Avram Iancu, un ”contras”

În Nicaragua, prin 1979, regimul ultracorupt, mafiot și dictatorial al clanului Somoza a fost dat jos de către populația revoltată. Ca și în cazul Cubei, în 1959, SUA făcuseră o eroare strategică susținând o tiranie fără popularitate doar fiindcă nu avea legătură cu blocul sovietofil. La fel ca pe insula lui Castro, cu toate că în debarcarea clanului Somoza fuseseră implicate forțe de orientări diferite, mai iuți de putere au fost marxiștii Frontului Sandinist (FSLN). De frica unei extensii majore a influenței URSS în zonă, aceeași americani de nord s-au apucat să încurajeze, organizeze și sponsorizeze așa numitele forțe ”contras”, care conțineau o plajă largă de opozanți, de la conservatori, catolici, liberali,  până la socialiști nearondați Moscovei.

Ce legătură are asta cu Avram Iancu? Poate că forțez nițel, dar situația din Transilvania anilor 1848-49 seamănă destul de bine cu ce s-a întâmplat o sută și ceva de ani mai târziu în America Centrală. Recent, umblând prin biblioteca bunicului meu ardelean, decedat relativ de curând, am găsit o carte rară. Este vorba de volumul ”Memorii”, tipărit la tipografia ”A. Mureșianu” din Brașov, în 1895, avându-l drept autor pe Vasile Moldovan, care în timpul mișcărilor de la 1848-49 a fost prefectul ”Legiunii a lll-a” din trupele lui Avram Iancu. Lectura lui, coroborată cu alte întâmplări pe care le știam deja, m-au făcut să scriu articolul de față.

Democrație versus drepturi naționale

Nu o să povestesc in-extenso revoluția maghiară de la 1848. Cert este că pe 15 martie în acel an, Ungaria și-a proclamat de facto independența față de Imperiul Habsburgic. Și la Viena izbutise o mișcare revoluționară, care pe 13 martie îl alungase pe conservatorul cancelar Metternich și mergea spre o monarhie constituțională. La Budapesta, însă, conducătorii noii entități se aflau sub influența ideilor revoluției pașoptiste pariziene și au închipuit un stat ultra-democratic și liberal pentru epoca respectivă, măturând ultimele rămășițe ale feudalismului. Șefii mișcării, Lajos Batthyany, Artur Gorgey, Petoffi Sandor, erau dominați de radicalul democrat Lajos Kossuth, care voia o detașare totală a Ungariei de imperiul cu capitala la Viena. Prin Ungaria, el înțelegea pe lângă alte provincii locuite de non-maghiari și Transilvania. Era clar în acest context că vor începe lupte între forțele loiale imperiului și cele ale lui Kossuth. Minoritățile din așa numita Ungarie Mare a revoluționarilor de la Budapesta trebuiau să se poziționeze și ele cumva. Exista temerea justificată, dar și insuflată și intensificată  de strategii de la Viena că se va încerca maghiarizarea lor forțată.

Românii transilvăneni s-au divizat în două aripi. Una, destul de redusă, a mers pe linia lui Kossuth. În dieta (parlamentul) revoluționar al acestuia au fost aleși cel puțin patru deputați care se considerau etnici români: Ioan Gozman, Ioan Dragoș, Sigismund Pap și Alexandru Buda. Ei și cei care-i susțineau erau în general școliți la universitățile din Budapesta și Viena, unde intraseră în contact cu ideile francmasonic-revoluționare care cuprinseseră marile capitale europene la 1848. Aveau oarecare popularitate între românii din așa numitul Partium și provinciile aflate în afara granițelor administrative ale ”Principatului Transilvaniei”.

De cealaltă parte se afla majoritatea populației românești, condusă de micii intelectuali locali, cei mai mulți preoți greco-catolici și ortodocși, juriști, notari și învățători precum și oamenii mai cu stare din localitățile majoritar românești. Pentru ei precumpăneau relațiile proaste, din teren, cu maghiarii. Considerau că atât clasa magnaților maghiari (mulți dintre aristocrați trecuseră de partea lui Kossuth) cât și noua clasă ”gentry” (mică nobilime transformată în burghezie) ungurească vor continua un proces de asimilare forțată, din punct de vedere național și religios. Mai credeau că într-o Ungarie Mare, fie ea și democrată, își vor pierde și bruma de privilegii economice pe care le aveau. Ei optau pentru o colaborare cu elementul săsesc în interiorul unei structuri teritoriale autonome dependente de curtea imperială austriacă. Încă de la începutul conflictului s-au organizat militar, și-au ales prefecți și tribuni și au apelat la arsenalele armatei imperiale. Dintre ei, cel mai dinamic era Avram Iancu, un canțelist cu studii juridice, provenit dintr-o familie țărănească bogată, care avea mare influență în zona Apusenilor.

Sub umbrela împărătească

Da, și românii conduși de Avram voiau unele reforme sociale, cum ar fi  abrogarea unor taxe, servituți și impozite, dar doreau să se ajungă la asta sub umbrela împăratului austriac, pe care-l vedeau un fel de garant al drepturilor lor naționale. Conform lui Vasile Moldovan, atunci când Kossuth a început să amenințe cu distrugerea elementele loiale Vienei, ”poporul român fidel și supus dinastiei Habsburgilor nu s-a înficoșat ci era hotărât să se jertfească până la unul pentru drepturile și libertatea sa politică națională”.

”Reacționarii”, radicalii, masonii și ardelenii

În toamna lui 1848, la Viena, reformatorii moderați au câștigat partida. Ei au reușit să-l impună în decembrie la tron pe prințul moștenitor Franz-Joseph și au început să restaureze imperiul. Lucrurile s-au radicalizat în prima parte a anului 1849. În mai Kossuth a proclamat de jure statul maghiar independent și s-a instalat în fruntea lui. În Transilvania el a reușit în scurt timp, să bată trupele rămase loiale Vienei. Singura zonă mare pe care nu a putut să o ocupe a fost cea a Apusenilor, unde Avram Iancu și fruntașii români își făcuseră, cu sprijin austriac, propria forță de autoapărare organizată pe legiuni și centurii, ca să accentueze originea latină a populației. Kossuth a încercat să negocieze cu românii. Le-a propus egalitate în drepturi, susținerea cultelor lor religioase și a școlilor minoritare de către stat. Ulterior, din corespondența cu amicii săi politici și comandanții militari, s-a dovedit că nu era prea sincer. El l-a trimis pe deputatul Ioan Dragoș să  negocieze o alianță cu românii. Vasile Moldovan relatează o discuție între prefectul Ioan Buteanu, un lider al românilor apropiat de Avram Iancu și mesagerul lui Kossuth:

”Dragoș: Voi, Ardelenii, v-ați făcut o idee fixă cu naționalitatea vostră și ignorați drepturile cetățenești.

Buteanu: De-ar ave liberalii voștri puterea de a-mi da paradisul și mi-ar răpi limba, eu aș renunța la paradis.

Dragoș: Lasă că v-ar fi dat voue Nemțul naționalitate, pentru-că a-ți adoptat negru-gălbinismul, căci principiul vostru este negru-gălbinismul. (n.n. negru și galben erau culorile drapelului habsburgic)

Buteanu: Principiul nostru nu este negru-gălbinismul, ci este libertate națională ori morte. La cas înse când casa domnitore nu ni-ar îndestuli aspirațiunile și speranțele nostre, mai bine susțin pe umerii mei un despot, decât 3-4 milioane de despoți, căci fiă-care liberal de-ai voștri este un despot tiranic.

Dragoș: Fanatism.”

În reproducerea dialogului de mai sus am încercat să păstrez grafia originală.  Mai trebuie să spun că la scurt timp după acest dialog ambii protagoniști erau morți. Maghiarii au atacat prin surprindere pozițiile moților, care l-au linșat pe Dragoș considerându-l trădător, iar Buteanu, picând în mâinile revoluționarilor, a fost spânzurat de către unguri.

În încercarea obținerii unei păci cu românii lui Avram Iancu, atunci când atât trupele habsburgice cât și cele ale Imperiului Țarist, chemate în ajutor de către Franz-Josef  năvăliseră peste Ungaria revoluționară, Kossuth a apelat la rețeaua europeană din care făcea parte, adică la francmasoneria de inspirație franceză. Cum revoluția din Țara Românească, deja înfrântă, făcuse parte din ciclul  mișcărilor inspirate de ”frații” de la Paris, Lajos Kossuth a încercat să intermedieze o pace sau eventual o alianță cu românii din Apuseni prin masonul Nicolae Bălcescu, făcut scăpat chiar de otomani din arestul în care ajunsese după înăbușirea 48-ului bucureștean. O să-l citez iar pe Moldovan despre ce s-a întâmplat:

”Kossuth nu a resignat de la planul și dorința de a dobendi pe Români pe partea sa,  ci a trimis din Seghedin pe doi boieri din România, cu plenipotența și invitațiunea a-și cerca norocul.

Spre scopul acesta s-a ținut o conferință în Zlatna, la care a luat parte Iancu, Balint, Axente, Vlăduț, eu și alții. La conferița acesta a participat și Nicolae Bălcescu, care în colori vii ne descria despotismul muscălesc eră din partea noastră i-se răspundea cu crânceniile terorismului maghiar. (…)

Dorința lui Kossuth era, ca Iancu și soții lui se dea voiă armatelor maghiare bătute de Muscali, de a-se retrage în Munți și a-se apera de aici. I s-a respuns înse că acesta se pote numai peste cadavrele Românilor.

Ast-fel deră N.Bălcescu s-a depărtat din Munți fără a duce ceva mângăere pentru Kossuth, er cu atât mai puțin vre-o declarațiune liniștitore.”

Bălcescu a fost trimis la plimbare iar ungurii revoluționari erau într-o situație fără ieșire. În curând, prinși între cele două armate imperiale oamenii lui Kossuth au fost înfrânți , iar 13 conducători militari revoluționari, mulți dintre ei un fel de ”luptători internaționaliști” avant la lettre au spânzurați lângă Arad. ”El lider maximo” a fugit și a ajuns în cele din urmă tocmai în SUA, unde a fost tratat drept moaște vii.

Trădare și fals istoriografic

Imediat cum a fost învinsă revoluția, conducătorii români care au jucat pe mâna habsburgilor au fost decorați, unii înnobilați sau răsplătiți cu funcții înalte în administrație. Avram Iancu în sine, deși a acceptat decorațiile împăratului nu s-a arătat foarte entuziasmat că nu urmează, în practică, și drepturi colective pentru români. A murit nebun, după ce și-a dat seama că proiectul lui de autonomie a elementului românesc din Imperiul Habsburgic nu demarează. De altfel, curtea de la Viena a preferat o ”împăcare generoasă” cu elementul maghiar prin proclamarea, în 1867, a monarhiei duale, când Transilvania a devenit parte componentă a ”Regatului Ungariei”. Astfel, jocul naționaliștilor români de la 1848-49 a rămas fără utilitate directă. Ar fi cazul să-l citez iar pe Vasile Moldovan, care se tânguie că a fost sedus și abandonat:

”Atât de mare era credința și fidelitatea Românului față cu tronul, încât un țeran pe numele de Hulpuș întrebat fiind în batjocură la Iernut, că cu cine ține, după ce i-s-a tăiat nasul și urechile de rebeli, respundea la tote întrebările: ”să trăescă Imperatul!”. Credința și fidelitatea acesta mii și mii din fiii nemului românesc au mărturisit-o cu ultima resuflare, în cele mai nemilose torturi, pe scaunul de măcelărire, numai ca se nu devină înfrângetor jurementului făcut.

Dar vai! ca balsam al alinării și vindecării durerilor și ranelor suferite, n- s-a dat 1867, ”unyo vagy halal” al acelora, cari detronaseră casa domnitore s-a făcut faptă, și de atunci poporul român e pus erăși în cătușile iobăgiei spirituale.”

Pe vremea național comunismului ceaușist, atitudinea naționalistă a lui Avram Iancu dădea bine. Totuși, trebuia ocultată relația lui cu Viena și atitudinea sa ”reacționară”. Așa a devenit și un mare ”reformator de stânga”, ”prieten al lui Bălcescu” ba chiar s-a speculat că ar fi dorit o alianță cu Kossuth pe care ungurul ar fi refuzat-o. A rezultat mitul ”revoluționarului total” pe care mulți dintre noi l-am înghițit pe nemestecate la școală.

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s