Lună: Decembrie 2016

Reîntoarcerea în timp…

 

Și abia grăi Johannis…doar un nu, apoi plecă. Doamna Sevil Shhaideh s-a trezit lansată peste bord fără alte explicații. După, Johannis a tăcut, iar Dragnea și Tăriceanu au bingănit ceva belicos-indignat dar lipsit de conținut. Ungurii, prudenți ca tot timpul, au spus că rămân în alianța parlamentară, dar nu s-ar băga să-l suspende pe întâiul neamț al patriei române.

Am avut sincer senzația că m-am întors în timp undeva în 2012. Marele meu mister este ce se află sub calota craniană a domnului de la Cotroceni. Dacă nu explică de ce a refuzat propunerea PSD, se transformă în Traian Băsescu de ultimă parte a celui de-al doilea mandat. Adică o să devină un personaj detestat de majoritatea românilor, care nu face decât să încurce trebile țărișoarei. Dacă Dragnea și companionii fac o a doua propunere și o acceptă, fără să spună crâc, tot o să iasă drept misogin și islamofob, chestie care nu dă prea bine în ochii coanei Europa. Dacă ciobănașul teleormănean, fost soț de drops, se grăbește, forțează suspendarea și Klaus-Werner tace ca de obicei iar o să iasă șifonat rău. Chiar dacă nu se validează referendumul, tot nu o să mai pupe un al doilea mandat.

Singura chestie logica ar fi ca zilele următoare să iasă niște acte prin care să se doveadească faptul că Akram Shhaideh, soțul doamnei sale, livra fonduri direct în conturile mișcării teroriste Hezbollah. Sau un film cu același domn trăgând cu sarbacana prin Siria după cu kurzi sau democrați pro-americani. Sau, mai românesc- pământesc, o înregistrare cu madama în persoană, pe la vreo nuntă sau tăiere de moț, în timp ce face juma-juma, pe sub masă, o șpagă dovedită cu Nicușor Constantinescu.

Agende diferite în decembrie 1989

 

Acum 27 de ani pe vremea asta pipăiam femei pe sâni cu gândul la o lume mai bună. Făceam asta cu conștiința că mă sacrific pe altarul revoluției, fiindcă mie și celorlalți puști cu care făcusem un filtru de control ni se spusese că ”teroristele umblă cu gloanțe în sutien. De atunci, o perioadă am fost jurnalist de investigație și cred că am scris sute de materiale despre ce a fost la ”evenimente”. În materialul de față o să încerc să sintetizez și să analizez ce grupări și-au disputat atunci puterea și cum a reacționat fiecare. De la bun început spun că nu-s un conspiraționist care să pretindă că revolta populației a fost declanșată de cine știe ce comandouri străine și că în spatele ei au fost combinații oculte la nivel planetar. Se ajunsese la o masă critică , țara era un butoi de pulbere și o scânteie cât de mică, așa cum a fost evacuarea lui Laszlo Tokes din parohia sa putea declanșa căderea lui Ceaușescu. Populația ar fi izbucnit oricum în scurt timp într-o mișcare de proporții. Numai că, de ceva timp, discret, se organizaseră niște grupuri pregătite să preia puterea folosindu-se de valul revoltaților ca la surfing.

Grupul armată-GRU

Era vorba despre o seamă de ofițeri superiori mătrășiți de Ceaușescu de-a lungul timpului din structurile Ministerului Apărării Naționale fiind bănuiți, justificat sau nu, că ar fi colaborat cu serviciile de informații militare ale URSS. Coagularea  acestei coterii a început încă de la finalul anilor 60 ai secolului trecut. Dintre membrii ei îi pot aminti, aleator, pe generalii Nicolae Militaru, Ștefan Kostyal,Vasile Ionel,  căpitanii de rangul I din marina militară Radu Nicolae și Anton Bejan. Au fost singurii care au încercat să facă ceva concret împotriva lui Ceaușescu până în 1989. În anii 80 reușiseră să îl racoleze și pe generalul Ion Ioniță, fost ministru al apărării, tras pe linie moartă de către cârmaci. Cu sprijinul lui au încercat să facă în 1984 un puci, când tovarășul suprem era plecat într-o vizită externă. Lovitura de palat a fost dejucată în urma unei turnătorii (vom spune ceva mai jos pe cine pică bănuiala) iar organizatorii ei au pățit mici pocinoage  penale regizate. Astfel, Kostyal a ajuns la pușcărie pentru furt de curent electric, Radu Nicolae pentru variate bișnițe, restul au trecut prin interogatorii și rețineri ilegale la Securitate. Scenariul era de așa natură încât să nu facă scandal internațional, să nu supere prea tare sovieticii, dar să le arate acestora că Securitatea și Ceaușescu știu despre ce este vorba și sunt gata să ia măsuri. În 1987 Ion Ioniță a murit în urma unui cancer galopant iar conducerea formală a grupării a fost preluată de către Nicolae Militaru.

Eu personal i-am cunoscut și intervievat pe doi dintre militarii complotiști, generalul Ștefan Kostyal (decedat în 2013) și comandorul Anton Bejan (care se află în viață). Ambii au confirmat legăturile cu sovieticii (prin consulatul de la Constanța sau sediul Aeroflot) ca și colaborarea cu o altă grupare despre care vom face vorbire mai jos.

Gașca PCUS-KGB

Era vorba de o adunare eterogenă de foști și funcționali activiști ai PCR. Ceaușescu, în tendința lui tembelă de a se înconjura numai cu rubedenii și yesmani, după ce se debarasase la sfârșitul anilor 60 de dejiști îi rotise și pe cei cu ajutorul cărora o făcuse.  Astfel, la sfârșitul anilor 80 ”opoziția de partid” era compusă din vechi stalinisto-dejiști, precum semnatarii ”Scrisorii celor 6” dar și foști ”lupi tineri”. Numitorul lor comun era constituit din trainice legături cu URSS, unde unii își petrecuseră războiul mondial iar alții își făcuseră studiile. Între stalinisto-cominterniștii bătrâni și băieții de perspectivă ai anilor 60-70 trimiși ”la munca de jos” de către Ceaușescu se petrecuse o alianță conjucturală.  Liderul grupului era considerat incontestabil Ion Iliescu, posesor al unui pedigree ”așa cum trebuie”: etnic român, tânăr, ”fiu de revoluționar”, studii în URSS, fost pe funcție mare în partid. La rândul lui, Iliescu strânsese în jurul său oameni cu care interacționase de-a lungul vremii, din garnitura a doua și a treia a PCR: Virgil Măgureanu, Vasile Văcaru, N.S. Dumitru, Ioan Talpeș, Dan Marțian, Serghei Celac. Erau considerați niște ”intelectuali de partid”, profesori de socialism științific sau oameni din sistemul editorial. Bătrânii și mai tinerii ”opozanți” tot încercau să bobineze o opoziție în PCR, chestie care nu s-a putut întâmpla, fiindcă Nicolae Ceaușescu își securizase structurile de partid încă de la sfârșitul anilor 70. Prin 1983-84, când au realizat că nu pot face nimic la un congres PCR  ei au intrat în contact cu oamenii din zona militară. Om de legătură între cele două structuri a fost, după mărturiile celor pe care i-am intervievat, Virgil Măgureanu. Atât Kostyal cât și Anton Bejan erau convinși că lectorul de la Ștefan Gheorghiu făcea joc dublu și că el i-a turnat la Securitate când cu puciul din 1984, pentru a distrage atenția de la Iliescu și compania. Cert este că în 1989 între militari și ”politicieni” exista o legătură solidă, dovadă și interviurile acordate de generalul Nicolae Militaru prin 1995-96 în care spunea că Frontul Salvării Naționale exista încă de prin mai-iunie 1989 și că el fusese construit pe osatura celor două gășculițe la inițiativa lui Ion Iliescu.

Militarii  oportuniști

Capii armatei au îndeplinit ordinele lui Nicolae Ceaușescu până în ultima clipă. Ei s-au ocupat de represiunea de la Timișoara și au produs baia de sânge de la București pe 21 decembrie 1989. Între ei era un tip mai isteț, Victor Atanasie Stănculescu. Șef al înzestrării armatei, el era unul dintre puținii ofițeri superiori care deținea o rețea de contacte relativ greu de supravegheat în exterior și menținea, deasemenea , o legătură discretă cu ofițerii sovietofili în retragere. Un ins ca Stănculescu nu avea cum să nu-și dea seama că regimul personal al lui Ceaușescu e pe copcă. După sinuciderea lui Milea, un personaj gregar și sperios, ajuns la comanda armatei, Stănculescu a negociat în numele lui personal și al altor ofițeri superiori implicați până atunci în represiune. Nume precum Mihai Chițac, Nicolae Eftimescu, Ion Hortopan (generalul care a comandat tancurile la Universitate în 21 decembrie) au fost albite la repezeală și din criminali și ”măcelari ai poporului” au ajuns eroi, pe motiv de ”armata e cu noi”. Ăștia nu numai că nu au pățit nimic, dar au fost incluși pe 22 decembrie în structura noii puteri, la vârf.

”Americanii”

Habar n-am dacă la Malta, precum cu câteva decenii înainte la Yalta, Bush și Gorbaciov au negociat țările lagărului socialist în procente de influență.  Dumitru Mazilu, ajuns vicepreședinte al CFSN, însă părea să fie omul yankeilor în revoluție. Fost șef al școlii Securității de la Băneasa și apoi funcționar al Ministerului de Externe de la București detașat la ONU, Mazilu a început din 1986 o dizidență materializată printr-un raport transmis la Națiunile Unite despre încălcarea drepturilor omului în RSR.  Supus represiunii, el este apărat de către Ambasada SUA care se interesează de soarta lui.

Un alt caz spectaculos este cel al lui Corneliu Bogdan. Acesta, fost ambasador al RSR la Whashinghton (între 1967 și 1976) fusese unul dintre artizanii politice de destindere a lui Nicolae Ceaușescu în relațiile cu SUA. Pe măsură ce ”Danubiul gândirii” de la București se auto-izola și făcea gafe peste gafe de strategie economică și politică intenațională, Bogdan a început să ia poziții critice publice. A fost hărțuit de Securitate, dar avea proptele mult prea tari peste ocean ca să pățească ceva grav. În 1989 i se dăduse drumul din România, ca profesor invitat la Washinghton tocmai în speranța că nu o să se mai întoarcă. Ei bine, Corneliu Bogdan reapare în țară spectaculos, tocmai în timpul represiunii de la Timișoara. Pe 25 decembrie 1989 este numit secretar de stat la Ministerul de Externe, cu rang de membru al guvernului. S-a speculat că a fost un joc al titirezului Silviu Brucan, care baleta grațios între Moscova și Washinghton. Practic ar fi fost vorba de o dublare a ministrului plin, Serghei Celac, considerat sovietofil, cu un pro-american. Din păcate, Corneliu Bogdan a murit pe 2 ianuarie 1990, luând cu el multe secrete și scutindu-l probabil, pe Ion Iliescu de o epurare guvernamentală.

”Outsiderii peceriști”

În a 26-a oră, când Ceaușescu o șterse din sediul CC al PCR, o seamă de activiști care stătuseră de-a dreapta baciului viitor ciuruit până-n ultima clipă au încercat și ei să se sucească în reformiști. Constantin Dăscălescu, utimul premier al lui Ceașcă, sau Ilie Verdeț, și el fost prim-ministru, făceau guverne prin clădirea proaspăt părăsită, pe calea aerului, de către nea Nicu. Ei au încercat să acționeze instinctiv, dar au fost măturați rapid de către grupurile deja organizate.

Mai mulți negri măricei

În seara de 22 decembrie Ion Iliescu patrona un conglomerat de interese, format din membrii grupărilor de mai sus. Lupta pentru putere abia începea. Într-o primă fază, Nicolae Militaru ajunsese ministru al apărării naționale, iar generalii sovietofili fuseseră chemați din rezervă. Militarii oportuniști dețineau portofoliile Economiei Naționale  (Stănculescu) și Internelor (Chițac). ”Americanii” dețineau un post de vicepreședinte al țării (Mazilu) și controlau o parte din relațiile Externe (Bogdan). Cam de pe data de 28 decembrie 1989 Ion Iliescu a început discret curățenia. Asta se întâmpla după ce luase legătura în repetate rânduri, atât telefonic, cât și prin ambasadorul Tiajelnikov, cu Moscova. Mai întâi a scăpat de ”americani”. Corneliu Bogdan murise, iar lui Mazilu i-a întins o capcană foarte abilă pe 12 ianuarie 1990, care l-a făcut să iasă în decor. Fiindcă generalul Militaru voia să transforme țara într-o semi-dictatură militară (intenționa să dubleze șefii județeni ai FSN civili cu ofițeri, ba chiar proiecta ca în viitorul parlament armata să aibă locuri de drept), folosindu-se de un grup de ofițeri tineri și bine inteționați, grupați în CADA, Iliescu a reușit să scape și de el, în alianță cu Stănculescu. În mod ironic, cei de la CADA au utilizat pentru compromiterea lui Militaru chiar dosarele Corbii, instrumentate de Securitate, care certificau colaborarea generalului cu GRU. După mineriada din 13-15 iunie 1990, l-a dat de-a berbeleacul și pe generalul Mihai Chițac. Astfel, în iunie 1990 Ion Iliescu aproape avea ”guvernul lui”.  Spun aproape fiindcă atunci când Petre Roman a încercat vagi reforme economice același domn l-a trântit la pământ fără menajamente. Au urmat șașe ani de stagnare în proiect gorbaciovist.

 

 

La plantelor…

Drag popor! Vineri seara, de la orele 20 trecute fix voi conferenția cu berea-n față despre ”Agende diferite la revoluție”, adică voi inventaria găștile care au fost implicate în evenimentele din decembrie 1989 și care au fost interesele lor. Tărășenia se va desfășura într-una dintre cârciumile mele favorite, Bluzz, de pe  Strada Plantelor nr.25. Dacă vreți să mă auziți/vedeți și să dăm noroc, vă aștept acolo.

Interfața

Chiar dacă sună ciudat să fie așa, nu am nimic împotrivă să avem președinte un român de origine germană și un premier român de origine turcă. Nu-s nici atât de misogin cât să mă bășice faptul că Sevil Shhaideh e femeie. Mă apucă însă dracii când îmi dau seama că Liviu Dragnea a închipuit un sistem greoi, doar ca să-l controleze el cu mână de fier. Doamna Shhaideh nu o să fie prim-ministru, ci o interfață. Nu-și va asuma decizii fără să-l consulte pe Liviu Dragnea, în fața căruia o să iasă la raport dimineața, la prânz și seara, așa cum a făcut și data trecută, când baciul condamnat din Teleorman o lăsase în chip de oiță-marionetă la Ministerul Dezvoltării. A mai fost o situație similară în Franța în la începutul anilor 90, când președintele Francois Mitterand , care nu mai controla bine Partidul Socialist, numise premier o fostă amantă, devenită un fel de menajeră pe la Elysee, Edith Cresson. Atunci, a fost un blocaj insituțional groaznic, soldat cu înfrângerea socialiștilor în alegeri. La noi, situația e ceva mai complicată. Probabil că va începe un fel de război între palate.  Liviu-Sevil va propune tot felul de bazaconii, președintele Johannis nu va semna și o să ajungem să avem o țară relativ pusă pe butuci. Și tabăra prezidențială și cea dragnistă vor încerca să facă racolări ca să schimbe sau să consolideze majoritatea parlamentară. Dragnea va încerca să anuleze pe repede înainte legea care-l împiedică să ajungă nominal premier, președintele va încerca să întârzie asta cât se poate. S-ar putea să avem instabilitate câțiva ani, să trăim iar povestea cu suspendarea locatarului de la Cotroceni sau poate invers, cu alegeri parlamentare anticipate.

Pe de altă parte, ținând cont că doamna premier gonflabil  prinsă cu ațe de pescuit mânuibile din biroul lui Dragnea de pe Kiseleff provine din filiala PSD Constanța și a fost subordonata domnilor Nicușor Constantinescu și Radu Mazăre, mă întreb ce vulnerabilități potențial penale poate avea.

Chișinău și București, două inimi prea rusești!

 

Undeva, în entitatea care se cheamă artificial Republica Moldova există un ticălos pe care îl cheamă Iurie Roșca. El e de profesie scos ”la vânzare”. Inițial, s-a comercializat unor fraieri și șmecheri de la  București. Habar n-am câți bani s-au plimbat exact prin buzunarele ăluia și câți dintre ei s-au întors cash la București. A umflat, fără discriminare, bani de la escroci și de la naivi (ca mine) care voiau unirea. După aia și-a dat seama că e mai profitabil să sugă de la Voronin, via Putin.

Deja i-am dat prea multă importanță ăstuia. Cert e că ipochimenul care mai nou se proclamă ”politician și jurnalist”, adică un fel e comerciant de piei de cloșcă a ajuns să se producă la o platformă pe numele ei Sputnik.md.  Întâmplător, treaba asta e o interfață a Russia Today și funcționează pe semnătura lui Vladimir Putin. Ce bingăne acolo Roșca?! O poliloghie cum că Soros (”Giorgi”, pi moldovineasca pervertită a lui Iurie) l-a trimis pe Băsescu în Moldova să destabilizeze, că tinerii care au votat-o pe Maia Sandu sunt niște spălați pe creier din interese oculte, șamd. Aveți cugetarea ”analistului” aici: http://sputnik.md/radio_rubrica_interviu/20161122/10004751/demonstratiile-unionistilor-plahotniuc-basescu-soros.html

Cu ce seamănă ca două picături de pipi de yak chestia asta? Cu ce zicea obsesiv până la alegeri, la București, un cetățean pe numele lui Sebi Ghiță, care era (să sperăm că nu o să mai fie nimic) o prelungire a frustratului Victor Viorel Ponta. Puteți audia cum băiatul Ghiță vorbește la fel ca Roșca, îi dă cu conspirația mondială, Soros, îngenunchierea românilor, etc (https://www.youtube.com/watch?v=ihtKcuIWQDo).  Bineînțeles că nu-mi convine că PSD a câștigat alegerile. Pe de altă parte, iau răul mai mic de la așa zișii socialiști. Mai bine Dragnea cu echipa lui de bișnițari și specialiști în alba-neagra decât dughieniștii (de fapt dughiniștii) lui Victor Viorel. Singurul câștig al alegerilor proaspăt trecute e că invenția rusofilă a lui Ponta, Partidul România Unită, s-a dus dracului. Cu prunele în parlament și cu un grup de parlamentari PSD pe care-i putea controla, Ponta ar fi putut să forțeze o nominalizare ca premier. E pentru prima oară când avem un parlament fără un partid explicit oligofren, ultranaționalist și hiper-populist. Marii strategi moscoviți au luat țeapă, cel puțin până când vor cumpăra alte curve de pe piața politică de la București.  Cum ne-ar fi stat cu o antantă cordială Dodon-Ponta?  Până una-alta, o inimă prea-rusească bate doar în palatul prezidențial de la Chișinău, iar cea preparată în laboratoarele FSB pentru Piața Victoriei a sărit din termenul de garanție și a intrat în putrefacție.

Viața la țară

 

Să spunem că a fost o competiție între niște șmecheri și niște impotenți. PSD ar fi scos oricum peste 35 la sută. Nu de alta, dar ei au primari, primărași și ceterași în fiecare colț al țărișoarei. Înainte de oricare sesiune de alegeri, vine dom secretar și spune că se vor da ajutoare sociale doar dacă iese lumea la vot și pălește cu ștampila pe cine trebuie. Bașca, vor mai pune țevi de apă sau gaze în aceleași condiții, dacă poporul rural suveran votează cum sunt indicațiile de la centru. De partea cealaltă, am avut un PNL confuz, coordonat de  la cârmă o cucoană semi-obosită, care nu avea nici măcar șarmul de curvă între două vârste al Elenei Udrea. Cred că o parte dintre foștii pedeliști au făcut anti-joc, altfel nu îmi explic de ce în zone din Ardeal sau Bucovina, unde erau bine reprezentați în administrația locală, nu au reușit să scoată oameni la vot.

Alegerile de acum au fost câștigate de structurile de partid, asta e clar. Nu de alta, dar nu îmi explic altfel cum a fost un absenteism atât de mare.

Vinovată pentru victoria PSD mi se pare însă Uniunea Salvați România. Mă așteptam să producă un eveniment care să scoată lumea din amorțeală. Nicușor Dan & echipa de zgomot au fost autosuficienți, au reșapat promisiunile de la locale într-o campanie pentru parlamentare, chestie care nu avea nicio noimă. Johannis a ajuns președinte pe scandalul cu diaspora. Ponta  a căzut de la guvern după incendiul de la Colectiv. Doamne-ferește să îi acuz pe unii că nu au provocat un dezastru. Dar PSD-ul putea fi tocat mărunt pe câteva zeci de porcării mai mici sau mai mari pe care le-a produs de-a lungul vremii. Fetele mari de la USR nu și-au interpretat partitura corală bine. Doar ei, îmbrăcați în armura fecioarei din Orleans puteau să motiveze electoratul urban, placid de felul lui, să iasă și să voteze. Cred că aici s-au pierdut cele 5 procente care puteau să decidă majoritatea.

Cu niște adversari momâi, ”geniul politic” al lui Liviu Dragnea a câștigat. Viața la țară, care e pesedistă din inerție, a avut câștig de cauză.

Țepeș Vodă vă dă o țeapă

 

Uite că pe nesimțite s-a dus și campania electorală. De când au lăsat-o, obligate de lege, cu gălețile, puii congelați, zgomotele, mash-urile și corturile eletorale pe post de viagra, partidele românești se dovedesc impotente. Am văzut același tip de slogan, parcă gândit de o singură minte teribil de simplă la tot spectrul politic. Am mai ascultat veșnicele promisiuni că vor crește salariile ca și kilometrii de autostradă și după data de 11 vom ateriza triumfal ori în raiul pesedist, visul de aur al omenirii, ori în ăla liberalo-tehnocrat. USR, de la care mă așteptam la mai mult, a avut la nivel de București, cel puțin, o campanie nimerită pentru alegerile locale, promițând niște chestii care țin mai mult de primării, nu de parlament. Credeam că vor crește ca intensitate campaniile on-line sau door to door, dar nici pe zonele astea nu s-a întâmplat nimic semnificativ. Cel puțin mie nu mi-a bătut la ușă, precum copilului singur acasă din vestitul clip, nici madam Gorghiu, nici altcineva.

Singura chestie care mi-a atras atenția a fost construcția paranoică a lui Sebi Ghiță. Proprietarul prunelor de fier, cercetat penal, a îmbrăcat chiloții Tetra ai morții și a început să ”dezvăluie”. Cică vinovați de tot și de toate sunt ”străinii”, în general, fără diferență de rasă naționalitate sau sex. Ei vor să ne ia. Ungurii Ardealul, țiganii portofelele, austriecii pădurile, Soros să ne umfle cu totul, nemții, italienii și arabii pământul. O excepție notabilă fac olandezii care vor să ne dea niște nave militare, dar la suprapreț, deci tot să ne ia. Big Ghiță se miră că domna Clotilde nu e Gheorghe, că Dacian e și Julien, că Werner Klaus nu e Neluțu Paraschiv. A tot ținut-o, toată campania, în isonul lui Gheorghe Turda, într-un discurs general-xenofob și izolaționist cu accente patologice. Asta nu ar fi mare lucru, pe plaiul țării au mai existat și răposatul Vadim și încarceratul Dănuț, care ziceau cam la fel. Soluția lui Ghiță diferă. El vrea să-i dea în gât pe hoți și dușmani, dar nu să-i tragă în țeapă așa cum proceda omul de pe sigla partidului, nici măcar să-i mitralieze pe stadioane. PRU zice că vrea amnistie fiscală și penală și ”bunăstare, nu dosare”. Poate că soluția asta ar fi valabilă doar pentru românii verzi metalizați, de genul lui Ghiță însuși, al primarului Nichita de la Iași și a altor posesori de potențiale condamnări din zonă. Dacă, așa cum zice Ponta, ”PRU spune unele lucruri pe care PSD le gândește dar nu le zice”, e o jale mare. Pot să sper doar că toată construcția ilogică și patologică nășită de Victor Viorel și Sebi Ghiță nu va intra în parlament. Nu de alta, dar măcar Dănuț Diaconescu muncise, perorase tâmpenii sute și sute de nopți la rând, până să convingă pensionarele slabe de înger, prostănacii și maneliștii din țară să-l voteze. Ar fi nedret să reușeacă o performanță similară Ghiță, după numai două luni de aberații.

Pe de altă parte, sper ca nici PMP să nu intre-n parlament. Nu de altă, dar un coșmar remanent, cu Băsescu și ai săi făcând jocuri iar, și condiționând majoritatea parlamentară, m-ar duce într-o profundă depresie de iarnă.

Revoluția bolșevică, norocul și ghinionul României Mari

 

Sfârșitul Primului Război Mondial a prins, din punct de vedere geopolitic, România într-o ipostază pur și simplu norocoasă. Dacă ar fi să facem istorie contrafactuală,  și am presupune că Puterile Centrale ar fi câștigat,  Regatul României pierdea toată Dobrogea, care ar fi ajuns la bulgari și toată zona muntoasă, inclusiv Predealul, conform păcii de la Buftea, din 5 martie 1918. Aveam însă șanse mari să căpătăm Basarabia, în care armata română se afla deja. Practic am fi avut o Românie și mai mică decât era în 1916.

Dacă Antanta ar fi câștigat, așa cum s-a întâmplat, dar Imperiul Țarist n-ar fi crăpat sau regimul ”burghezo-democrat” al lui Feodor Kerenski s-ar fi stabilizat și ar fi continuat războiul alături de aliații lui, ne-am fi lins pe bot de Basarabia și probabil și de Bucovina de Nord, pe care ar fi umflat-o domnii ruși de la Imperiul Austro-Ungar. Cine știe, poate nu căpătam nici Maramureșul, care ar fi fost alipit Ucrainei.

Treaba numită pompos ”Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, de fapt o lovitură de palat  ( de iarnă) pusă la cale de Lenin și acoliții lui a aruncat Rusia în haos, spre norocul nostru inițial. Armata rusească era în degringoladă, practic nu mai avea o comandă profesionistă (trupele își dăduseră jos ofițerii și îi înlocuiseră cu comisari politici, promovați din cizmari sau bucătari). În martie 1918, cu acordul Puterilor Centrale, ne-a fost relativ simplu să preluăm Basarabia. Cu toate că a existat o amenințare reală, pe când Lenin plănuia să facă prin Ucraina, joncțiunea între Armata Roșie și bandele bolșevizate ale Republicii Ungare a Sfaturilor, administrația românească s-a menținut în Basarabia. Preocupați mai mult de luptele interne, bolșevicii nu au îndrăznit să intre în provincia devenită, cu suport popular adevărat, românească.

Însă Moscova, vopsită cel puțin teoretic în culorile internaționalismului proletar, nu a renunțat nicio clipă, în fapt, la pretențiile imperiale. Dacă în perioada interbelică Lenin și ulterior Stalin  s-au rezumat la spionaj, terorism și hărțuieli de frontieră (cum ar fi ”revolta” de la Tatar-Bunar din 1924) în 1940 s-a întors roata. ”Norocul” nostru inițial, cauzat de anomia produsă de bolșevici în fostul Imperiu Țarist s-a întors ca un bumerang sub formă de ghinion și ne-a lovit din plin. A fost tot tacâmul, de la ciuntiri teritoriale până la cei 45 de ani de dictatură roșie.

P.S.: Despre cele zise mai sus, ca și despre succesele și greșelile din gestionarea României Mari, voi ține o conferință noncoformistă mâine, începând de la 8 seara,  la Bluzz, pe strada Plantelor numărul 25. Cârciuma, simpatică dealtfel, nu are o firmă evidentă, deci vă dau ca punct de reper să intrați pe poarta cu o rogojină de paie pe ea. Alături de mine va fi și istoricul Lucian Drăghici, fost coleg de facultate, un tip foarte documentat. Uitați link-ul către eveniment:

https://www.facebook.com/events/902838989847398/