Lună: ianuarie 2019

Ce ştie Filip Teodorescu?

f-teodorescu

Fostul contraspion şef de pe vremea lui Ceauşescu e destul de vizibil. Dă cu nasul pe la tot felul de emisiuni de televiziune unde în general vorbeşte fără să zică nimic.  Lasă senzaţia că ştie multe, dar dacă eşti atent la ce clămpăne îţi dai seama că nu prea vehiculează informaţie concretă. Aşa o fi şcoala băieţilor ăstora. Recent, am găsit o chestie teribil de interesantă care i-ar da şansa lui Teodorescu să lămurească în mod real ceva:

“La Congres nu s-a întâmplat nimic deosebit, totul a decurs normal şi Tovarăşul a fost reales în unanimitate. Eram atent la detalii, mai ales pentru faptul că locţiitorul şefului Direcţiei de Contraspionaj, colonelul Filip Teodorescu, ne-a ţinut o expunere care ne-a tăiat răsuflarea: „Unii demnitari au trădat ţara, printre ei aflându-se şi generalul Vasile Milea, ministrul Apărării.   I-am documentat activitatea de trădător, mai avem însă unele greutăţi până ajungem la tovarăşul Comandant Suprem” Probabil trebuia să treacă de Cabinetul 2, gândeam noi, căci aflasem că Tovarăşa cenzura totul şi ajungea la Tovarăşul doar ce dorea ea ”Vă fac aceste confidenţe pentru că sunteţi pregătiţi pentru funcţii de răspundere în aparatul Ministerului de Interne, dar vă cer să păstraţi aceste lucruri numai pentru dumneavoastră”.

Fragmentul de mai sus provine  dintr-o producţie miliţienisto-securistică, un fel de volum de amintiri a unor băieţi cu uniforme albastre care au terminat promoţia 1968 a şcolii de ofiţeri a M.I. . Afirmaţiile îi aparţin generalului maior (r) Lazăr Cârjan, care în 1989 era locţiitor al şefului miliţiei din Bihor. Acum pensionar militar, domnul ăsta predă cursuri de drept la o universitate privată şi face nişte dicţionare româno-ţigăneşti. Din câte m-am interesat, nu pare să sufere de delirrium tremens.

În aceeaşi lucrare, un tovarăş-domn Mihai Sarca, coleg de promoţie cu Lazăr Cârjan şi la acea dată locţiitor al şefului miliţiei din Harghita îi confirmă spusele : „ Cursurile (…)inclusiv cel de cadre de conducere din 1989 – neterminat, dar în care, dacă prietenii mei gen. Cârjan, Hurdubaie şi alţii îşi amintesc, în ziua de 6 decembrie 1989 în Sala Mare am fost onoraţi să ascultăm o ,,informare” din partea unui domn ,,C” de la Secu (Este vorba de col. (r) Teodorescu Filip, vezi cele scrise de Gl. mr. Lazăr Cârjan, n, n) de la care aflam atunci lucruri care abia după mai puţin de o lună ne uluiau, apropos: despre Oradea şi omul care devenea eroul evenimentelor, nu mai spun că nu vreau să-mi amintesc.”

Coroborând mărturiile celor doi, putem trage concluzia că pe data de 6 decembrie 1989, în Sala Mare a şcolii de ofiţeri MAI de pe Şoseaua Olteniţei, şeful securist al contraspionajului îl acuza de trădare pe ministrul apărării de faţă cu o mulţime de miliţieni superiori aflaţi la un curs de perfecţionare. În secretomania şi imobilismul de atunci aşa ceva era de neimaginat.  După o asemenea afirmaţie publică, în mod normal, ar fi trebuit să dispară ori cel care a făcut-o ori acuzatul. Pare ireal, dar totuşi nu cred că amândoi ofiţerii au tras ceva pe nas înainte să îşi scrie amintirile duioase.

Treaba e că Vasile Milea, în timpul mişcărilor din 1989 de la Timişoara şi Bucureşti a executat ordinele de represiune ale „comandantului suprem”. După mărturia nu se ştie cât de reală a fostului securist şef Iulian Vlad, între timp cazat de tot la Ghencea Militar, generalul Milea ar fi refuzat implicarea într-o lovitură de palat sugerată de Vlad pe  21 decembrie 1989 seara târziu.  Cert e că a doua zi de dimineaţă ministrul apărării se sinucidea sau era sinucis, un prim pas spre a deveni bulevard.

Toată această poveste nu face decât să sporească misterul despre rolul lui Milea în decembrie 1989 şi moartea sa.

Eu personal cred că e cazul ca domnul Teodorescu să spună în sfârşit ceva concret, dacă în 1989 a făcut acele afirmaţii, pe ce se baza când a zis ce a zis, dacă informaţiile sale au ajuns la Ceauşescu şi de ce s-a dus totuşi la Timişoara dacă ştia ce o să urmeze. Nu de alta, dar au trecut aproape 30 de ani de atunci.

 

Doamna curvă, vecina lui Borges  

 

 

Cum am boala să mă plimb prin cimitire, am făcut asta şi la Geneva. Nu am regretat, fiindcă am nimerit peste unul dintre cele mai interesante din lume, Plainpalais, zis şi „Cimitirul regilor”. Ştiam  din auzite că pe acolo pe undeva este înmormântat unul dintre tăticii protestantismului, Jean Calvin. Pe domnul reformator creştin nu l-am găsit, pentru simplul fapt că se cunoaşte că e undeva prin zonă dar, locul nu a fost identificat. În schimb, încă de la intrare, am întâlnit o groază de fraţi de-ai mei. E reconfortant să dai într-o ţară străină peste unii cu care ai ceva în comun, chiar dacă-s morţi. Ce am observat e că oamenii ăştia nu şi-au ascuns, cel puţin postum, apartenenţa la o asociaţie discretă şi universală, chiar dacă au avut funcţii publice importante.

Doamna Real şi vagabondul internaţional

Trecând pe lângă mormântul poetului genevez Georges Haldas, care are instalată statuia unei pisici, am ajuns la groapa unui vagabond internaţional. Jorge Luis Borges, obligat de regimurile dictatoriale din ţara sa natală, Argentina, dar şi de succesul internaţional pe care l-a căpătat, s-a plimbat de-a lungul şi de-a latul lumii. Unul dintre cei mai complecşi scriitori din toate timpurile, el nu s-a ferit să călătorească nici când era bătrân şi orb. A murit la Geneva, îngrijit de Maria Kodama, fosta sa secretară, devenită ultima soţie, mai mică decât el cu 37 de ani. Are un mormânt care seamănă cu o stâncă, pe care sunt gravate fragmente din vechi scrieri anglo-saxone.

Se ştie că lui Borges i-au plăcut mult femeile, aşa că posteritatea i-a rezervat o companie plăcută. La nici doi metri de el se află îngropată doamna Griselidis Real, despre care am citit pe inscripţia de pe piatra tombală că a fost „ecrivain peintre prostituee” şi că a trăit între 1929 şi 2005.  Spre ruşinea mea, nu ştiam ce a făcut exact. Am aflat că a militat pentru „drepturile lucrătoarelor sexuale”, că s-a pensionat din curvăsărit la vârsta venerabilă de 66 de ani, că a scris cărţi de proză autobiografice şi poezii, că a fost făcut un film după biografia ei. Iniţial îngropată în altă parte, doamna Geiselidis Real a fost considerată de către autorităţi până la urmă o personalitate remarcabilă a Genevei şi a ajuns în „Cimitirul regilor”.Dacă ar fi ca spritele lor să comunice, aşa, ca între vecini, domnul Borges nu cred că se plictiseşte cu o curvă intelectuală.

Şi totuşi au haz…

Despre elveţieni se spune în general că sunt nişte oameni serioşi, rigizi şi fără umor. Am descoperit un pseudo-mormânt care dovedeşte contrariul. În 2017, autorităţile locale au cumpărat de la artistul Gianni Motti o treabă care seamănă cu o piatră de mormânt, pe care scrie „Je vous avais dit que je n allais pas tres bien”, adică „V-am spus că nu îmi mearge foarte bine”. Chiar dacă nu e nimeni sub monument, s-ar potrivi pentru oricine trece în partea cealaltă.

Puţină arheologie urbană –II

img_20181216_142635img_20180831_180513img_20190106_143930

Din când în când, mă plimb prin Bucureşti şi descopăr tot felul de chestii. Când stochez câteva mă mănâncă în deşte şi le public aici. Azi puteţi citi despre încă trei dintre ele.

Uşa spre paradis, iad sau spital

În curtea interioară a Palatului Universul, de pe strada Brezoianu, se aflau mai multe imobile vechi, construite în anii 20-30 ai secolului trecut, care comunicau între ele. Din raţiuni care-mi scapă, un corp de clădire a fost demolat.  Ce a rezultat? O uşă verde, care dă în gol, de pe la etajul doi. Cineva care iese pe ea poate ajunge, în funcţie de virtuţile personale, în paradis sau în iad. Dacă e mai puţin ghinionist se poate căpătui cu un sejur la spital şi, dacă se petrece o minune şi scapă intact cu o participare la bal, fiindcă la parterul Palatului Universul e un club unde se organizează frecvent concerte şi chefuri.

Un cartof se prăjeşte la firida lui

Îşi mai aduce cineva aminte de domnul Ion I. Brătianu zis Cartof? Omul ăsta, provenit dintr-o ramură colaterală a familiei fondatorilor PNL repara televizoare pe la Paris când, în 1990, a fost importat aici să încurce treburile liberalilor. A rămas în istorie după ce îndemna poporul şi mai ales doamnele să cultive cartofi lunguieţi multifuncţionali, de dimensiuni mari. Nu o să insist asupra păţaniilor lui mioritice, altfel simpatice foc.  Ajuns la o vârstă venerabilă totuşi Cartoful există şi încă sub mai multe forme de agregare. A recuperat câteva clădiri, dintre care una mare pe Strada Visarion, partea dinspre Bulevardul Dacia. Cum era păcat să nu se remarce şi în domeniul artei, a comandat, antum, un bust propriu, pe care l-a uns cu un fel de aurolac şi l-a plasat la intrarea în palat, aşa, cât să-l vadă vecinii şi trecătorii. Când bate soarele pe el, datorită culorii galben căcănii chiar seamănă cu o bucată de cartof tăiată neglijent şi prăjită în ulei refolosit.

Palimpsestul  de pe Casa Mincu

Casa lui Ion Mincu, unul dintre tăticii arhitecturii româneşti, este pe Strada Pictor Verona la numărul 19. Prin anul 2010, nişte domni hoţi au binevoit să ciordească placa memorială de pe ea. Era tentantă, avea pe ea o efigie masivă din bronz a arhitectului, tocmai bună de dat la fier vechi. Ca la manuscrisele palimpsest, pe locul lăsat liber a apărut o inscripţie electotală din 1946 : „Votaţi soarele, lista No.1”. E un fel de miracol meteo. Soarele ăla de rău augur (a fost sigla comuniştilor care au furat alegerile) poate răsări şi din spatele unei plăci furate de marmură, pe un zid.