Lună: iulie 2019

Despre chinurile facerii unui Suprem Consiliu

 

IMG_20190728_085228Doi co-căuzaşi de-ai mei dintr-o organizaţie non-guvernamentală de interes public s-au apucat să scormonească prin arhivele Securităţii şi au scos o carte. Este vorba despre Silviu B. Moldovan şi Alin L. Mărginean iar operei frăţiilor lor îi spune „Constantin Bellu şi redeşteptarea Supremului Consiliu în exil (1969) Percepţii ale Securităţii”, apărută la Editura Eikon, în 2018. Titlul, nemţesc de lung pentru gustul meu, nu trebuie să sperie. El explică destul de clar despre ce e vorba în interior. Cartea merită citită atât în cheie masonică, dar şi de către amatorii de istorie, fiindcă spune destule despre metodele de lucru ale Securităţii.

Constantin Bellu (1888-1970), zis Tetea, zis Dinu, zis Tinu, zis Tăticu,inginer şi ofiţer-veteran din Primul Război Mondial, a fost ultimul Suveran-Mare Comandor al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România, ales în ilegalitate, în 1951, înainte ca Securitatea să demanteleze violent branşa românească a „Frăţiei Universale”.  Fiindcă a vrut să-i reorganizeze pe „scoţieni” a plătit  îngrozitor  de mult, a stat 13 ani la puşcărie, fiind torturat fizic şi psihic.

Ieşit din închisoare în 1964, bolnav, bătrân şi fără pensie, Bellu nu s-a potolit şi a reluat legătura cu o serie dintre fraţii săi. Printre ei, doctorul Leonida Vladimir-Mahler, Mircea Ciupercescu, Mihai Arţăreanu, condamnaţi în acelaşi proces cu el. Unii dintre fraţi, precum Isaac (Izu) Grassiani,  Alexandru Candrea, Marcel Schapira  sau Marcel Gavrilescu între timp reuşiseră să plece în străinătate, în Israel sau în Franţa. Bellu a încercat să ia contact şi cu ei, atât prin corespondenţă oficială cât şi clandestină.

Securitatea l-a „încadrat informativ” rapid cu o groază de turnători, din păcate mulţi dintre ei masoni.  „Valeriu”, „Spaniolu”, „Capşa”, „Bălan”, „Manoliu”, „Basarab” , „Liviu” erau numele conspirative ale unora dintre ei. Eu personal i-am indentificat, nu de alta dar am studiat o perioadă dosarul de  problemă „Oculta” privind francmasoneria. Unii dintre ei au făcut o carieră onorabilă în „Frăţia” care şi-a reaprins luminile după 1992. Despre „Liviu”, rebotezat de securişti în anii 80 „Jianu”, personaj tenebros, dar uşor recognoscibil, am scris aici : https://istoriiincalcite.wordpress.com/2017/05/26/exista-iad-sau-purgatoriu-la-orientul-etern/.

Totuşi, „perla coroanei” din anturajul lui Bellu era informatorul „Marcel”, nimeni altul decât Panait Stănescu-Bellu, ginerele venerabilului la propriu şi la figurat Tetea, avocat şi pictor amator din Timişoara. Băiatul „Marcel” era un turnător zelos, dădea pe goarnă la gradaţi tot felul de chestii pe bune şi năzbâtii.

La Paris, în 1969, existau trei „loji simbolice” româneşti, care funcţionau în obedienţa Marii Loji Naţionale a Franţei. În schimb conform regulamentelor masonice nu se putea constitui un Suprem Consiliu al RSAA în exil atât timp cât Suveranul Mare-Comandor şi mai mulţi membri ai ultimului consiliu ales se aflau în viaţă şi nu activau. La un moment dat se întâmplă o minune. Fraţilor Marcel Schapira şi Marcel Gavrilescu  să le parvină o împuternicire, în bună regulă, de la Constantin Bellu cum că pot reconstitui, în Franţa, Marele Consiliu. Ulterior, prin anii 2000, Panait Stănescu-Bellu a declarat că el le-a dat parizienilor scrisoarea socrului său. Cum ar veni, o afacere între trei „Marcei”. Dacă e aşa, a făcut-o cu voie de la stăpânire, sau fără? A jucat la dublu şi nu s-au prins securiştii? Cert e că el a mai avut prestaţii informative disciplinate mulţi ani după asta şi a tot ieşit din ţară ceea ce însemna că era omul de încredere al organelor şi atunci.

O altă ipoteză ar fi că Bellu îşi suspecta ginerele şi a trimis epistola prin doctorul Leonida Vladimir –Mahler, prieten apropiat şi mason cu grad mare, care a reuşit în acel an să plece la Paris să-şi viziteze o rudă.

O a treia variantă ar fi că Panait Stănescu-Bellu ar fi acţionat cu acceptul Securităţii. Din câte ştiu, ei nu aveau posibilităţi informative largi în cadrul celor trei loji simbolice româneşti care funcţionau la Paris. S-or fi gândit că pot controla mai bine un Suprem Consiliu cu un şef captiv în ţară, pe care-l considerau senil şi cu doi agenţi cu posibilităţi mari de penetrare, mă refer la „Marcel” şi „Liviu”, alias „Jianu” sau „D.A.L.”. Să fi considerat Securitatea, după o expresie la modă acum masoneria română în exil un „câmp tactic” unde poate să-şi desfăşoare „jocurile operative”?

La această întrebare, ca şi la cele de mai sus, sper să îmi răspundă domnii-fraţi  autori într-o carte ulterioară.

Pot să afirm însă că proverbul „turnătorul de acasă nu merge de mai multe ori în străinătate”, fără să se spargă, a funcţionat. Marcel Schapira, devenit Suveran-Mare Comandor la ceva timp după moartea lui Bellu, un om uns cu toate alifiile şi câteva în plus i-a dat cu flit lui Panait Stănescu iar sursei „Jianu”, despre care se prinsese ce învârte, îi livra fix ce credea el că trebuie să afle sau să înghită Securitatea.

Cum comunicau românii cu spiritele, acum 85 de ani

IMG_20190724_144124

Acum câtva timp mă plimbam oarecum bezmetic prin talciocul de la Valea Cascadelor. Tărăşenia era pe spartelea, aşa că mă gândeam să mă retrag la nişte mici ieftini şi o bere. Doamnele ţigănci începuseră să lanseze strigătul de final „Un leeeu, totu la un leeeuu, băieţiii!”. Lângă baraca cu băuturi dubioase şi cărnuri fripte aşijderea am văzut un moş ponosit cu mai multe cărţi vechi întinse pe o pătură. I-am dat 20 de lei pe toate. Aşa am ajuns fericitul posesor al unei diplome-regulament de spiritist din perioada interbelică.

Stela ocultistaIMG_20190724_144158

După copertă am dat de mutra fostei posesoare a diplomei. Poza pusă de ea acolo ne-o înfăţişează pe coana Stela Ruptureanu şi a fost ruptă de pe un permis gratuit CFR. De pe spatele pozei, făcute la Govora, am aflat că doamna în cauză putea să se dea huţa gratis cu trenul pe motiv că era soţia conului Teodor Ruptureanu, profesor de liceu din Olteniţa. Probabil că se deplasa pe calea ferată ca să nu intârzie la rendez-vous-uri cu diverşi morţi mai mult sau mai puţin celebri. Asta fiindcă ea era membru permanent în „Cercul pentru studiul fenomenelor spiritice Prietenii Necunoscutului”, care edita şi o revistă numită „Astralis”. Găşculiţa asta era inspirată de o entitate numită Elie Astralianul, care-i dicta lui Ioan M. Russu, secretarul cercului ce taxe şi cotizaţii să ia, fiindcă spiritele nu se deranjau să vorbească pe gratis.

Ortu mediumului

Din cărticică am aflat că iniţial membrii,  activi sau permanenţi trebuiau să dea o taxă de înscriere de 500 de lei şi o  cotizaţie lunară de 100 de lei. Banii puteau fi daţi şi în rate. Mediumii erau scutiţi.Asta se întâmpla în 1932, dar probabil că amatorii de paranormal s-au speriat de sumă. În 1934, spiritelor li s-a făcut milă de bieţii prieteni ai necunoscutului şi au scăzut taxa de înscriere la 200  de lei pentru membrii activi, 100 pentru ăia permanenţi iar cotizaţia lunară s-a stabilit la 20 şi respectiv 10 lei. Era altă viaţă, fie ea şi după moarte. Să tot dai mai puţini orţi mediumului, ca să intri în legătură cu decedaţi celebri.

Transa cu furnicăturiIMG_20190724_144138

Conaşii şi cucoanele care voiau să discute cu spiritele se adunau o dată pe săptămână, seara la ora 9. Aşa cum zice regulamentul „ Dupe ora 9 uşile sunt încuiate  – şi nimeni nu mai are voie să intre sau să iese din sala de şedinţă.”  Participanţii se ţineau de mânuţe făcând un cerc, iar în mijloc şedea mediumul care pica în transă. După ce ăla adormea, începea ciripeala cu spiritele. Se mai putea intra în comuniune cu morţii şi apăsând cu un deget pe fundul unui pahar şi gândindu-te la Decebal, Traian, Napoleon, Dabija Vodă sau orice spirit cu care voiai să intri în comuniune. La un moment dat paharul o lua din loc şi atunci însemna că spiritul a intrat pe felie. El îşi vestea prezenţa dând mediumului înţepături, furnicături şi frisoane. Asta pentru că „Munca depusă de spirit e mult mai grea de cât a voastră. El lucrează la formarea mediumităţii voastre sau la dezvoltarea ei, dacă o posedaţi.”

Mediumii se formau şi pe cale artificială. „Se aşează sujetul pe un scaun comod, cu fiecare mână pe un genunchi. Operatorul se aşează în faţa lui fie în picioare, fie pe un scaun mai înalt şi,aşezând mâinile sale asupra celor ale sujetului î-l priveşte fix în ochi, fără a clipi sau a-şi întoarce privirea în altă parte pănă când observă că ochii sujetului exprimă oboseală sau încep să lăcrămeze.” După asta, era simplu. Operatorul îi închidea pleoapele cu deştele şi mediumul intra în legătură cine voia onorata asistenţă. Mi s-a părut simpatic şi că se mai făceau pase magnetice, iar în timpul ritualului se puteau materializa şi dematerializa obiecte.

Morţii se cam tâmpescIMG_20190724_144245

Pe lângă Elie Astralianul, care era un fel de patron spiritual (sau spiritist) al trebii paranormalii români interbelici mai luau  legătura cu lume fină: Guy de Maupassant, Camille Flamarion, La Bruyere, Edison, tenorul Leonard şi Costantin Russu, probabil tatăl domnului secretar. Toţi spuneau nişte platitudini îngrozitoare, chestie care mă face să cred că starea de mort duce la o uşoară alienare. Maupassant spunea că „Ceea ce este necesar este să ştiţi să vă rugaţi. Aceasta vă voi spune-o eu.”, La Bruyere că „Şi voi să mulţumiţi lui Dumnezeu, când deveniţi mai puţin materialişti.”,  Leonard că „Nu vă îndoiţi! Lumea noastră există şi cea mai vie dovadă o aveţi în Moarte.”. Cel  mai tare m-a dezamăgit Edison. În loc să le vând spiritiştilor un pont de invenţie genială, care să-i îmbogăţească, le-a transmis următoarea cugetare: „Treceţi prin viaţă ca printr-o baie care trebuie să vă lase curaţi atunci când ieşiţi din ea.”

Muşcătura

Adânc impresionat, m-am decis să iau legătura cu spiritul Stelei Ruptureanu şi să-i spun că diploma ei a ajuns la mine. Am întors un pahar cu curul în sus, am apăsat pe el cu degetul mare şi am aşteptat până când am simţit furnicături de la amorţeală. Am zis „Bună ziua, Stela, cum îţi merge?”. În momentul ăla Monica, pisica mea, m-a muşcat fulgerător de picior.  Nu ştiu dacă din solidaritate feminină sau fiindcă a fost posedată de duhul cucoanei din Olteniţa.

 

În 1950, nici Cominformul nu ştia cine-i şef în România

 

IMG_20190701_161001_1Fotografia pe care o public  azi am găsit-o în marele bunker al lui Enver Hoxha (sau, mai pe româneşte, Hodja) de la marginea oraşului Tirana. În paranoia lui, dictatorul albanez îşi făcuse acolo o reţea imensă de tunele de unde să coordoneze „rezistenţa populară” în cazul în care l-ar fi atacat capitaliştii, revizioniştii sovietici sau chinezi, somalezii sau extratereştrii. Rămasă fără utilitate multă vreme, baza asta subterană a fost transformată acum câţiva ani în muzeu al regimurilor totalitare din Albania. Într-una din săli am dat peste poza pe care o public, făcută la manifestaţia de 1 Mai 1950 de la Tirana. Mai mulţi „oameni ai muncii” defilau cu portretele liderilor din ţările blocului comunist. Ce m-a şocat? Tovarăşii albanezi trec cuminţi având în mâini meclele lui Stalin, Mao, Boleslaw Bierut, Klement Gottwald, Wilhelm Pieck , câte una bucată şef de fiecare ţară unde se construia „socialismul biruitor”. Numai România face excepţie. Asupra purtătorilor de eroi comunişti pozaţi se văd chipurile deloc dragi, dar întunecoase ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al Anei Pauker. Ce concluzie pot să trag de aici? În 1950, în lagărul comunist, nimic nu se mişca fără avizul consilierilor sovietici şi al Cominformului.  M-am gândit că în anul ăla de mai puţină graţie nici Stalin nu-şi dădea bine seama cine este adevăratul staroste al bolşevicilor români. Probabil o considera pe tov. Ana liderul informal şi pe tov. Ghiţă paravanul de origine proletară şi etnică românească, bun de pus în vitrina partidului. Apele se vor alege doi ani mai târziu, când „La passionaria” din Balcani va fi aruncată peste bord.

În premieră mondială, despre un Mathias Rust de România: Omul care a speriat estul!

1973-Cessna-206-Exterior

Cu un astfel de avion a aterizat Dieter în România

schn

După unele informaţii e posibil ca domnul din imagine să fie Dieter Scheunemann

I 0541553I 0538001_001I 0538001_002C 0004026_005cum se cumpara un om

Întâmplător, mi-a picat în mână cartea de amintiri a fostului director al Europei  Libere, Nicolae Stroescu-Stânişoară, „Povestea Europei Libere” (Editura Vremea, 2015). Între paginile 173 şi 176 am dat peste o poveste uluitoare. Cică un neamţ din RFG, Dieter Georg Scheunemann, ar fi reuşit să aterizeze în 1982 pe teritoriul României, de unde ar fi extras cu un avion mai multe persoane de origine etnică germană.  Prins datorită unei turnătorii şi condamnat la mulţi ani de închisoare, Dieter ar fi fost torturat să spună cum a reuşit să păcălească radarele din sistemul Pactului de la Varşovia. Până la urmă, a fost eliberat după numeroase diligenţe internaţionale şi presiuni asupra lui Nicolae Ceauşescu, făcute inclusiv prin „Radio Europa Liberă”.

Mi s-a părut o poveste senzaţională, asemănătoare cu a germanului Mathias Rust, care în 1987 a aterizat în Piaţa Roşie din Moscova cu un avion sportiv, sfidând toată „lumea comunistă”. M-am dus la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii să văd dacă găsesc ceva despre povestea asta. Am dat peste un dosar halucinant, pe care în afară de mine nu cred că l-a mai văzut nimeni în integralitate, nici măcar ofiţerii care l-au făcut.

Undeva lângă Timişoara

Pe 26 august 1982,  undeva în jurul orei 14, un grup de oameni aşteptau tensionaţi pe un drum asfaltat de lângă comuna Variaş, judeţul Timiş. La un moment dat, pe la 14 şi 20, se aud din cer zgomote de motor şi aterizează  un avion. Cei care aşteptau abandonează maşinile cu care veniseră şi năvălesc la bordul aeronavei. Aceasta decolează fără probleme. Manevra e văzută de un tractorist de la CAP-ul local. Câteva ore mai târziu, grupul de fugari, compus din şapte persoane, inclusiv doi copii de aproximativ doi ani era la Viena. Peste încă o zi se aflau veseli la Baden-Baden, în RFG. Ei aparţineau familiilor  şvăbeşti Helmer, Gunther şi Istok domiciliate în municipiul Timişoara  şi comunele Bărăteaz şi Orţişoara. Reuşiseră să fugă din „paradisul” lui Nicolae Ceauşescu.

Despre Dieter

Dieter Georg Scheneumann s-a născut pe 6 iulie 1946, undeva pe teritoriul fostei RDG. În  anii 80 locuia la Leverkusen, în RFG. Lucrase ca poliţist, nu avea mari studii, dar se pare că poseda un talent deosebit spre chestii tehnice, în special electronică. Făcuse o şcoală de pilotaj şi se ocupa cu aviaţie utilitară. Prin 1981 a cunoscut-o pe Ilse Maria Leidecker o fată de 26 de ani, şvăboaică din Banat, care ajunsese în Germania legal, prin căsătorie. Ea i-a povestit că o groază de lume ar vrea să fugă din ţara marelui cârmaci Ceauşescu şi că rudele lor din Vest ar face aproape orice să-i extragă de acolo. Erau cazuri absolut tragice, copii despărţiţi de părinţi, familii în care unul dintre soţi fugise în străinătate iar partenerul era claustrat de către autotităţile comuniste.

Nu ştiu cât l-a mânat în luptă pe Dieter umanismul, dar s-a oferit, contra unor sume de bani să scoată oameni din RSR cu avionul său Cessna 206, mai ales fiindcă se putea obţine relativ uşor drept de survol pe teritoriul fostei Yugoslavii.

Cutremurul

Fuga celor 7 a declanşat un cataclism în România. Un avion nu e o albină sau o cioară, să treacă neobservat. A fost scandal la grăniceri (care au îngâimat ceva cum că ar fi văzut un avion dar credeau că stropea nişte culturi în Yugoslavia), la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (cum naiba nu l-au văzut pe radar?), la Securitate (de ce nu ştiau că familiile respective vor să fugă şi nu le-au supravegheat), la Miliţie (de ce nu au văzut nimic suspect la maşinile cu care s-au deplasat fugarii).  Oricât îşi chinuiau  tovarăşii capetele nu reuşeau să îşi dea seama cum s-a petrecut de fapt întâmplarea, cum ziua, în amiaza mare, o aeronavă a aterizat pe teritoriul RSR şi a luat un grup de oameni. Bănuiau că aviatorul a folosit un aparat care bruia sistemele radar ale „patriei socialiste”.

Totuşi, cercetările au arătat că înainte de fugă familiile celor care au şters-o peste graniţă au fost vizitate de o pereche de tineri care se mişcau cu un Ford cu numere străine. Securiştii, colaborând cu autorităţile de frontieră au ajuns la concluzia că cei doi sunt Dieter Schneumann şi Ilse Leidecker, care  intraseră în ţară ca „turişti”, de fapt pentru a stabili exact cu viitorii fugari locul, data şi ora de unde îi va prelua avionul.

Estimp, în Germania…

Dieter şi Ilse deveniseră un fel de eroi în comunitatea germanilor originari din România. Îi cam cuprinsese beţia succesului.  Tot felul de oameni veneau la ei să le ceară să le extragă rudele. S-au gândit că  „avionul merge de  mai multe ori la aterizări ilegale”.

În septembrie 1982 au intrat iar cu o maşină în România şi s-au apucat să-i contacteze pe cei arvuniţi de către rudele din Germania. Erau deja suspectaţi. În plus, o doamnă care aspira la condiţia de azilant politic a comis o indiscreţie în faţa unui informator al Securităţii.

Proces, tortură, informatori

Pe 8 septembrie 1982 Dieter şi Ilse au fost arestaţi în judeţul Timiş. Odată cu ei au mai fost arestaţi patru cetăţeni români de origine şvăbească pe care cei doi apucaseră să îi contacteze.

Securiştii, cu „porfesionalismul” lor binecunoscut, au făcut o gafă de amatori. În loc să îl reţină pe Dieter când ateriza să îi ia pe transfugi şi avea în avion şi presupusul echipament de păcălit mijloacele de radiolocaţie, l-au umflat când se afla într-o călătorie de prospectare.

Conform celor relatate de Scheunemann lui Stroescu-Stânişoară ancheta s-a desfăşurat brutal. A  fost bătut până i-au rupt maxilarul, a fost ţinut nedormit, ameninţat cu moartea, s-au exercitat presiuni psihice asupra sa. Miza torţionarilor era să afle cum a păcălit radiolocaţia, dar neamţul era conştient că în momentul în care „se varsă” viaţa lui s-ar putea să nu mai valoreze nimic.

A urmat o farsă judiciară. Fiindcă Ilse Leidecker era femeie şi avea un soţ în Germania care începuse să se agite şi contactase asociaţii pentru drepturile omului şi politicieni, a încasat doar trei ani de închisoare pentru „asociere în vederea comiterii unor infracţiuni” şi un an pentru „complicitate în vederea trecerii frauduloase a frontierei”. Ambele pedepse fuseseră graţiaţe printr-un decret dat de Nicolae Ceauşescu în acelaşi an, aşa că fata a fost făcută pachet şi trimisă peste graniţă. Şi ceilalţi patru oameni care voiau să fugă au căzut sub incidenţa aceluiaşi decret. În schimb, Dieter Scheunemann a fost condamnat, printr-o sentinţă venită în plic de la Securitate, la  12 ani de închisoare pentru „infracţiunea de acţiuni duşmănoase împotriva statului”. Încadrarea era absolut aberantă, fiindcă, orice jurist putea să vadă, Dieter era vinovat doar de „trecere ilegală a frontierei”. E adevărat, poate cea mai spectaculoasă speţă de acest gen din istoria României comuniste.

În închisoare a fost plasat într-o celulă cu informatori special aleşi dintre valutişti, care ştiau germană sau engleză. La un moment dat a fost dus într-o celulă care avea microfoane şi care mai era populată cu trei „sifonari”. Se emiteau zeci de note informative şi transcrieri ale conversaţiilor, din care aflăm, de exemplu, că neamţul regulase mai demult o fată din Constanţa, că atunci  când era poliţist purta pistol şi pulan, că îi plăcea carnea şi alte chestii la fel de valoroase.  Din fragmentele de dosar pe care le public ca anexe la materialul de faţă veţi vedea că dosarul de urmărire a deţinutului se chema iniţial „Gigel”, apoi un tovarăş isteţ foc i-a schimbat numele în „Şoimul”. De ce?! Fiindcă ceilalţi deţinuţi şi gardienii îl botezaseră pe Scheunemann tot Gigel, de la Georg, şi se puteau creea confuzii care să ducă la deconspirare.

Un circ internaţional

Imediat după arestarea celor doi, mass-media din Germania a aflat ce s-a întâmplat şi cazul a devenit ceea ce se cheamă acum „breaking news”. Publicaţii şi instituţii de presă audio-vizuală de prestigiu au început să-şi pună problema dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români şi, prin extensie cea a drepturilor omului în timpul dictaturii lui Ceauşescu. Emisiunile în limba română ale posturilor Deutsche Welle şi Europa Liberă au relatat pe larg „aventura” lui Dieter.

Securiştii cam „căcaseră steagul”.  Pe lângă imaginea nasoală făcută regimului se dovedea că există breşe serioase în sistemul de apărare antiaeriană a ţării.  Ce le-a trăznit prin cap generalului maior Aron Bordea, colonelului Vasile Gheorghe şi colonelului Toma Ioan , strânşi într-o celulă de criză? Să lanseze zvonul că autorităţile române au ştiut de la început de planul „criminal al bandei de piraţi ai aerului Scheneunemann-Leidecker” dar că „nu au procedat la doborârea avionului din considerente umanitare”. Curat umanism socialist. Au mai procedat la dezinformări  şi „măsuri cu caracter de influenţă” de cea mai joasă speţă, cum ar fi însărcinarea unor agenţi din comunitatea şvăbească din Germania să mintă că Ilse Leidecker le-a cerut sume imense de bani şi difuzarea către presa din Vestul Europei a unor pamflete redactate în limbajul de lemn al anilor 50. Bineînţeles, n-au reuşit să păcălească pe nimeni.

De vânzare

Dieter s-a dovedit o piatră tare. A făcut greva foamei în mai multe rânduri. A cerut şi a primit asistenţă consulară de la diplomaţii vest-germani acreditaţi la Bucureşti. Starea de sănătate i se înrăutăţise în urma bătăilor primite. Plimbat între Spitalul Penitenciar  Jilava şi pârnaia Rahova a rezistat hărţuirilor de tot felul şi nu a zis ce-i interesa pe securişti. Între timp, cazul său a ajuns să fie discutat şi la cel mai înalt nivel. Unul dintre cei mai influenţi oameni politici germani, primul ministru al landului Bavaria, Franz-Joseph Strauss a făcut diligenţe direct pe lângă Ceauşescu pentru eliberarea lui. Probabil că şi NATO era oarecum interesat în aflarea secretului dispozitivului electronic al lui Dieter, fiindcă autorităţilor române li s-a făcut o ofertă.  Cum în acei ani „iubitul conducător” era în vria stingerii datoriei externe a României până la urmă a acceptat târgul propus.

Ceaşcă şi banii

După un an şi nouă luni de puşcării româneşti, pe 9 mai 1984, Dieter era liber. Cu o zi înainte sosise la Bucureşti cel botezat de securişti „Eduard”, de fapt un avocat emisar al guvernului vest-german. Nu sosise cu mâna-n partea dorsală ci cu o valiză cu 250.000 de mărci, în bancnote de 1000. S-a întâlnit  pe 9 mai, la ora 10,la Hotel Bucureşti cu colonelul Stelian Octavian Andronic de la Aport Valutar Special (pe care-l cunosc personal şi poate confirma povestea) şi cu colonelul Vasile Gheorghe, şeful Direcţiei a Vl-a (Cercetări Penale) a Securităţii.  În documentul pe care o să-l public separat veţi vedea cum se tranzacţiona viaţa unui om. Banii au trecut discret din traista neamţului în mâinile securiştilor, care i-au depus la Banca Română de Comerţ Exterior. Cu o zi înainte, Nicolae Ceauşescu personal semnase decretul de graţiere a lui Dieter Georg Scheneumann.  La ora 16,30 atât avocatul cât şi pilotul se aflau într-o cursă aeriană de Viena.

În loc de epilog

Peste episodul ăsta, unul dintre cele mai spectaculoase petrecute în partea estică a Cortinei de Fier în anii 80, vreme de  35 de ani a domnit tăcerea .L-am dezgropat dintr-un noroc.  Ilse Marie Leidecker trăieşte într-un mic orăşel din Germania unde are un salon de manichiură, pedichiură şi înfrumuseţare. Am vorbit cu ea la telefon şi mi-a confirmat cum a fost arestată. Din informaţiile mele şi Dieter Scheunemann trăieşte şi aş putea să-l contactez. Habar n-am ce a făcut cu dispozitivul de păcălit radare dar e cert că în toţii anii scurşi de la zborul său a fost foarte discret. Mai există şi oamenii pe care a reuşit să-i scoată din România şi informatorii din celulă şi o parte din securiştii implicaţi în poveste. De ce spun toate astea?! Fiindcă mă bate serios gândul să fac un film, documentar, docu-dramă sau chiar artistic după toată întâmplarea. Problema e că nu am finanţare pentru aşa ceva. Dacă cineva doreşte să mi se asocieze în acest demers mă poate contacta la numărul de telefon  004 0727984. Mulţumesc anticipat.

P.S: Ţin să mulţumesc prietenului meu, de asemenea istoric, Silviu B. Moldovan pentru sprijinul foarte important pe care mi l-a dat la realizarea acestui material.

P.S2: Sub cele două poze reproduc fragmente din dosarul de Securitate al lui Dieter Scheunemann. Ele conţin turnătorii din celulă, ce plan de dezinformare aveau securiştii, interogatorii,  arată în ce panică intraseră „organele”. E foarte interesantă, şi apare în premieră aşa ceva, partea „cum se cumpără un om” despre cum a fost răscumpărat pilotul.