Lună: decembrie 2018

Acum 75 de ani, în Crimeea

crim3crim1crim 2

Prin bunăvoinţa unei persoane apropiate, am primit cele trei poze de mai sus. Ele sunt făcute în septembrie şi octombrie 1943,  în Crimeea. Ţinând cont de uniforme şi de faptul că ştiam că unii dintre soldaţi au fost recrutaţi din zona Moldovei, am dedus că făceau parte din Divizia 10 infanterie,  condusă până la data de de 5 octombrie de generalul Sava Caracaş, apoi de către generalul Constantin Trestioreanu. Cea mai veche fotografie, care-i înfăţişează pe soldaţi fără arme, în picioare, poartă data de 26 septembrie 1943 şi explicaţia „În Gara Kertsch”.  Cea de-a doua,  cu oamenii având căştile pe cap şi puştile la umăr are inscripţionat pe spate: „29 septembrie 1943, prin ruinele Agimuşkaiului”. Am tras concluzia că este vorba Adzhimushkay (aoleu, ce greu mi-a fost să grafiez!) o zonă de lângă oraşul Kerci, care a fost în război un fel de Massada sovietică. Aceasta era plină de cariere şi tuneluri de mină, în care s-au baricadat, după cucerirea de către nemţo-români a oraşului Kerci, în mai 1942, circa 13.000 de ostaşi roşii şi civili. Au rezistat în catacombe până la începutul lunii noiembrie, fără surse de apă şi de hrană, aşteptând o ipotetică despresurare promisă de comandamentul Armatei Roşii. Au existat şi cazuri de canibalism între apărătorii hămesiţi. Din câte se pare,s-au predat doar 50 de oameni. Ce să fi căutat militarii români cu căşti şi arme acolo la 11 luni după încetarea ostilităţilor? Poate nu era o simplă vizită şi detaşamente de partizani sovietici  încă mai utilizau galeriile

Ultima poză, datată 12 octombrie 1943 este inscripţionată pe spate cu următoarele: „Curăţirea armamentului prin Văile Crimeii, în apropiere de Stary Krim”. Personajul central se pare că are în mâini un pistol mitralieră german MP 40. Deci, după două săptămâni, unitatea se afla în interiorul Peninsulei Crimeea.

Datorită ambiţiei absurde a lui Hitler de a menţine ocupată Crimeea, în 1944 Divizia 10 infanterie românească a participat la lupte grele începând din aprilie .A avut pierderi numeroase, dar o parte a personalului a fost evacuat pe mare, dovadă că pozele au ajuns la mine. Dacă cineva recunoaşte vreun personaj din fotografii şi ştie povestea lui, am rugămintea să-mi dea un semn.

Doi „sighişoreni”, Apor şi Isacov

+aporIMG_20181027_150545România e clar o ţară plină de contradicţii. La Sighişoara, am găsit doi vecini întru posteritate aşa de diferiţi că-ţi vine să te iei cu mâinile de cap înainte să cazi în fund. Ei au monumente situate la foarte mică distanţă unul de altul.

Baronul Apor Vilmos s-a născut la Sighişoara în 1892. Când era tânăr a descoperit vocaţia preoţiei şi în ciuda faptului că provenea dintr-o familie foarte bogată şi putea să ducă o existenţă lipsită de griji s-a făcut popă romano-catolic. A urcat în ierarhia clericală până la rangul de episcop de Gyor, în care a fost numit în 1941. În timpul războiului şi-a ajutat enoriaşii cu hrană şi haine. Când s-a apropiat frontul şi regiunea Gyor a fost bombardată şi-a pus la dispoziţie palatul episcopal pentru cei rămaşi fără casă. A protestat curajos în 1944  împotriva legislaţiei rasiale din Ungaria inclusiv trimiţând o petiţie la sediul central din Berlin al Gestapo. A dus ajutoare evreilor ghetoizaţi din dioceza sa şi a transmis preoţilor din subordine să ascundă oamenii hăituiţi. În 1945, la sfârşitul lunii martie, trupele sovietice „eliberatoare” au pătruns în Gyor. A urmat, ca de obicei, un val de jafuri, crime şi violuri.  Vilmos Apor şi-a pus iarăşi reşedinţa la dispoziţie şi a ascuns acolo peste 100 de femei şi copii. Nişte „viteji” tovarăşi cu chef de amor făcut cu forţa au aflat şi s-au dus, beţi, la palatul episcopal să ceară nici mai mult nici mai puţin de 100 de femei pentru un viol în massă. Episcopul, calm, a stat în calea lor şi a spus că vor trece peste cadavrul lui. Urmarea a fost „un fleac, l-au ciuruit”. Totuşi, după ce au tras în el, militarii roşii s-au speriat şi au plecat, nu au mai violat pe nimeni. Apor a murit pe 2 aprilie 1945, în urma rănilor, la spital.  Postum, a primit titlul de „Drept între popoare” din partea statului Israel, iar în 1997 a fost beatificat de către Papa Ioan-Paul al II-lea. Are un bust ridicat lângă biserica unde a slujit prima oară.

Maiorul Konstantin Denisovici Isakov s-a născut în 1919 în regiunea Smolensk, iar în 1944 era ofiţer al Armatei Roşii.  Cu toate că în Sighişoara nu s-au dat lupte cu germanii în acel an, aproape de centrul oraşului e un cimitir militar sovietic unde pe aproape toate pietrele tombale scrie „necunoscut”. Legendele urbane spun că „locatarii de veci” ar fi murit, de la caz la caz, de boli, beţie (se spune că unii s-au înecat în vin după ce au tras în butoaiele dintr-o cramă) sau că au binevoit să se împuşte între ei în timpul unor altercaţii. Dumnezeu să-i ierte, în orice caz. Singurul sovietic identificat, care are şi un monument impozant, este Konstantin Isakov. Sursele locale precizează că acesta ar fi fost înjunghiat de un ţăran maghiar în timp ce încerca să violeze nevasta acestuia. Pe marmora albă scrie: „Moarte duşmanilor poporului!”.

După canoanele sovietice, Apor Vilmos era un duşman al poporului: aristocrat, intelectual cu vederi democrate, cleric superior. Între cele două monumente e o distanţă de aproximativ 700 de metri. Nu-i aşa că viaţa e ironică din când în când?

 

Un „complot”: Ana Pauker şi Tito

IMG_20180924_195810Milanpetrovici2

Milan Petrovici este un personaj extraordinar de interesant. Are 93 de ani şi s-a refugiat în România în 1948 din Yugoslavia, atunci când Stalin s-a certat cu Tito. Ţinea cu „tătucul popoarelor”.  A lucrat în aparatul de propagandă al Cominformului, care voia să-l dea de-a berbeleacul pe tovarăşul Iosif Broz.  Mai multe nu vă spun, fiindcă împreună cu prietenul meu Silviu B. Moldovan de la CNSAS am făcut un lung interviu filmat cu bătrânul fost tovarăş devenit pe bune domn, pe care vrem să-l facem public ceva mai târziu.  Totuşi nu pot să mă abţin să nu citez ceva extrem de interesant:

„Eram un colectiv de 137 de refugiaţi antititoişti.  Prin 1949 a ajuns aici şi Momcilo Luburici, care fusese student la drept la Belgrad, apoi au venit şi fratele său Rade şi cumnata Zora. În 1950 au fost arestaţi toţi trei. Noi bănuiam că grupul nostru e infiltrat de agenţii lui Tito, dar nimeni nu se aştepta la Momcilo. Eu aş fi băgat mâna-n foc pentru el şi am avut dreptate. După un an, i-au dat drumul ca nevinovat. Suspiciuni totuşi au rămas, fiindcă nu a vrut să spună nimic din ce i s-a întâmplat cât a lipsit.  Abia după vreo 40 de ani mi-a mărturisit că atât el cât şi fratele şi cumnata au fost presaţi fizic şi psihic din greu să recunoască faptul că au fost trimişi special de Tito să deschidă un canal de comunicare cu Ana Pauker, care ar fi fost parte dintr-un complot împotriva lui Stalin. Vă daţi seama ce înseamnă asta? Încă din 1950, când Ana era pe cai foarte mari, se pregătea în România un proces similar cu cele ale lui Kostov din Bulgaria, Slanski din Cehoslovacia sau Rajk din Ungaria. Ana a căzut în 1952 abia, dacă nu murea Stalin un an mai târziu probabil că am fi avut încă un proces spectacol. Momcilo nu vrea să vorbească despre asta, dar eu o spun pentru istorie. „

Într-adevăr, Momcilo Luburici trăieşte şi este preşedintele „Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir”. A fost profesor universitar de drept. Împreună cu partenerul meu de cercetare am încercat să luăm legăturala cu el pe diverse canale, dar nu a vrut să stea de vorbă cu noi. Poate că vrea să uite perioada detenţiei, lucru pe care-l înţeleg. Totuşi pentru binele istoriei întregului spaţiu balcanic, ar fi bine să spună sau măcar să scrie ce i s-a întâmplat.

E posibil ca undeva în URSS să se fi fabricat scenariul unui proces mamut „Ana Pauker-Lucreţiu Pătrăşcanu-Vasile Luca-Teohari Georgescu” sub acuzaţia de spionaj şi complot împreună cu „călăul Tito”, în care cucoana să fie vioara întâi.  Moartea lui Stalin din 1953 a dejucat treaba asta şi Dej a operat „la bucată”, lichidându-l pe Pătrăşcanu pe care-l ura sincer şi băgându-l la închisoare (unde a şi murit) pe mai vechiul sindicalist-comunist decât el Luka Laszlo. Pe Ana Pauker, poate din raţiuni sentimentale (ceea ce nu cred), poate de dragul imaginii externe (era o „eroină” a mişcării comuniste internaţionale) a iertat-o. Aşa a reuşit să moară „La Passionaria” a României în patul ei, abia în 1960.

Am folosit drept ilustraţie o imagine foarte rară, o poză cu ediţia sârbească a ziarului Cominform „Sub steagul internaţionalismului” în a cărui redacţie a lucrat Milan Petrovici. Era tipărit pe foiţă de ţigară pentru a putea fi împachetat la dimensiunea unui plic de ceai şi introdus clandestin în Yugoslavia. De asemenea, am mai utilizat o poză cu Milan Petrovici înainte de a fugi în România, în uniforma Armatei Populare Yugoslave.

Puţină arheologie urbană

 

Nu m-am apucat să sap nicăieri, însă, umblând prin oraş şi căscând ochii am descoperit tot felul de vestigii pe care multă lume nu le observă. Azi m-am gândit să scriu despre două dintre ele.

Cu soarele pe zid

În timp ce mă duceam, acum câteva zile, spre sediul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, lângă un părculeţ situat la intersecţia străzilor Matei Basarab şi Parfumului, mi-a atras atenţia o inscripţie de pe un perete al unui bloc interbelic: „Trăiască Frontul Democraţiei Populare! Votaţi soarele!”(foto 1). Când mi-am scos telefonul să fac o poză, un moş suspicios m-a întrebat ce vreau şi când a văzut, a spus: „Dă-l în pizda mă-sii pe Iliescu, cu Frontu lui cu tot, de la el vine tot răul!”. Nu m-am apucat să-i zic că nu e vorba de FSN-ul din 1990, ci de un antecesor al său.  Inscripţia imprimată pe bloc datează din anul 1948.  Atunci, comuniştii, transformaţi în Partidul Muncitoresc Romîn,  încă mai simulau, printr-o farsă de prost gust, democraţia. La alegerile pentru Marea Adunare Naţională din acel an, ei au format o coaliţie cu câteva partide satelit (Frontul Plugarilor, MADOSz, Partidul Naţional Popular). De faţadă, au mai intrat „independent” în cursă şi Partidul Naţional Liberal (de fapt, un ciob din disidenţa PNL a lui Gheorghe Tătărescu) şi Partidul Ţărănesc –Democrat (o aşchie pro-comunistă a PNŢ). Soarele (sigla FDP) a pârjolit tot şi prin fals a luat 97,83% din voturi, în timp ce partidele figurante PNL şi PŢD au scos 1,69%, respectiv 0,48%.

O altă inscripţie de campanie, la fel de veche, aflată lângă cea găsită de mine a fost recent acoperită de către un cretin cu un grafitti (foto 2). Mă întreb dacă nu cumva am găsit un ultim vestigiu bucureştean al primelelor alegeri din Republica Populară Română. Ar trebui conservat cumva. În orice caz, comuniştii din 1948 aveau o vopsea foarte bună. Nu ştiu dacă era sovietică sau provenea din cruntul capitalism.

Piatra evreiască de la biserică

La intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta se află pitită între blocuri Biserica Doamnei. În curte sunt înşirate mai multe pietre tombale foarte vechi, din păcate aflate într-o stare avansată de degradare, sparte sau cu scrisul şters. Printre ele am găsit-o pe cea a Marelui Vornic Alexandru Villara, unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din Bucureştiul primei jumătăţi a secolului XIX, implicat adânc în combinaţii politice (foto 3).

M-am mirat foarte tare când lângă piatra lui Villara am descoperit una inscripţionată cu litere evreieşti, după toate aparenţele de sfârşit de secol XVIII sau început de secol XIX(foto 4). Este posibil, ţinând cont de dimensiunea ei şi grija cu care a fost lucrată să fi fost a unui rabin sau lider comunitar. Curat ecumenism, mi-am spus, dar totuşi cum o fi ajuns monumentul funerar evreiesc în curtea unei biserici ortodoxe? Mi-am adus aminte că relativ aproape era Cimitirul Evreiesc Sevastopol, cel mai vechi din Bucureşti. El a fost dezafectat în timpul regimului Antonescu, între 1942 şi 1944. Doar câteva monumente au fost mutate în cimitirul aşchenad de pe Şoseaua Giurgiului, restul fiind distruse sau furate. Să-i fi plăcut unui preot paroh din acea perioadă de la Biserica Doamnei piatra evreiască şi să o fi salvat? Habar n-am, dar e o ipoteză…

P.S.:

Am fost cu un cunoscător de ivrit la piatra tombală despre care fac vorbire mai sus. Mi-a spus că a aparţinut unei femei care avea numele de familie Hadar-Josef (da, aşa se cheamă şi un cartier din Tel Aviv, dar nu am gasit o familie cu numele compus aşa). Ea era fiica, după spusele omului care a descifrat, lui MOshe Boerer. Dacă are cineva amănunte suplimentare, le aştept.