Uniunea cu de toate

 

În România post-comunistă, unele lucruri s-au întâmplat politicește pe dos. După căderea Cortinei de fier, inclusiv în țări precum Ungaria sau Polonia elitele intelectuale contestatare sau universitarii cu pretenții de decidenți în viața cetății s-au grupat în mișcări de stânga, mergând pe o plajă de la socialism la social-liberalism. Asta ca să nu mai vorbesc de zonele așa zis academice occidentale, unde tot felul de bătuți în cap mai cred până și în ziua de azi că Ho Shi Min sau Mao au fost niște genii. La noi, stânga a fost întotdeauna percepută ca o haită de grobieni condusă de niște șmecheri ticăloși.  Oamenii cu ”ștaif” mai mult sau mai puțin justificabil sau cei care se cred ”pe trend” nu s-au regăsit niciodată într-un partid de tipul FSN-FDSN-PDSR-PSD. În anii 90, pe la început, intelectualii contestatari își croșetaseră o bască numită Partidul Alianței Civice. Erau acolo cine vrei și cine nu vrei: Niki Manolescu, Stelică Tănase, Mihnea Berindei, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Athanasiu. Tendințele erau centrifuge și s-a ales repede praful de toată chestia. Unii se proclamau liberali, alții socialiști de tip european sau creștin- democrați. Era un amestec cu mult prea multe ingrediente, peste care se suprapuneau și orgoliile fiecărui personaj în parte căci, vorba ceea, erau care mai de care mai gânditori, analiști și tătici ai minții. Până la urmă, datorită unui personaj care a îmbătrânit urât și care trata partidul ca pe un fel de cenaclu literar personal, treaba s-a spart într-o droaie de cioburi, iar schija principală a eșuat în PNL, dar oameni de acolo au ajuns să tragă de sfoara buhaiului inclusiv la PSD. Mai târziu, în 1996, a apărut o altă supă, numită inițial Partidul Alternativa României și ulterior Uniunea Forțelor de Dreapta. Distracția a fost similară. Ipochimenii de acolo, intelectuali sadea, nu au putut să facă o construcție solidă. Într-un final apoteotic au vândut, la cheie,cu unii locatari cu tot, garajul ăsta lui Sorin Ovidiu Vîntu, care în epocă se credea un  mare Mecena și un PAR-inte al dreptei românești. Singurul produs care mai e oarecum pe piață al coteriei respective e Varujan Vosganian, care nici el nu se simte prea bine.

De prin 2011- 2012, scârba populară față de clasa politică a crescut considerabil. Nu trebuie să uităm strigătul de luptă ”USL și PDL, aceeași mizerie!” și faptul că o aberație politică proclamată antisistem, de fapt o grupare de penali și veleitari precum PP-DD a luat 10% din voturi. Nici nu a trebuit să fie bătut păstorul ca să se răspândească turma. La nici o lună după ce se așezară pe fotoliile de parlamentari, aleșii PP-DD deja vâsliseră spre alte orizonturi politice, așa că atunci când șobolănelul neliniștit a ajuns la pârnaie, partidul practic nu mai exista. Pe lângă spectatorii domnului Dănuț, care înghițeau hap-uri halucinogene pe calea undelor, mai erau și junii care protestau împotriva exploatării de la Roșia Montană, patrioți unioniști, ecologiști, prietenii câinilor vagabonzi, feministe, prietenii homosexualilor și alții, care nu se regăseau la otevist. Mă așteptam ca ei să se regrupeze cumva încă de atunci.

În anul de grație 2016, aveam o situație ceva mai specială. Plaja electorală antisistem era mai mare și putea fi coagulată de tot felul de ”uniți salvăm”. Așa a apărut shaorma numită Uniunea Salvați România. Vârfurile de lance nu mai erau, ca la Dănuț Diaconescu, tot felul de magi, taumaturgi, hoți de drumul mijlociu și curve. Atârnați de pulovărașul lui Nicușor Dan au ieșit în față expați, vestale corporatiste, doctoranzi cu soluții de salvat țara la purtător, juni generoși, oameni citiți care se plictiseau pe acasă. Hiba e că oamenii ăștia sunt foarte diferiți între ei. Dintre cunoscuții mei, au intrat în USR  ecologiști radicali, naționaliști care frizează sovinismul (curat aberant, când pe unii lideri îi cheamă Wring sau Armand), teoreticieni socialiști, pensionari care vor să susțină noul, ultraliberali, activiști LGBT.  După scorul bun de la locale mă așteptam ca USR să strângă și mai multe voturi, să-i urnească din case pe ăia care-și spuneau ”nu mă duc să votez, toți sunt hoți”. Autosuficienți, Nicușor Dan și ai lui au avut un recul la generale. Au rămas un partid eminamente urban, axat doar pe orașele mari. Nu au avut nicio strategie să încerce să penetreze feudele rurale sau din orașele mici și mijlocii ale PSD. Singurul lor succes notabil a fost în diaspora. La nici o săptămână după alegeri, liderii de strânsură au început să se porcăie. Bărbatul lui Clotilde a fost exclus după ce l-a înjurat pe un dubios care a coordonat prost campania electorală. Grupurile parlamentare USR sunt cam prea mici pentru a face o opoziție vizibilă, stridentă și eficientă. Nu m-aș mira ca unii dintre cei aleși pe listele lor să migreze spre zone mai profitabile. Nu prea văd nici vreun reper ideologic, nici vreo personalitate care să țină Uniunea strânsă și să-i dea o orientare clară, nici vreun organizator care să facă o structură clasică în teritoriu. Spre binele lor, oamenii de la USR ar trebui să-l capaciteze pe Dacian Cioloș și să-l pună moț peste partid. Mi se pare că ar fi începutul unei construcții coerente.

Mie personal îmi place shaorma cu de toate, foarte iute. Așa de tare încât atunci când o cumpăr, strâng tare de lipie, să se amestece chestiile din interior și să devină o treabă unitară. De multe ori însă iau țeapă, se crapă învelișul și-mi curge pe nădragi. Tare mi-e teamă să nu vorbim, peste vreo doi ani, de USR ca de o etapă minoră din istoria noastă politică, precum PAC, UFD sau PP-DD.

Anunțuri

2 comentarii

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s