În contra direcției de azi

Nu prea sunt dus la teatru, în orice caz, nu mai mult decât la biserică. Totuși, anul ăsta am ajuns la vreo trei reprezentații care mi-au lăsat un gust de pește rânced. Nu pretind că aș fi vreun critic de artă dramatică, dar în mod cert îmi dau seama când nu-mi place ceva.

La începutul anului am ajuns să văd, la Național,” O scrisoare pierdută” pusă în scenă de Horațiu Mălăele, despre care la un moment dat aveam o părere bună. De data asta, maestrul a reușit să-l facă praf pe Caragiale. A băgat ”replici actuale” care pur și simplu tăiau umorul inițial al piesei, personajele scoteau tot felul de interjecții și hârâituri, iar marea găselniță a fost că le pusese actorilor un fel de perne pe burtă, de păreau toți gravizi-obezi. La un asemenea artificiu regizoral, să râzi de te-omori, vorba răposatului meu bunic. Îmi venea să plec în timpul piesei, dar, fiind un om de bun simț, am rămas și am dormitat.

Asta vară, când Teatrul Nottara juca încă pe motiv de bulină în deplasare, am văzut într-o sală de lângă Izvorul rece o chestie care se chema Estrogen. Mă rog, era un fel de teatru experimental, un proiect condus de un rus, care-i punea pe actori să lucreze în contratimp cu un regizor străin, necunoscut de ei până atunci. Cică piesa, în varianta inițială boteazată Tiramisu e scrisă de o poloneză și ar fi avut succes, fiind actuală. E vorba de șase fete, corporatiste dintr-o firmă de publicitate, care își povestesc viața amoroasă și au tot felul de traume moderne. Mi s-a părut ceva dezlânat, doar un pretext de vulgarități inutile, umor de autobază. Măcar mi-am clătit ochii, fiindcă fetele au jucat sumar îmbrăcate (au făcut și ele ce au putut, dar textul era deosebit de tembel). De la asta nu am vrut nici să mă cărăbănesc, nici n-am sforăit, fiindcă m-am holbat la craci și țâțe. Restul a fost zgomot.

Ieri seară am văzut o treabă care m-a făcut să scriu textul de față. Am ajuns la Teatrul Godot, de pe Blănari, la o aiureală care se cheamă 30+, după o piesă comisă de o americancă, Laura Shaine Cunnigham. E vorba iar despre o gașcă de femei, dintre care una e borțoasă. Alea se văd la una acasă și începe o chestie fără fir epic, care se vrea bazată pe umor de limbaj. Decorurile și recuzita sunt minimaliste, aproape lipsesc. Replicile sunt scremute și ar face să râdă doar niște persoane cu minte de curci. Fetele joacă artificial de tot. Iar sunt chestii de amor ghebos sau lipsa lui, lucrul în corporații, treburi cu femeia de succes care de fapt e singură și tristă. Ce mai, e tot tacâmul de platitudini, împănat din loc în loc cu ”expresii tari” de genul ”mă piș” că deh, socoteala începe la 9 și jumătate seara.

Nu-s, Doamne ferește un tip pudibond și asta se vede din ce scriu și ce zic. Numai că vulgaritatea în sine nu e vreo formă de umor sau de rafinament. O ”pulă” sau o ”pizdă” plasate nelalocul lor, doar de amorul artei, sunt niște imbecilități care nici măcar nu mai șochează.

Sunt curios ce o să mai văd pe viitor. Poate un Hamlet care îl întreabă pe craniul lui Yorick via Facebook ”sal,cf?”. Sau o Ofelia care se bese, cât să râdă cu poftă corporatiștii din sală?

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s