi ilegaliştii acuzaţi că ar fi informatori ai Siguranţei, Petre Melinte şi Ion Pârgaru.  El l-ar fi executat şi pe Marcu Schon, un ilegalist de origine germană acuzat de trădare. Acelaşi „Bulgaru” a provocat un carnagiu deschizând focul cu arma automată asupra unui grup de studenţi şi tineri care se manifestau anticomunist pe 8 noiembrie 1945, de ziua Regelui Mihai. Au fost peste 10 victime. Andrei Şiperco, care a publicat până acum în trei volume („Confesiunile elitei comuniste 1944-1965: Rivalităţi.represiune crime…Arhiva Alexandru Şiperco”-Academia Română , Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului)  discuţiile consemnate de tatăl său cu diverşi ilegalişti , îl identifică în primele două volume pe „Bulgaru” drept un anume Ivanov.  Din mărturia ilegalistului Valeriu Bucicov aflăm că: „ Marcu Schon- a fost peste drum. Gheorghe (Ivanov) l-a lichidat. Harnoza…-e Gheorghe „Bulgaru”, care a lichidat moşierii ce i s-au dat în apărare. În 1944 el a lichidat un grup de moşieri. A fost de fapt un albanez mahomedan. El a venit la noi.”

Melinte, în toamna 1945 Neciu şi Gheorghe l-au lichidat”.

Am tradus notiţele lui Şiperco senior cam aşa: „ Gheorghe Ivanov (Ivănescu) era de fapt un mahomedan albanez care în 1944 a omorât un grup de moşieri, în Bulgaria. A venit la noi. Aici i-a ucis pe Schon şi Melinte.” Acelaşi Bucicov povesteşte un episod de pe 8 noiembrie 1945: „Gheorghe „Bulgaru” a ieşit în drum şi a tras spre Piaţa Palatului- trăgeau tot încărcătorul din Schmeisser.” O relatare similară găsim şi la Mircea Ioanid, în volumul trei: „Bătrânul („Bulgaru-n.n.) avea o „balalaică”…Pe stradă erau vreo 2000. Ne făceau zob. Noi eram zeci. Eu am tras o rafală în plan vertical, restul în aer. Radovanovici –două, trei focuri. Bătrânul, nebunul, a tras în ei.”

Mai revin cu un ultim citat din Bucicov:”Mitca Neciu şi cu Gheorghe „Bulgaru” care a omorât pe deţinuţii din Bulgaria erau ajutoarele lui Pantiuşa. (…) „Bulgaru” nu e omul să nu îşi asume răspunderea, el care a ucis atâţia. A şi spus bulgarilor: „Am făcut-o! Ei şi!? Nu meritau altceva!”

Eu unul sunt convins că Iusuf Amza, „Bulgaru”,  Gheorghe Ivanov şi Gheorghe Ivănescu sunt una şi aceeaşi persoană. De altfel, la concluzia asta a ajuns şi Andrei Şiperco în prefaţa volumului trei al consemnărilor tatălui său.  Un albanez asasin psihopat, care a stat 20 de ani într-o închisoare bulgărească ( de aici şi porecla) scapă şi comite o sumedenie de crime oribile în Bulgaria şi România, în numele comunismului. La o estimare simplă are în jur 100 de victime directe la activ.  Ce păţeşte pentru asta!? În 1951 este încadrat cu grad de căpitan în M.A.I. românesc.

Ultima informaţie pe care am găsit-o despre el m-a lăsat mască. Este vorba despre Hotărârea Consiliului de Miniştri  nr. 1415 din 14.10.1958. Ea prevede elaborarea unui decret privind acordarea unei pensii speciale maiorului în rezervă Ivănescu Gheorghe din Ministerul Afacerilor Interne.

Cum i-or fi calculat pensia ? Câte 50 de lei de fiecare victimă?

Mi-l şi închipui pe blajinul bătrânel (în 1958 avea 64 de ani) Iusuf-Gheorghe dumincându-şi pensia foarte mare la băi, la o casă de odihnă a M.I., în timp ce le povesteşte la o bere unor cadre mai tinere, pe un ton potolit, tehnica asasinării cu ranga.