Lună: Ianuarie 2017

Să iasă Crin din somnul cel de moarte?

 

Așa cum era normal, după bușeala de la alegeri, în PNL a început lupta de gașcă, cu invizoace,cefe de partizan și șuturi în cur trase între vechii liberali, iohannisiști, pedeliști și alții. Printre alte, ieri, o bandă de domni și jupânițe s-au exprimat în public cum că ”nu-i bine”, că vor ca prezidentul partidului să fie ales prin scrutin direct de către membri, că departamentul de comunicare e catastrofal și câte și mai câte. Ei arată cu deștul spre variate personaje care au jucat de ambele părți roluri în unificarea PNL-PDL. M-am tot gândit ce intenții nobile i-ar mâna pe ei în luptă. Uitându-mă pe lista semnatarilor, mi-am dat seama că majoritatea îl au drept numitor comun pe Crin Antonescu.

Radu Zlati, cunoscut pe internet acum ceva vreme drept ”Gondolin”, e o fabricație a fostului șef al PNL. A fost coleg de facultate cu ”Hibernatus” și era considerat un fel de goarnă a acestuia. Când ăla voia să bușească sau să pupe în cur pe cineva, mai întâi apăreau semnale pe blogul lui Zlati. Crin l-a făcut dintr-un banal profesor de istorie pe la Sighetu Marmației ditamai deputatul. O altă semnatară, Lucia Varga, este tot o producție a lui Crin. Dintr-o obscură activistă la ofilite-Bihor (a se citi Organizația Femeilor Liberale) soțul Adinei Vălean a făcut-o ministru, parlamentar și lideră maximă a cucoanelor PNL. Și Zlati și Varga au ieșit în decor odată cu plecarea lui Antonescu la Bruxelles. Vlad Nistor, istoric, ca și gigantul de la Tulcea, a fost făcut parlamentar tot pe vremea acestuia și acum e sărit din schemă. Mulți alți aderenți la ideile nobile ale scrisorii sunt croiți de pe același calapod.

Toată treaba asta m-a făcut să cred că ”oamenii lui Crin” încearcă să se regrupeze și să-l trezească din coma indusă pe șeful lor, pe care să-l arunce în ring la următorul congres PNL. Până atunci mai e ceva timp, de unde deduc că vor începe o operațiune de lobby, cum că ăsta a fost ăl mai bun prezident pe care l-a avut vreodată partidul și poate să-i ducă iar pe liberali spre noi și noi culmi de progres și dezvoltare.

Până aici, nimic spectaculos, iei o mumie, o stergi de praf și încerci să o faci să pară vie. Lasând la o parte că e cam aiurea să scoți de la naftalină personaje vechi, stau și mă întreb cine e în spatele manevrei. Poate fi Dragnea? Dacă da, după congresul PNL, unde domnii și doamnele în cauză  vor pierde previzibil, se vor cărăbăni spre ALDE?

Anunțuri

Avram Iancu, un ”contras”

În Nicaragua, prin 1979, regimul ultracorupt, mafiot și dictatorial al clanului Somoza a fost dat jos de către populația revoltată. Ca și în cazul Cubei, în 1959, SUA făcuseră o eroare strategică susținând o tiranie fără popularitate doar fiindcă nu avea legătură cu blocul sovietofil. La fel ca pe insula lui Castro, cu toate că în debarcarea clanului Somoza fuseseră implicate forțe de orientări diferite, mai iuți de putere au fost marxiștii Frontului Sandinist (FSLN). De frica unei extensii majore a influenței URSS în zonă, aceeași americani de nord s-au apucat să încurajeze, organizeze și sponsorizeze așa numitele forțe ”contras”, care conțineau o plajă largă de opozanți, de la conservatori, catolici, liberali,  până la socialiști nearondați Moscovei.

Ce legătură are asta cu Avram Iancu? Poate că forțez nițel, dar situația din Transilvania anilor 1848-49 seamănă destul de bine cu ce s-a întâmplat o sută și ceva de ani mai târziu în America Centrală. Recent, umblând prin biblioteca bunicului meu ardelean, decedat relativ de curând, am găsit o carte rară. Este vorba de volumul ”Memorii”, tipărit la tipografia ”A. Mureșianu” din Brașov, în 1895, avându-l drept autor pe Vasile Moldovan, care în timpul mișcărilor de la 1848-49 a fost prefectul ”Legiunii a lll-a” din trupele lui Avram Iancu. Lectura lui, coroborată cu alte întâmplări pe care le știam deja, m-au făcut să scriu articolul de față.

Democrație versus drepturi naționale

Nu o să povestesc in-extenso revoluția maghiară de la 1848. Cert este că pe 15 martie în acel an, Ungaria și-a proclamat de facto independența față de Imperiul Habsburgic. Și la Viena izbutise o mișcare revoluționară, care pe 13 martie îl alungase pe conservatorul cancelar Metternich și mergea spre o monarhie constituțională. La Budapesta, însă, conducătorii noii entități se aflau sub influența ideilor revoluției pașoptiste pariziene și au închipuit un stat ultra-democratic și liberal pentru epoca respectivă, măturând ultimele rămășițe ale feudalismului. Șefii mișcării, Lajos Batthyany, Artur Gorgey, Petoffi Sandor, erau dominați de radicalul democrat Lajos Kossuth, care voia o detașare totală a Ungariei de imperiul cu capitala la Viena. Prin Ungaria, el înțelegea pe lângă alte provincii locuite de non-maghiari și Transilvania. Era clar în acest context că vor începe lupte între forțele loiale imperiului și cele ale lui Kossuth. Minoritățile din așa numita Ungarie Mare a revoluționarilor de la Budapesta trebuiau să se poziționeze și ele cumva. Exista temerea justificată, dar și insuflată și intensificată  de strategii de la Viena că se va încerca maghiarizarea lor forțată.

Românii transilvăneni s-au divizat în două aripi. Una, destul de redusă, a mers pe linia lui Kossuth. În dieta (parlamentul) revoluționar al acestuia au fost aleși cel puțin patru deputați care se considerau etnici români: Ioan Gozman, Ioan Dragoș, Sigismund Pap și Alexandru Buda. Ei și cei care-i susțineau erau în general școliți la universitățile din Budapesta și Viena, unde intraseră în contact cu ideile francmasonic-revoluționare care cuprinseseră marile capitale europene la 1848. Aveau oarecare popularitate între românii din așa numitul Partium și provinciile aflate în afara granițelor administrative ale ”Principatului Transilvaniei”.

De cealaltă parte se afla majoritatea populației românești, condusă de micii intelectuali locali, cei mai mulți preoți greco-catolici și ortodocși, juriști, notari și învățători precum și oamenii mai cu stare din localitățile majoritar românești. Pentru ei precumpăneau relațiile proaste, din teren, cu maghiarii. Considerau că atât clasa magnaților maghiari (mulți dintre aristocrați trecuseră de partea lui Kossuth) cât și noua clasă ”gentry” (mică nobilime transformată în burghezie) ungurească vor continua un proces de asimilare forțată, din punct de vedere național și religios. Mai credeau că într-o Ungarie Mare, fie ea și democrată, își vor pierde și bruma de privilegii economice pe care le aveau. Ei optau pentru o colaborare cu elementul săsesc în interiorul unei structuri teritoriale autonome dependente de curtea imperială austriacă. Încă de la începutul conflictului s-au organizat militar, și-au ales prefecți și tribuni și au apelat la arsenalele armatei imperiale. Dintre ei, cel mai dinamic era Avram Iancu, un canțelist cu studii juridice, provenit dintr-o familie țărănească bogată, care avea mare influență în zona Apusenilor.

Sub umbrela împărătească

Da, și românii conduși de Avram voiau unele reforme sociale, cum ar fi  abrogarea unor taxe, servituți și impozite, dar doreau să se ajungă la asta sub umbrela împăratului austriac, pe care-l vedeau un fel de garant al drepturilor lor naționale. Conform lui Vasile Moldovan, atunci când Kossuth a început să amenințe cu distrugerea elementele loiale Vienei, ”poporul român fidel și supus dinastiei Habsburgilor nu s-a înficoșat ci era hotărât să se jertfească până la unul pentru drepturile și libertatea sa politică națională”.

”Reacționarii”, radicalii, masonii și ardelenii

În toamna lui 1848, la Viena, reformatorii moderați au câștigat partida. Ei au reușit să-l impună în decembrie la tron pe prințul moștenitor Franz-Joseph și au început să restaureze imperiul. Lucrurile s-au radicalizat în prima parte a anului 1849. În mai Kossuth a proclamat de jure statul maghiar independent și s-a instalat în fruntea lui. În Transilvania el a reușit în scurt timp, să bată trupele rămase loiale Vienei. Singura zonă mare pe care nu a putut să o ocupe a fost cea a Apusenilor, unde Avram Iancu și fruntașii români își făcuseră, cu sprijin austriac, propria forță de autoapărare organizată pe legiuni și centurii, ca să accentueze originea latină a populației. Kossuth a încercat să negocieze cu românii. Le-a propus egalitate în drepturi, susținerea cultelor lor religioase și a școlilor minoritare de către stat. Ulterior, din corespondența cu amicii săi politici și comandanții militari, s-a dovedit că nu era prea sincer. El l-a trimis pe deputatul Ioan Dragoș să  negocieze o alianță cu românii. Vasile Moldovan relatează o discuție între prefectul Ioan Buteanu, un lider al românilor apropiat de Avram Iancu și mesagerul lui Kossuth:

”Dragoș: Voi, Ardelenii, v-ați făcut o idee fixă cu naționalitatea vostră și ignorați drepturile cetățenești.

Buteanu: De-ar ave liberalii voștri puterea de a-mi da paradisul și mi-ar răpi limba, eu aș renunța la paradis.

Dragoș: Lasă că v-ar fi dat voue Nemțul naționalitate, pentru-că a-ți adoptat negru-gălbinismul, căci principiul vostru este negru-gălbinismul. (n.n. negru și galben erau culorile drapelului habsburgic)

Buteanu: Principiul nostru nu este negru-gălbinismul, ci este libertate națională ori morte. La cas înse când casa domnitore nu ni-ar îndestuli aspirațiunile și speranțele nostre, mai bine susțin pe umerii mei un despot, decât 3-4 milioane de despoți, căci fiă-care liberal de-ai voștri este un despot tiranic.

Dragoș: Fanatism.”

În reproducerea dialogului de mai sus am încercat să păstrez grafia originală.  Mai trebuie să spun că la scurt timp după acest dialog ambii protagoniști erau morți. Maghiarii au atacat prin surprindere pozițiile moților, care l-au linșat pe Dragoș considerându-l trădător, iar Buteanu, picând în mâinile revoluționarilor, a fost spânzurat de către unguri.

În încercarea obținerii unei păci cu românii lui Avram Iancu, atunci când atât trupele habsburgice cât și cele ale Imperiului Țarist, chemate în ajutor de către Franz-Josef  năvăliseră peste Ungaria revoluționară, Kossuth a apelat la rețeaua europeană din care făcea parte, adică la francmasoneria de inspirație franceză. Cum revoluția din Țara Românească, deja înfrântă, făcuse parte din ciclul  mișcărilor inspirate de ”frații” de la Paris, Lajos Kossuth a încercat să intermedieze o pace sau eventual o alianță cu românii din Apuseni prin masonul Nicolae Bălcescu, făcut scăpat chiar de otomani din arestul în care ajunsese după înăbușirea 48-ului bucureștean. O să-l citez iar pe Moldovan despre ce s-a întâmplat:

”Kossuth nu a resignat de la planul și dorința de a dobendi pe Români pe partea sa,  ci a trimis din Seghedin pe doi boieri din România, cu plenipotența și invitațiunea a-și cerca norocul.

Spre scopul acesta s-a ținut o conferință în Zlatna, la care a luat parte Iancu, Balint, Axente, Vlăduț, eu și alții. La conferița acesta a participat și Nicolae Bălcescu, care în colori vii ne descria despotismul muscălesc eră din partea noastră i-se răspundea cu crânceniile terorismului maghiar. (…)

Dorința lui Kossuth era, ca Iancu și soții lui se dea voiă armatelor maghiare bătute de Muscali, de a-se retrage în Munți și a-se apera de aici. I s-a respuns înse că acesta se pote numai peste cadavrele Românilor.

Ast-fel deră N.Bălcescu s-a depărtat din Munți fără a duce ceva mângăere pentru Kossuth, er cu atât mai puțin vre-o declarațiune liniștitore.”

Bălcescu a fost trimis la plimbare iar ungurii revoluționari erau într-o situație fără ieșire. În curând, prinși între cele două armate imperiale oamenii lui Kossuth au fost înfrânți , iar 13 conducători militari revoluționari, mulți dintre ei un fel de ”luptători internaționaliști” avant la lettre au spânzurați lângă Arad. ”El lider maximo” a fugit și a ajuns în cele din urmă tocmai în SUA, unde a fost tratat drept moaște vii.

Trădare și fals istoriografic

Imediat cum a fost învinsă revoluția, conducătorii români care au jucat pe mâna habsburgilor au fost decorați, unii înnobilați sau răsplătiți cu funcții înalte în administrație. Avram Iancu în sine, deși a acceptat decorațiile împăratului nu s-a arătat foarte entuziasmat că nu urmează, în practică, și drepturi colective pentru români. A murit nebun, după ce și-a dat seama că proiectul lui de autonomie a elementului românesc din Imperiul Habsburgic nu demarează. De altfel, curtea de la Viena a preferat o ”împăcare generoasă” cu elementul maghiar prin proclamarea, în 1867, a monarhiei duale, când Transilvania a devenit parte componentă a ”Regatului Ungariei”. Astfel, jocul naționaliștilor români de la 1848-49 a rămas fără utilitate directă. Ar fi cazul să-l citez iar pe Vasile Moldovan, care se tânguie că a fost sedus și abandonat:

”Atât de mare era credința și fidelitatea Românului față cu tronul, încât un țeran pe numele de Hulpuș întrebat fiind în batjocură la Iernut, că cu cine ține, după ce i-s-a tăiat nasul și urechile de rebeli, respundea la tote întrebările: ”să trăescă Imperatul!”. Credința și fidelitatea acesta mii și mii din fiii nemului românesc au mărturisit-o cu ultima resuflare, în cele mai nemilose torturi, pe scaunul de măcelărire, numai ca se nu devină înfrângetor jurementului făcut.

Dar vai! ca balsam al alinării și vindecării durerilor și ranelor suferite, n- s-a dat 1867, ”unyo vagy halal” al acelora, cari detronaseră casa domnitore s-a făcut faptă, și de atunci poporul român e pus erăși în cătușile iobăgiei spirituale.”

Pe vremea național comunismului ceaușist, atitudinea naționalistă a lui Avram Iancu dădea bine. Totuși, trebuia ocultată relația lui cu Viena și atitudinea sa ”reacționară”. Așa a devenit și un mare ”reformator de stânga”, ”prieten al lui Bălcescu” ba chiar s-a speculat că ar fi dorit o alianță cu Kossuth pe care ungurul ar fi refuzat-o. A rezultat mitul ”revoluționarului total” pe care mulți dintre noi l-am înghițit pe nemestecate la școală.

Un președinte jucător de șah

 

Nu cred că Dragnea și prelungirea sa Sorin Grindeanu sunt așa de fraieri încât să-și fi amnistiat amicii politici hoți încă de la prima ședință de guvern. Deasemenea, sunt aproape sigur că ar fi făcut manevra asta undeva prin martie-aprilie, la dublaj cu niște pomeni fiscal-salariale aruncate poporului suveran. Dacă ar fi mers treaba, prin iunie-iulie mai schimbau oarece legi și ne-am fi trezit cu Liviu I-ul înscăunat premier.

Așa Iohannis a devenit din arbitru tăcut un jucător de șah, sport care deasemenea nu presupune multă vorbă. Mai întâi a năvălit peste Marioara, Vasilache, Pinocchio și celelalte marionete ajunse prin Palatul Victoria. Ăia, au orăcăit, pe bună dreptate, cred, faptul că nu le trecea prin cap să-și extragă fix acum comilitonii de la beci, dar s-a creat emoție publică pe tema asta. A urmat scenariul clasic, cu mobilizarea pe net, vestale, cavaleri și fecioare neprihănite care ies în stradă să apere justiția.

Duminică, pe 22 ianuarie, am fost și eu în stradă. Cu Iohannis apărut oportun în sânul patrioților, cu activele de partid ale opoziției mobilizate, ”s-a mișcat opinia publică”. Au ieșit 15-17.000 de oameni. Mulți dintre ei nu știau care e diferența între grațieri și amnistie, cine e deșteptul de Iordache, caracaleanul de la Ministerul Justiției, dar aveau în cap ideea fixă ”să nu iasă hoții din pârnaie”.

După părerea  mea tema asta o să fie  frecată așa de tare încât să acopere firfiricii cu care Dragnea o să vrea să dea în lume în chip de diversiune. Oricum, programul de guvernare al PSD e așa de gogonat că băieții nu își vor putea îndeplini nici măcar 20% din ce au promis.

Următoarea mișcare se va desfășura undeva pe la DNA. După ce Dragnea s-a folosit de pionul Ghiță (care nu e doar al lui) mai mult ca sigur că și doamna Kovesi o să facă pași, chiar dacă ăsta e un termen din handbal, nu din baschet. Nu neapărat acum, dar peste vreo lună-două. Mustăciosul din Teleorman o să scoată din mânecă o juristă-consultă minune, cu facultatea făcută la Băile Herculane și locul de muncă la Roșiorii de Vede. Pe trend-ul antihoți, Iohannis o să poată bloca numirea, având suport popular .

Cred că vor urma alte mișcări mai mult sau mai puțin abile (am auzit că niște zănatici de la PSD vor să scoată și ei oameni în stradă), dar finalul partidei e încă deschis. Poate fi și mat de ambele părți și remiză. Asta ține, bineînțeles și de ce vor unii arbitri internaționali.

Eroare de sistem

 

Sebi Ghiță, mai ceva decât tovarășul Nicolae Ceaușescu la 14 ani, a intrat în crunta semi-ilegalitate. Stă pitit în cine știe ce mină părăsită, de unde lansează diverse mitralii, unele cu gloanțe oarbe, ale cu muniție de război  împotriva ”opresorilor de clasă”. Autoritățile simulează că-l caută. La fel ca și ilustrul înaintaș, vrea să schimbe un sistem care nu convine unor grupuri mafiotice și unor puteri străine, un mecanism care adoptase niște valori ale statului de drept și părea integrat în concertul european de justiție și al comunităților de informații.

Florian Coldea nu mi-a plăcut niciodată. În rarele sale apariții publice mi s-a părut un tip îngâmfat, care făcea pe misteriosul. A stat mai bine de 10 ani pe lângă butoiul cu cu șampanie, e posibil să fi introdus în el din când în când un pai sau chiar o țeavă mai mare, cu care să tragă niște gâturi vârtoase. E plauzibil să se fi implicat în politică, să fi beneficiat de vizite la Mickey Mouse pe banii lui Big Ghiță, să fi primit ceasuri scumpe din fondurile de informații ale altor servicii. Un organism oficial de informații se ocupă cu sezizarea unor ilegalități care trebuie descoperite uneori prin contact direct cu diferite medii. Coldea, cred eu, a depășit cadrul ăsta și dacă se va dovedi că s-a relaxat prin țări exotice fiind în conflict de interese trebuie să plece de tot din SRI, ba chiar să ajungă pe mâna justiției.

Laura Codruța Kovesi e și ea în fruntea bucatelor de multă vreme. În ceea ce o privește pe șefa DNA mi se pare că o poate costa faza cu plagiatul. Și aici, spusele lui Ghiță, așa numitele dovezi, nu sunt întărite încă de alte mărturii. Ascunsul spune că a plecat la Cluj cu domnul Mihnea Costoiu, la rugămintea baschetbalistei, să bage sub preșul unei comisii culpa de copy/paste. Costoiu tace. Niște bilete de avion nu probează nimic. Că madama asta lungă a țopăit pe la niște chefuri pe muzică de pârnaie e irelevant. La fel și faptul că trecea pe la SRI, instituție cu care DNA trebuie să colaboreze. Dacă doamna și ea anchilozată pe o poziție de forță de multă vreme a încercat să-și mânărească un doctorat prost conceput, ar trebui să se ducă și ea în avocatură.

La un moment dat, orice sistem informatic utilizat și necurățat de mult timp dă o eroare. Eroarea de sistem poate duce la declanșarea unui program antivirus sau la o reinstalare, dar nu la schimbarea lui în sine.

Dacă toată vorbăraia lui Ghiță va avea succesul pe care-l vor păpușarii din spatele lui ne vom trezi cu un DNA condus de jurista vreunei comune din Teleorman și cu prim-adjunct la SRI fost șef la Poșta Română din Alexandria, cu stagiu de specializare la Moscova.

Dacă nu, înseamnă că structurile de forță ale statului român, construite pe bază de eficiență în ultimii 10 ani sunt destul de mature și curajoase încât să nu se cramponeze de persoane. Urmează să vedem cum vor funcționa SRI și DNA în următorul interval și dacă vor păți ceva briganzii dovediți și încă neînchiși dintre băieții care au câștigat parlamentarele anul trecut și  escrocii cu protecție de la Est.

Uniunea cu de toate

 

În România post-comunistă, unele lucruri s-au întâmplat politicește pe dos. După căderea Cortinei de fier, inclusiv în țări precum Ungaria sau Polonia elitele intelectuale contestatare sau universitarii cu pretenții de decidenți în viața cetății s-au grupat în mișcări de stânga, mergând pe o plajă de la socialism la social-liberalism. Asta ca să nu mai vorbesc de zonele așa zis academice occidentale, unde tot felul de bătuți în cap mai cred până și în ziua de azi că Ho Shi Min sau Mao au fost niște genii. La noi, stânga a fost întotdeauna percepută ca o haită de grobieni condusă de niște șmecheri ticăloși.  Oamenii cu ”ștaif” mai mult sau mai puțin justificabil sau cei care se cred ”pe trend” nu s-au regăsit niciodată într-un partid de tipul FSN-FDSN-PDSR-PSD. În anii 90, pe la început, intelectualii contestatari își croșetaseră o bască numită Partidul Alianței Civice. Erau acolo cine vrei și cine nu vrei: Niki Manolescu, Stelică Tănase, Mihnea Berindei, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Athanasiu. Tendințele erau centrifuge și s-a ales repede praful de toată chestia. Unii se proclamau liberali, alții socialiști de tip european sau creștin- democrați. Era un amestec cu mult prea multe ingrediente, peste care se suprapuneau și orgoliile fiecărui personaj în parte căci, vorba ceea, erau care mai de care mai gânditori, analiști și tătici ai minții. Până la urmă, datorită unui personaj care a îmbătrânit urât și care trata partidul ca pe un fel de cenaclu literar personal, treaba s-a spart într-o droaie de cioburi, iar schija principală a eșuat în PNL, dar oameni de acolo au ajuns să tragă de sfoara buhaiului inclusiv la PSD. Mai târziu, în 1996, a apărut o altă supă, numită inițial Partidul Alternativa României și ulterior Uniunea Forțelor de Dreapta. Distracția a fost similară. Ipochimenii de acolo, intelectuali sadea, nu au putut să facă o construcție solidă. Într-un final apoteotic au vândut, la cheie,cu unii locatari cu tot, garajul ăsta lui Sorin Ovidiu Vîntu, care în epocă se credea un  mare Mecena și un PAR-inte al dreptei românești. Singurul produs care mai e oarecum pe piață al coteriei respective e Varujan Vosganian, care nici el nu se simte prea bine.

De prin 2011- 2012, scârba populară față de clasa politică a crescut considerabil. Nu trebuie să uităm strigătul de luptă ”USL și PDL, aceeași mizerie!” și faptul că o aberație politică proclamată antisistem, de fapt o grupare de penali și veleitari precum PP-DD a luat 10% din voturi. Nici nu a trebuit să fie bătut păstorul ca să se răspândească turma. La nici o lună după ce se așezară pe fotoliile de parlamentari, aleșii PP-DD deja vâsliseră spre alte orizonturi politice, așa că atunci când șobolănelul neliniștit a ajuns la pârnaie, partidul practic nu mai exista. Pe lângă spectatorii domnului Dănuț, care înghițeau hap-uri halucinogene pe calea undelor, mai erau și junii care protestau împotriva exploatării de la Roșia Montană, patrioți unioniști, ecologiști, prietenii câinilor vagabonzi, feministe, prietenii homosexualilor și alții, care nu se regăseau la otevist. Mă așteptam ca ei să se regrupeze cumva încă de atunci.

În anul de grație 2016, aveam o situație ceva mai specială. Plaja electorală antisistem era mai mare și putea fi coagulată de tot felul de ”uniți salvăm”. Așa a apărut shaorma numită Uniunea Salvați România. Vârfurile de lance nu mai erau, ca la Dănuț Diaconescu, tot felul de magi, taumaturgi, hoți de drumul mijlociu și curve. Atârnați de pulovărașul lui Nicușor Dan au ieșit în față expați, vestale corporatiste, doctoranzi cu soluții de salvat țara la purtător, juni generoși, oameni citiți care se plictiseau pe acasă. Hiba e că oamenii ăștia sunt foarte diferiți între ei. Dintre cunoscuții mei, au intrat în USR  ecologiști radicali, naționaliști care frizează sovinismul (curat aberant, când pe unii lideri îi cheamă Wring sau Armand), teoreticieni socialiști, pensionari care vor să susțină noul, ultraliberali, activiști LGBT.  După scorul bun de la locale mă așteptam ca USR să strângă și mai multe voturi, să-i urnească din case pe ăia care-și spuneau ”nu mă duc să votez, toți sunt hoți”. Autosuficienți, Nicușor Dan și ai lui au avut un recul la generale. Au rămas un partid eminamente urban, axat doar pe orașele mari. Nu au avut nicio strategie să încerce să penetreze feudele rurale sau din orașele mici și mijlocii ale PSD. Singurul lor succes notabil a fost în diaspora. La nici o săptămână după alegeri, liderii de strânsură au început să se porcăie. Bărbatul lui Clotilde a fost exclus după ce l-a înjurat pe un dubios care a coordonat prost campania electorală. Grupurile parlamentare USR sunt cam prea mici pentru a face o opoziție vizibilă, stridentă și eficientă. Nu m-aș mira ca unii dintre cei aleși pe listele lor să migreze spre zone mai profitabile. Nu prea văd nici vreun reper ideologic, nici vreo personalitate care să țină Uniunea strânsă și să-i dea o orientare clară, nici vreun organizator care să facă o structură clasică în teritoriu. Spre binele lor, oamenii de la USR ar trebui să-l capaciteze pe Dacian Cioloș și să-l pună moț peste partid. Mi se pare că ar fi începutul unei construcții coerente.

Mie personal îmi place shaorma cu de toate, foarte iute. Așa de tare încât atunci când o cumpăr, strâng tare de lipie, să se amestece chestiile din interior și să devină o treabă unitară. De multe ori însă iau țeapă, se crapă învelișul și-mi curge pe nădragi. Tare mi-e teamă să nu vorbim, peste vreo doi ani, de USR ca de o etapă minoră din istoria noastă politică, precum PAC, UFD sau PP-DD.

Iohannis cel infantil

 

Am fost și sunt un om de centru-dreapta încă de când am făcut ochi din punct de vedere politic.  Nu am votat niciodată cu PSD sau antecesorii săi, fiindcă am considerat respectiva grupare mai mult o rețea de găști mafiote decât un partid.  Nu am crezut și nu cred în marele program de guvernare pe care-l tot trâmbițează Dragnea & comp. și chiar am senzația că el va haotiza și mai mult lumea românească. Pe Klaus Iohannis l-am votat în chip de ”rău mai mic” și nu regret nicio clipă, fiindcă sunt încredințat că Ponta, familia și amicii ar fi patronat un regim clientelar-mafiot și osificabil, pe deasupra.

Din păcate, fiindcă așa e-n tenis, anul trecut PSD a câștigat detașat alegerile, pe jocul adversarilor. Liberalii și useriștii (partid de care o să mă ocup într-un articol viitor) și-au dat cu ”stângu-n-dreptu” și a ieșit ”stânga baronească”. Până aici e nasol, dar n-ai ce-i face, poporul pălitor cu ștampila pe buletin e suveran. N-am înțeles însă de ce Iohannis a dat în mintea copiilor râzgâiați, chestia care l-a făcut pe Dragnea să pară un posesor de mustață matur, înțelept și moderat. Musiu Klaus a ridicat, din imaturitate și datorită faptului că nu știe să piardă, o minge la plasa descălecătorilor din Teleorman. Mai întâi, a respins-o pe madam Sevil Saiddeh fără să spună de ce și în mod inutil, fiindcă turcoaica n-a murit public ci s-a transformat în vicepremier și ministru peste un portofoliu cheie, după ce s-a dat victimă a unor amenințări telefonice. După aia, conorășeanul meu sibian a început să se joace de-a SMS-urile, tăcerile și amânările. A chemat gașca de strânsură numită ”cabinetul Grindeanu” la ceas de seară târzie la Cotroceni și i-a tras de urechi înainte de a da mâna cu ei. Strategia neamțului, bazată pe ”așa vrea și atât poate mușchii mei” mi se pare neproductivă  și păguboasă. A dat motiv pesedeilor să zbiere ca din gură de cobră că datorită frânelor puse de Iohannis se întârzie mărirea salariilor și pensiilor, că nu se scot mult trâmbițatele taxe, că nu se încurajează inițiativele economice autohtone. Ei ar vrea să facă o țară precum trandafirii din grădina socialiștilor europeni și soarele sfânt de pe cer, dar un om rău nu-i lasă. Pe lângă asta, probabil vor mai bate niște monede calpe precum ”greaua moștenire a tehnocraților” sau ”complotul lui Soros”, iar bizonimea o să înghită hapul.

Singura șansă să scapi mai repede de pesediști, în momentul ăsta, e să-i lași să guverneze și să-i taxezi metodic. La ce gogomănii au promis la alegeri, într-un an, un an jumate, când se va vedea că nu pot îndeplini nici măcar 15% la din ce au zis, imaginea lor va fi atât de șifonată încât ALDE o să fugă și o să se nască un alt UNPR, bineînțeles, pentru interesul național.

Prin antijocul copilăresc făcut din decembrie încoace , Iohannis nu a făcut decât să mai lungească viața ”guvernului lor”.

Vîntu și Ghiță, memorialiști cu destine paralele

 

Prin negura anilor 90, un grup de securiști deștepți și-au găsit drept paravan pentru tunuri financiare un fost informator cu oarece abilități de escroc. Până atunci omul ăsta ambițios avusese numai rateuri. Se crezuse un geniu literar adolescentin, dar nu trecuse de nivelul unui cenaclu de provincie. Visase că o se devină un fel de bișnițar-șef al Moldovei de pe timpul lui Ceaușescu și reușise să ajungă la pârnaie în urma unei afaceri pe picior cu prăjituri (!!!). Era frustrat de un ușor handicap fizic, care-l făcea să încerce să dovedească fără mare succes că e un seducător de doamne.

Eu am auzit prima oară de Sorin Ovidiu Vîntu și firma sa, Gelsor, undeva prin 1994-95 când privatizaseră o fabrică de seringi, Sanevit din Arad. În mass-media rudimentară de atunci, nimeni nu s-a prea întrebat ce e aia o ”firmă de brokeraj” și nici cum s-a privatizat chestia în cauză. Jurnaliștii s-au mulțumit cu un chef excelent garnisit pentru timpurile respective, la Palatul Elisabeta. Vîntu în sine nu a apărut la îmbuibarea respectivă. Aproape imediat am aflat că Gelsor are filiale teritoriale care sunt conduse, în mare parte, de foști ofițeri de la departamentele economice ale Securității, oameni care puteau afla înaintea oricui cine și ce comenzi are, ce contracte sunt în derulare la diverse ”S.A.-uri”, cine și de ce e interesat de privatizarea unor active. Eram așa de găgăuță încât într-o primă fază am crezut că Vîntu era un geniu malefic și reușise să își creeze o organizație de îmbogățire. De fapt, cred că era invers. O structură de tip sindical a unor securiști îl inventase pe el. Marea majoritate a ”afacerilor” pe care le-a făcut au fost în detrimentul statului român, cum ar fi ”cuponiada”, privatizări de tot felul, eludări abile de impozite și taxe. Până și țepuirea unor privați, adică scandalul FNI-FNA, s-a făcut cu macularea CEC-ului, o instituție aflată în proprietatea ”țărișoarei” și azi. Estimp, omul începuse să se creadă un fel de Spider-man, i se nălucise că poate avea o agendă proprie. Din maleficul misterios care stă în umbră, a încercat să se joace de-a vedeta, a crezut că poate să facă și să desfacă jocuri politice, să încurajeze diverse găști concurente din aparatul care-l inventase în laborator. Dintr-unele structuri te pensionezi sau ești pensionat forțat înainte de limita de vârstă. Și la vârful piramidei care-i conținea pe băieții cu epoleți mai mult sau mai puțin la vedere a avut loc o schimbare de generație.  Așa a apărut un Vîntu up-gradat. De data asta, era vorba de un băiat înalt și frumușel, cu succes la dame. Fusese elev de olimpiadă națională în liceu. Făcuse primii bani serioși din fragedă tinerețe, fără să capete vreun dosar penal.  În rest, rețetele după care au acționat  par similare. Sebastian Ghiță a făcut avere prin afaceri cu structurile statului. Nu cu orice instituții ci în principal, prin firme off-shore, cu Serviciul de Telecomunicații Speciale , SRI sau Ministerul Afacerilor Interne, primind multe contracte cu atribuire directă, conform unor investigații despre o caracatiță de companii mai mult sau mai puțin fantomă făcute de Rise Project sau Cotidianul. Și Vîntu (care în anul 2000 a fabricat o chestie care se chema Uniunea Forțelor de Dreapta) și Ghiță (prin preluarea Partidului România Unită)  au încercat, să coaguleze câte un pol naționalist pe scena politică românească. Printr-un schimb de ștafetă soldat cu pensionarea lui Vîntu și trimiterea lui ”la stațiune”, domnul Sebi devenise noua stea a albei-neagra în afacerile cu statul. Numai că drăguțul baschetbalist, în loc să-și vadă de umplerea coșurilor lui, a greșit exact ca și mult mai repede decât antecesorul lui. Dacă, la început, s-a pișat contra Vîntului și nu s-a stropit, fiindcă era cu voie de la stăpânire, după a avut inițiativa să urineze de capul lui în diverse căpățâni și să creadă că poate face și desface guverne, că poate numi oameni în funcții cheie.

Acum, ambii sunt un fel de memorialiști.  Vântu scrie pe blog din fața și din spatele fileului de câțiva ani, face analize politice planetare, lasă senzația că știe imens și că pre mulți va popi și el. Până acum nu a fost decât o victimă colaterală, băiatul de mingi Bogdan Olteanu. Ținta principală, Tăriceanu, e bine-merci.

Precum Bin-Laden, care făcea ziceri filmate dintr-o grotă, stimabilul Ghiță lansează o dată la vreo patru zile câte o înregistrare prin care trage cu invizoace în căpățâna madamei Kovesi. Poate că asta chiar avea adresa de mail ”Cucuveaua mov”. Iar e posibil să fi existat o colaborare DNA-Ghiță la poprirea lui Vântu. Nu e incredibil ca o firmă de-a lui Sebi să fi sponsorizat nu știu ce zbor al procurorilor (aici chiar e ceva de cercetat). Nu e nimic explicit penal în toate astea. așa cum nu văd ce importanță are dacă el și Kovesi au chefuit, ca între baschetbaliști, într-o vie. În rest, din înregistrările mogulului dosit pe cine știe unde aflăm povești demne de un roman de Pavel Coruț, cu K2 și K4, agenți CIA, oculta lui Soros și alte animale.

Între Vîntu și Ghiță nu văd în acest moment decât o singură diferență. În cazul lui SOV se vede exercițiul de prozator incipient, din tinerețe. Are talent la scris și povestit. Sebi, nici măcar atât. În plus, sunt curios să aflu cine va fi, dacă va fi, următorul ”golden boy” al serviciilor.