Agende diferite în decembrie 1989

 

Acum 27 de ani pe vremea asta pipăiam femei pe sâni cu gândul la o lume mai bună. Făceam asta cu conștiința că mă sacrific pe altarul revoluției, fiindcă mie și celorlalți puști cu care făcusem un filtru de control ni se spusese că ”teroristele umblă cu gloanțe în sutien. De atunci, o perioadă am fost jurnalist de investigație și cred că am scris sute de materiale despre ce a fost la ”evenimente”. În materialul de față o să încerc să sintetizez și să analizez ce grupări și-au disputat atunci puterea și cum a reacționat fiecare. De la bun început spun că nu-s un conspiraționist care să pretindă că revolta populației a fost declanșată de cine știe ce comandouri străine și că în spatele ei au fost combinații oculte la nivel planetar. Se ajunsese la o masă critică , țara era un butoi de pulbere și o scânteie cât de mică, așa cum a fost evacuarea lui Laszlo Tokes din parohia sa putea declanșa căderea lui Ceaușescu. Populația ar fi izbucnit oricum în scurt timp într-o mișcare de proporții. Numai că, de ceva timp, discret, se organizaseră niște grupuri pregătite să preia puterea folosindu-se de valul revoltaților ca la surfing.

Grupul armată-GRU

Era vorba despre o seamă de ofițeri superiori mătrășiți de Ceaușescu de-a lungul timpului din structurile Ministerului Apărării Naționale fiind bănuiți, justificat sau nu, că ar fi colaborat cu serviciile de informații militare ale URSS. Coagularea  acestei coterii a început încă de la finalul anilor 60 ai secolului trecut. Dintre membrii ei îi pot aminti, aleator, pe generalii Nicolae Militaru, Ștefan Kostyal,Vasile Ionel,  căpitanii de rangul I din marina militară Radu Nicolae și Anton Bejan. Au fost singurii care au încercat să facă ceva concret împotriva lui Ceaușescu până în 1989. În anii 80 reușiseră să îl racoleze și pe generalul Ion Ioniță, fost ministru al apărării, tras pe linie moartă de către cârmaci. Cu sprijinul lui au încercat să facă în 1984 un puci, când tovarășul suprem era plecat într-o vizită externă. Lovitura de palat a fost dejucată în urma unei turnătorii (vom spune ceva mai jos pe cine pică bănuiala) iar organizatorii ei au pățit mici pocinoage  penale regizate. Astfel, Kostyal a ajuns la pușcărie pentru furt de curent electric, Radu Nicolae pentru variate bișnițe, restul au trecut prin interogatorii și rețineri ilegale la Securitate. Scenariul era de așa natură încât să nu facă scandal internațional, să nu supere prea tare sovieticii, dar să le arate acestora că Securitatea și Ceaușescu știu despre ce este vorba și sunt gata să ia măsuri. În 1987 Ion Ioniță a murit în urma unui cancer galopant iar conducerea formală a grupării a fost preluată de către Nicolae Militaru.

Eu personal i-am cunoscut și intervievat pe doi dintre militarii complotiști, generalul Ștefan Kostyal (decedat în 2013) și comandorul Anton Bejan (care se află în viață). Ambii au confirmat legăturile cu sovieticii (prin consulatul de la Constanța sau sediul Aeroflot) ca și colaborarea cu o altă grupare despre care vom face vorbire mai jos.

Gașca PCUS-KGB

Era vorba de o adunare eterogenă de foști și funcționali activiști ai PCR. Ceaușescu, în tendința lui tembelă de a se înconjura numai cu rubedenii și yesmani, după ce se debarasase la sfârșitul anilor 60 de dejiști îi rotise și pe cei cu ajutorul cărora o făcuse.  Astfel, la sfârșitul anilor 80 ”opoziția de partid” era compusă din vechi stalinisto-dejiști, precum semnatarii ”Scrisorii celor 6” dar și foști ”lupi tineri”. Numitorul lor comun era constituit din trainice legături cu URSS, unde unii își petrecuseră războiul mondial iar alții își făcuseră studiile. Între stalinisto-cominterniștii bătrâni și băieții de perspectivă ai anilor 60-70 trimiși ”la munca de jos” de către Ceaușescu se petrecuse o alianță conjucturală.  Liderul grupului era considerat incontestabil Ion Iliescu, posesor al unui pedigree ”așa cum trebuie”: etnic român, tânăr, ”fiu de revoluționar”, studii în URSS, fost pe funcție mare în partid. La rândul lui, Iliescu strânsese în jurul său oameni cu care interacționase de-a lungul vremii, din garnitura a doua și a treia a PCR: Virgil Măgureanu, Vasile Văcaru, N.S. Dumitru, Ioan Talpeș, Dan Marțian, Serghei Celac. Erau considerați niște ”intelectuali de partid”, profesori de socialism științific sau oameni din sistemul editorial. Bătrânii și mai tinerii ”opozanți” tot încercau să bobineze o opoziție în PCR, chestie care nu s-a putut întâmpla, fiindcă Nicolae Ceaușescu își securizase structurile de partid încă de la sfârșitul anilor 70. Prin 1983-84, când au realizat că nu pot face nimic la un congres PCR  ei au intrat în contact cu oamenii din zona militară. Om de legătură între cele două structuri a fost, după mărturiile celor pe care i-am intervievat, Virgil Măgureanu. Atât Kostyal cât și Anton Bejan erau convinși că lectorul de la Ștefan Gheorghiu făcea joc dublu și că el i-a turnat la Securitate când cu puciul din 1984, pentru a distrage atenția de la Iliescu și compania. Cert este că în 1989 între militari și ”politicieni” exista o legătură solidă, dovadă și interviurile acordate de generalul Nicolae Militaru prin 1995-96 în care spunea că Frontul Salvării Naționale exista încă de prin mai-iunie 1989 și că el fusese construit pe osatura celor două gășculițe la inițiativa lui Ion Iliescu.

Militarii  oportuniști

Capii armatei au îndeplinit ordinele lui Nicolae Ceaușescu până în ultima clipă. Ei s-au ocupat de represiunea de la Timișoara și au produs baia de sânge de la București pe 21 decembrie 1989. Între ei era un tip mai isteț, Victor Atanasie Stănculescu. Șef al înzestrării armatei, el era unul dintre puținii ofițeri superiori care deținea o rețea de contacte relativ greu de supravegheat în exterior și menținea, deasemenea , o legătură discretă cu ofițerii sovietofili în retragere. Un ins ca Stănculescu nu avea cum să nu-și dea seama că regimul personal al lui Ceaușescu e pe copcă. După sinuciderea lui Milea, un personaj gregar și sperios, ajuns la comanda armatei, Stănculescu a negociat în numele lui personal și al altor ofițeri superiori implicați până atunci în represiune. Nume precum Mihai Chițac, Nicolae Eftimescu, Ion Hortopan (generalul care a comandat tancurile la Universitate în 21 decembrie) au fost albite la repezeală și din criminali și ”măcelari ai poporului” au ajuns eroi, pe motiv de ”armata e cu noi”. Ăștia nu numai că nu au pățit nimic, dar au fost incluși pe 22 decembrie în structura noii puteri, la vârf.

”Americanii”

Habar n-am dacă la Malta, precum cu câteva decenii înainte la Yalta, Bush și Gorbaciov au negociat țările lagărului socialist în procente de influență.  Dumitru Mazilu, ajuns vicepreședinte al CFSN, însă părea să fie omul yankeilor în revoluție. Fost șef al școlii Securității de la Băneasa și apoi funcționar al Ministerului de Externe de la București detașat la ONU, Mazilu a început din 1986 o dizidență materializată printr-un raport transmis la Națiunile Unite despre încălcarea drepturilor omului în RSR.  Supus represiunii, el este apărat de către Ambasada SUA care se interesează de soarta lui.

Un alt caz spectaculos este cel al lui Corneliu Bogdan. Acesta, fost ambasador al RSR la Whashinghton (între 1967 și 1976) fusese unul dintre artizanii politice de destindere a lui Nicolae Ceaușescu în relațiile cu SUA. Pe măsură ce ”Danubiul gândirii” de la București se auto-izola și făcea gafe peste gafe de strategie economică și politică intenațională, Bogdan a început să ia poziții critice publice. A fost hărțuit de Securitate, dar avea proptele mult prea tari peste ocean ca să pățească ceva grav. În 1989 i se dăduse drumul din România, ca profesor invitat la Washinghton tocmai în speranța că nu o să se mai întoarcă. Ei bine, Corneliu Bogdan reapare în țară spectaculos, tocmai în timpul represiunii de la Timișoara. Pe 25 decembrie 1989 este numit secretar de stat la Ministerul de Externe, cu rang de membru al guvernului. S-a speculat că a fost un joc al titirezului Silviu Brucan, care baleta grațios între Moscova și Washinghton. Practic ar fi fost vorba de o dublare a ministrului plin, Serghei Celac, considerat sovietofil, cu un pro-american. Din păcate, Corneliu Bogdan a murit pe 2 ianuarie 1990, luând cu el multe secrete și scutindu-l probabil, pe Ion Iliescu de o epurare guvernamentală.

”Outsiderii peceriști”

În a 26-a oră, când Ceaușescu o șterse din sediul CC al PCR, o seamă de activiști care stătuseră de-a dreapta baciului viitor ciuruit până-n ultima clipă au încercat și ei să se sucească în reformiști. Constantin Dăscălescu, utimul premier al lui Ceașcă, sau Ilie Verdeț, și el fost prim-ministru, făceau guverne prin clădirea proaspăt părăsită, pe calea aerului, de către nea Nicu. Ei au încercat să acționeze instinctiv, dar au fost măturați rapid de către grupurile deja organizate.

Mai mulți negri măricei

În seara de 22 decembrie Ion Iliescu patrona un conglomerat de interese, format din membrii grupărilor de mai sus. Lupta pentru putere abia începea. Într-o primă fază, Nicolae Militaru ajunsese ministru al apărării naționale, iar generalii sovietofili fuseseră chemați din rezervă. Militarii oportuniști dețineau portofoliile Economiei Naționale  (Stănculescu) și Internelor (Chițac). ”Americanii” dețineau un post de vicepreședinte al țării (Mazilu) și controlau o parte din relațiile Externe (Bogdan). Cam de pe data de 28 decembrie 1989 Ion Iliescu a început discret curățenia. Asta se întâmpla după ce luase legătura în repetate rânduri, atât telefonic, cât și prin ambasadorul Tiajelnikov, cu Moscova. Mai întâi a scăpat de ”americani”. Corneliu Bogdan murise, iar lui Mazilu i-a întins o capcană foarte abilă pe 12 ianuarie 1990, care l-a făcut să iasă în decor. Fiindcă generalul Militaru voia să transforme țara într-o semi-dictatură militară (intenționa să dubleze șefii județeni ai FSN civili cu ofițeri, ba chiar proiecta ca în viitorul parlament armata să aibă locuri de drept), folosindu-se de un grup de ofițeri tineri și bine inteționați, grupați în CADA, Iliescu a reușit să scape și de el, în alianță cu Stănculescu. În mod ironic, cei de la CADA au utilizat pentru compromiterea lui Militaru chiar dosarele Corbii, instrumentate de Securitate, care certificau colaborarea generalului cu GRU. După mineriada din 13-15 iunie 1990, l-a dat de-a berbeleacul și pe generalul Mihai Chițac. Astfel, în iunie 1990 Ion Iliescu aproape avea ”guvernul lui”.  Spun aproape fiindcă atunci când Petre Roman a încercat vagi reforme economice același domn l-a trântit la pământ fără menajamente. Au urmat șașe ani de stagnare în proiect gorbaciovist.

 

 

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s