Toţi fiii preşedinţilor

 

Unele fapte, întâmplări și personaje de aici pot fi reale

 

4 decembrie 1995

-Grrrh! Bâââhhh! Hăăuu! Ărrgh!

-Şe ţi s-a făcut aşe di rău? Sie viede că nu eşti uzat pi băuturî! Abia am pietrecut şi noi niţiluş şi iaca, ieşti zahui.

-Îîîrg. Gââh.

Nu petrecusem deloc niţeluş. Olga se întorsese de la Bălţi, de unde era familia ei, cu trei sticle de vodcă Nemiroff, cu ardei iute şi miere, başca patru litri de vin de buturugă, „dat de bunielu”. Venise să “biem şi să ne iubim” cu o droaie de recipiente la mine la uşă. I-am explicat că nu se poate în ordinea asta, aşa că mai întâi făcusem amor rapid ( ei nu-i prea plăcea pe uscat) apoi trecusem la lichide. Ultima mea amintire era de când începusem a treia sticlă de vodcă. Înainte să borăsc, văzusem cu coada ochiului că pe lângă pat erau numai “cadavre” , toate sticlele aduse de Olga erau goale. Mă gândeam ce fel de ficat are fata şi îmi vâjâia capul îngrozitor. În plus de la televizorul deschis se auzea preşedintele Vlădescu, a cărui voce plată mă enerva şi pe trezie:

-Vom respecta embargoul impus de ONU, fiindcă suntem membri ai acestui for. Nu putem însă să dăm drept de survol avioanelor NATO sau altor forţe străine în spaţiul nostru aerian. Ne leagă o prietenie milenară de poporul sârb, putem să spunem că de-a lungul vremii doar sârbii şi Marea Neagră ne-au fost tot timpul prieteni dintre vecini.

Cu toată mahmureala, mă gândeam că sârbii ne-au fost atât de prieteni că în 1918 au încercat să umfle tot Banatul şi că embargoul e o joacă, atât timp cât Măldăreanu, şeful SRI pompează benzină pe sub Dunăre cu acordul lui Vlădescu şi arme de provenienţă rusească ajung în Serbia de la noi, pe nişte barje cu steagul UNICEF, aşa cum demonstraseră nişte anchete de presă la care participasem parţial. Când începusem să mă spăl pe faţă s-a auzit iar din dormitor:

-Ţi-am spus că-n 89 ieriam studentî la Măskva, la filozofie?  Am prins tot sfârşitul Savieţki Saiuz acolo. Aviam la marxizîm-leninizm un asistient, Volturin, care era bucăţâcă din Vlădiescu. Şeva mai tânăr, avia vreo patruzieci di ani, dar aşeiaşi ochi di broască, chelie di tânăr şi aşelaş timbru di voce. Avia şeva nostaljic cu noi, maldavenii, nu ni chica. În plus, când am fost odatâ cu el la conşert, vinise la Măskva orchiestra Lăutarii cu maistrul Botgros, di la Chişinău, dupî conşert s-a îmbătat, a plâns la cantina facultăţii şi ni-a rugat pi noi, eram vreo tri moldveni, să-i mai cântăm ca Lăutarii…Cried că esti copilul din flori la un maldvan d-al nostru, avia matronim. La Maskva ieria multi fimiei singure dupî marele război.

Întârziasem îngrozitor la redacţie, pierdusem şedinţa de sumar de dimineaţă. De câtva timp o ţineam, nu se ştie de ce, într-un lung şir de beţii, chefuri şi curvăsăreli. Lucram la Prezent, un cotdian teoretic foarte critic la adresa puterii politice,în fapt însă o publicaţie care făcea şantaje fără mama şi fără tată, doar să pice publicitate de la stat sau măcar nişte bani veniţi la servietă, pentru patronat. Mai toată presa era aşa atunci, dar Prezent era un caz special, fiindcă-l avea drept director pe Florin Rancea-Lăzescu, zis Naşul, un om care avea un talent deosebit la stors lovele din pietre şi fiare seci. El ne punea să publicăm fiecare investigaţie în trei episoade: “Mai întâi sugerezi că ai aflat ceva. Dacă nu e nici o reacţie, băgăm episodul doi, în care lansăm ceva informaţie. Dacă nici atunci nesimţitul nu sare cu ceva, îi rupem capul în episodul trei.”

-Olga, îmi pare rău că trebuie să te grăbesc, e deja doişpe, mă dă Naşu afară dacă nu ajung nici azi…

-Hi, hi, la minie-i lejier azi, aşa-i la stat. Triebuia să fiu la parlamient di la nouă, di fapt aşa cried ai miei că sunt, io m-am uitat la ce zâs Vlădiescu la telievizor şi dau fax di la poştî. Nu vriei să ni mai iubim o datî, pi fugî?

Pe Olga o cunoscusem cu o lună în urmă la o conferinţă de presă. Era basarabeancă, un exemplar ciudat, brunetă, cu ten închis, dar ochi verzi. Chestia asta se datora unui bunic tătar, de pe partea mamei. Lucrase la Sfatul Ţării din Chişinău, un ziar unionist. Fiindcă Vlădescu şi gaşca lui băteau din când în când darbana naţionalistă, pentru oarece voturi, primiseră la Bucureşti, în mass-media de stat, mai mulţi fraţi şi mai ales surori din Moldova. Olga ajunsese la agenţia oficială de presă Rompres, unde era de profesie moldoveancă de peste Prut. Lua o leafă şi nu trebuia decât să dubleze alţi redactori pe la diverse evenimente.  După conferiţa de presă, o invitasem, conform cu bugetul meu, la modesta cârciumă Turist din Piața Romană, unde ne unise un fluid alb care ne făcuse să plutim până la mine-n garsonieră. Acum tocmai serbasem că se întorsese din Basarabia, unde fusese într-un concediu să-şi vadă buneii.

#

-Vezi că Naşu e făcut foc pe tine. Puţi a băutură de la trei kilometri, am simţit de vreo zece minute că o să apari.  După cum ai luat-o în ultima vreme, poţi să-ţi faci carte de muncă de alcoolic. Te poţi şi debranşa de la reţeaua de căldură, faci o centrală pe bază de spirt şi nu trebuie decât să te pişi în fiecare dimineaţă în ea…Ai ochii roşii ca dracu şi arăţi ca scos din cur.

-Lili, nu-i ce crezi…Am lucrat toată noaptea pe cazul Ceapă, cu embargoul…E aproape gata.

-Lasă gargara asta, că nu-s tâmpită. Te-a cam luat naiba, a zis Naşul să te trimit la el când apari.

Lili era secretara domnului director şi una dintre amantele lui. Arăta teribil de bine, dar se dădea bărbătoasă, aşa cum cereau canoanele redacţiei. Fiindcă avusesem o interacţiune erotică în urmă cu vreun an, mă mai proteja când făceam tâmpenii. Acum, după ce expresie fizionomică avea, vedeam că nu mai poate face mare lucru pentru mine. M-am dus spre biroul şefului cu conştiinţa că sunt o vită mânată spre abator.

-Mă Dane, ai întrecut orice fel de măsură. E a treia oară când nu apari la sumar săptămâna asta. Şi io făceam la vârsta ta beţii, futeam pe cine prindeam, dar nici chiar aşa. N-am avut pe cine să trimit la accidentul de pe DN 1, autocarul care s-a răsturnat. Până acum nu te-am dat afară fiindcă am fost coleg cu tac-tu, la Convingeri Comuniste. Îmi tot spui că lucrezi la cazul Ceapă, trebuia să fie gata de mult. De data asta s-a terminat. Ia un trabuc de la mine, hai să bem un whisky să-ţi revii şi hai să-ţi scrii demisia.

Simţeam că mă sufoc. Cu stilul lui cinic, Naşul s-ar fi apucat şi să-mi facă o mare contrareclamă prin oraş şi aş fi rămas vreme lungă în aer fără loc de muncă unde să mă lipesc. În plus, veneau sărbătorile şi spărsesem toţi banii pe care-i aveam. Îmi chinuiam mintea năclăită să găsesc o soluţie salvatoare.

-Naşule, recunosc că am băut toată noapte, dar în folosul ziarului. M-am văzut cu doi basarabeni care au lucrat la KGB până-n 89. Mi-au spus că Vlădescu ar avea un băiat din flori, la Moscova. Au dat din ei și numele, câţi ani are şi ce face. Vârsta se potriveşte cu perioada când Vlădescu a făcut studii de hidrologie la ruşi. Recunoşti, Naşule, că ar fi cel mai mare tun de presă din ultimii şase ani? Gândeşte-te că ruşii, KGB-ul şi după aia FSB-ul l-au avut la mână şi l-au presat în tot timpul ăsta cu copilul. La anul sunt alegeri, putem schimba soarta ţării dacă dăm pe faţă toată treba asta. Altfel, amicul nostru, Claponul, nu are foarte mari şanse să-l bată pe Vlădescu. Dă-mi posibilitatea să cercetez povestea asta, ar fi păcat, dacă o demonstrăm o să rămâi în istorie, cel mai mare director de ziar din România. Facem un Watergate de Balcani.

-Hai că măcar inventezi frumos. Ai trei zile să-mi aduci dovezi. Dacă nu produci nimic, îţi fac o reclamă de nu o să mai publici nimic nici la Gazeta de Mizil. Marş şi te culcă, îmi datorezi whisky-ul de consolare dacă te dădeam afară. Trabucul e cadou.

#

-Olga, ai cumva vreo poză cu Volturin ăla de care mi-ai zis? Spune-mi tot ce-ţi aduci aminte despre el, s-ar putea să ne scoatem amândoi. O să ai bani să le faci buneilor palat la Bălţi.

-Pozie am şi di la absolvire şi di la nişti chiefuri,  îi plăşea să fie tamada, să conducî toasturili. A fost şeva şiudat cu el. Di prin 90 a înşeput brusc sî aibî șeva mai mulți  bani, şi a primit o datchea di la PCUS, di nomienclaturâst, lângî Maskva. Apoi, în 1991, n-a mai trecut pi la facultati. Am auzât că dupâ puci, când s-a fărâmat Savieţki Saiuz l-or luat în aparatul lui Elţân, la Kremlin. Nu foarte important iera acolo, da îi ierea mai ghinişor pi crizî şi nu uita nici di noi, foştii studienţi, venia din când în când să ni cinstiască.

-Ai idee câţi ani avea?

-I-am văzut diploma di la doctorat în biruou la iel, îi născut în 1951…Îmi amintiesc fiindcă m-a șiupit di obraj și i-am zis să sie tiermine că-i moș.

-Se potriveşte! Vlădescu a fost la Moscova între 1950 şi 1954. Chiar dacă nu e nimic adevărat, îl putem îmbrobodi pe Naş, măcar ne scoatem cu un drum la Moscova şi mai iau leafă vreo trei luni…Dacă îmi dai pozele şi vreun act, ceva, semnat de el, o să le spun la redacţie că am nevoie de tine să mă ajuţi să mă descurc în Rusia. O să iei de trei ori mai mulţi bani ca la Rompres, de unde poţi să intri în concediu fără plată.

-Aş vria să mai văd Maskva, nu am mai fost acolo di patru ani. Îi adievărat că am şi nivoie di bani. Poati îi cam piericulos, dar vorba şeia, am stat în faţa tancurilor la puci. Nu ştiu cum di nu mi-ai triecut prin cap că poate hi liegătură între Vlădiescu şi Volturin…Iaca, mi-am adus aminti că am şi carnietul di note siemnat di el, am avut aproapi numai  cinci la marxzâm-lieninizm, dacî nu sie făşea praf URSS mă primiau şi în partid. Numai o datâ că, n-am știut când a murit Enjels, mi-a dat tri.

#

Biroul Naşului semăna cu ăla oval, de la Casa Albă, fiindcă marele om suferea de megalomanie. Ceruse unei firme să i-l amenajeze ca pe ăla al președinților americani. Când am intrat la el, tocmai se scobea în unghii cu un coup-papier cu mâner în formă de Statuia Libertăţii.

-Naşule, uite aici poze cu omul, am şi o mostră de semnătură a lui, seamănă şi asta cu a lui Vlădescu. Am fost la un grafolog, mi-a confirmat şi ăla că e relaţie de rudenie de gradul întâi între ăştia . Am făcut un necesar de bani, am nevoie de un translator care să se descurce bine prin Moscova…Am şi găsit omul, e o fată basarabeancă de la Rompres, a stat acolo la studii. Cu zece mii de coco cred că mă pot descurca. (bineînţeles că nu fusesem la niciun grafolog, dar voiam să fac impresie artistică)

-Mă, hai să zicem că nu te dau totuşi afară, dar o să te descurci cu o mie cinci sute de dolari. Ştii că fraţii chimici n-au vrut să dea încă publicitate, chiar dacă le-am făcut praf sucurile şi porcăria de vodcă. Se apropie sărbătorile, i-am promis lu fi-miu un Audi A 8 de Crăciun…Săracul băiat, l-am neglijat toată copilăria. După ce m-am despărţit de mă-sa m-am ţinut aşa, ca tine, de prostii şi nu i-am dat nimic. Acum s-a întors roata, mă simt vinovat…Vreau să-l fac şi deputat la anu, alţi bani, altă distracţie. Te descurci cu o mie juma!

-Şefule, banii ăia nu-mi ajung nici de drum…Unde o să stau? Din ce o să-ţi aduc vodcă de la mama ei?  Nu ţi-e poftă de nişte caviar?

-Fraiere, caviar îmi iau şi de aici. Trebuie să te învăţ eu să te descurci? Ziceai că-l ai la mână pe Ceapă…Treci pe la el, vă împrieteniţi, îi arăţi ce chestii frumoase ai găsit de la embargou, spui că şi pe mine mă interesează să rămânem cu toţi amici şi o să vezi că o să contribuie la fericirea ta rusească. Ăla are şi relaţii la Moscova, nu uita că a lucrat la KGB. Îi spui că mai sunt nişte copii ale chestiilor pe care le-ai găsit şi dacă ţi  se întâmplă ceva am eu grijă să iasă scandal. Când mă uit la tine mă apucă groaza fiindcă-mi dau seama ce generaţie dezastru o să ne înlocuiască pe noi, ăştia obişnuiţi cu greutăţiile.

#

A doua zi de dimineaţă am pornit spre sediul firmei basarabeanului,  cu un dosar mare sub braţ. Vitalie Ceapă avea biroul într-un bloc din Piaţa Victoriei, început pe vremea lui Ceauşescu şi devenit un cuib al capitalismului, plin de sedii de firme mai mult sau mai puţin dubioase. Un ins plin de muşchi, numit impropriu badigard, fiindcă de fapt păzea o uşă, s-a holbat la buletinul meu, a sunat pe un circuit intern şi mi-a făcut semn să mă duc la lift. Liftul era capitonat cu catifea mov şi avea butoane cu senzori, un mare răcnet tehnic al epocii. Când am ajuns la destinaţie, la etajul şapte, am dat nas în nas cu Măldăreanu, şeful SRI, care voia să coboare. S-a uitat prin mine, cu o privire de guşter cu ochelari şi a intrat în lift. Am fost preluat de un alt musculos, care, pe muteşte, m-a pilotat spre un birou kitsch, în stil rococo. Deasupra lui erau mai multe diplome  scrise cu litere chirilice, dar şi una de la un colegiu londonez de care nu auzisem. Ceapă a apărut după vreo zece minute, aşa, cât să se instaureze o oarecare tensiune.

-Şhe marie tupieu ai dumniata! Cum di îndrăznieşti să vi la mine, după şhe m-ai bălăcărit în ziar? Ai avut mari noroc, am nişti paţani di ai miei cari voiam să ti îngroape în dialurile Măldovei, aşa niegri di supărare ieriau, fiindcă ti-ai luat di mini, şel mai şinstit şi ajutător de paţani om. Ieu i-am rugat să nu ti ușidă încî.

-Domnule Ceapă, ţin să vă atrag atenţia că aici e România, nu Republica Moldova sau Ucraina unde se poate întâmpla orice. Cu ameninţări de genul ăste ţinea poate prin 90, 91…Vreau să vă mai aduc aminte că în ciuda prieteniei dumneavoastră cu domnul Măldăreanu, la anul vor fi alegeri şi există şanse mari să se schimbe lucrurile. Dacă iese preşedinte profesorul Georgescu, nu v-aş vedea într-o situație prea înfloritoare. El e sensibil la ce vor americanii. Dacă publicăm nişte poveşti mici de pe Dunăre, de la embargou, nu cred că o să vă prindă bine. Nu sunteţi şi cetăţean român, în cel mai bun caz vă paşte expulzarea, dacă nu o şedere într-un spaţiu strâmt, pe termen lung, aici.

-Şhe?! Faşi la mini şantaj? Ţâpălăule!

-Nu e şantaj. Uitaţi aici…Sunt actele garniturii de tren 6715, prin care se certifică faptul că dumneavoastră exportaţi jucării şi medicamente care trebuiau să ajungă la Pancevo. Aici sunt poze cu descărcarea trenului în Timişoara, la triaj, noaptea, destul de discret. Pe lăzile verzi pe care le manipulează oamenii scrie “Krasnaia Zvezda-Tiraspolskaia Fabrica”, o insitituţie lucrativă care face armament.  După dimensiunile lăzilor, sunt rachete Alazan şi proiectile de mortier. Am înregistrate şi mărturiile a doi oameni care au descărcat. În plus, pe un lac de lângă Timişoara, au fost prinşi trei inşi care voiau să braconeze peşte cu explozibil extras din proiectile de mortier făcute la Tiraspol. Erau angajaţii firmei dumneavoastră de transport. Başca, nişte jurnalişti de la presa anti-Miloşevici din Serbia, au binevoit să pozeze camnioanele dumneavoastră cu jucării, se văd numerele, în curtea unei unităţi militare din Pancevo. Să vă mai spun că am un material similar şi cu barjele cu sigla UNICEF care s-au vânturat pe Dunăre?

– Îi un fals grosolan…dar firma mia are di apărat un prestij di afașeri. Iar vria omul şela, Rancea, publişitate?

-Domnu Ceapă, nu cred că e cazul să ne mai complicăm cu facturi şi alte aiureli. Rancea e pus în temă şi vrea să facem pace. Problema e alta. Vreau să fac în interesul redacţiei un drum la Moscova, ne trebuie bani şi nişte legături cu ceva oameni de acolo. E foarte simplu pentru dumneavoastră să ne ajutaţi.

-Spuni cât şi she oamini vriei!

-Păi, aş vrea zece mii de dolari, pe cineva care să-mi poată obţine copii legalizate, dacă nu chiar originalele ale unor acte de stare civilă ale unor oameni născuţi la Moscova, să aflu unde stau şi  aș mai avea nevoie de alţi domni care să-mi asigure cât de cât protecţie…

Ceapă, cu un aer vizibil deranjat, s-a apucat să se scobească în buzunare şi să caute prin sertarele biroului. A deschis şi o geantă diplomat, de unde s-a văzut un pistol masiv, marca Stecikin.

-Domnulie Dan pentru prestijul firmei îţi dau cinci mii din dolari, ia d-aci şi trii mii di mărşi jermane, bune şi ele. Nişi o kopieicî mai mult. Stăi să dau nişti tilifoani, să văd şhe pot sî fac cu oaminii.

Ceapă a ridicat receptorul unei replici din plastic şi sticlă a unui telefon de epocă şi s-a apucat să formeze. A făcut trei apeluri diferite şi a vorbit cam zece minute în ruseşte. După aia, mi-a spus:

-Am vorbit cu Igor Untilă un ierou al niamului moldovenesc şi româniesc. A fost dizidient în anii şaptizeci, a luptat pientru limbî şi niam, a fost unionistî în Frontul Patriotic Naţional. Dupî gulag s-a aşezat om di afaşeri la Măscva, a rămas acolo. Fiu-său, Oleg, a fost la Spetznaz în Afganistan, acum ari firmă de protiecţie tot la Măscva şi ari şi afaşeri cu diamanti şi aur. Îs patrioţi amândoi, sufliet româniesc,  Oleg şi ai lui îs mai tari ca şeşenii în Măscva. Are iel grijî să nu şi atingî nimini di tini.

-Scuze, dar în anii 70, la Chişinău, când l-au luat pe ăla bătrân, nu eraţi ofiţer KGB?

-Ba da, io l-am anchietat. Dar în suflietul mieu ieream alături di iel şi di limba noastrî care-i o comoarî. Am făcut în aşe fiel să nu ia diecât şaşi ani di gulag, mi-i dator.

-Şi cu starea civilă?

-Ai mari noroc! Am vorbit cu un jid, Aron Mendelovici Gherson, care îţi aflî orişe. Îţi aduşe în orijinal orişe fel din act, asta-i nimic, ba chiar, dacâ vriei, iţi faşe şi hrisov adevărat că ti traji din cniaz Igor. Asta cu acti, adievărati sau plastogrami, îi mafie di jâdani…

– Domnule Ceapă, sunteţi conştient, sper, că se va declanşa ceva groaznic dacă păţesc ceva la Moscova…

-Şezi ghinişor…

Am plecat în relaţii absolut prieteneşti cu Ceapă. Pe stradă, mă uitam bănuitor în spate, nu mai avusesem niciodată o sumă atât de mare de bani asupra mea.

#

6 ianuarie 1996

Ne-am învârtit ca nişte muşte fără cap pe aeroportul Şerementievo.  În ciuda unor parlamentări răstite ale Olgăi, pe ruseşte, nu am gasit niciun taxi care să ne ducă fără 40 de dolari  la hotelul Rodina, pe care-l ştia amica mea drept “di lux”. Am nimerit într-o hărăbaie sovietică cu mobilier parţial rupt, pereţi scorojiţi, mobilă şi parchet care pârâiau, apă maronie. Pe pereţi, în chip de ornament erau nişte poze decolorate de la Batumi şi Soci, staţiuni fanion ale turismului sovietic. E adevărat, camerele erau mari, scările de marmură şi de pe geam se vedea în zare Piaţa Roşie. Am primit trei chei, una pentru etaj, alta pentru raion şi una pentru cameră, pe motiv că se fură. O mamuşcă, îngrijitoarea de raion, ne-a adus o ulcică de vin pentru spălat pe dinţi, pe motiv de apă maro. Olga, pe tot parcursul călătoriei a tradus, aşa că voi reproduce dialogurile avute cu ruşi direct în româneşte. Mai întâi, l-am sunat pe fratele Untilă. A spus că vine să mă ia de la hotel peste o oră. În faţa hotelului mă aştepta un Mercedes C 180, limuzină lansată pe piaţă  în 1995, cum nu mai văzusem.  Un şofer cu şapcă şi livrea ne-a poftit pe bancheta din spate. Am mers cam jumătate de oră, cu girofar pe maşină şi am ajuns, după cum mi-a zis Olga, în suburbia Rubliovka, o rezervaţie luxoasă pentru nomenclaturişti şi kaghebişti transformaţi peste noapte în oameni de afaceri de succes.

Oleg Untilă era o namilă blondă, cam la 1,90, plin de muşchi înveliţi într-un cosum Armani. Avea o brăţară din aur masiv cu diamante şi un ceas Rolex mare, care din câte am înţeles făcea parte din echipamentul standard al mafioţilor ruşi. Ne-a spus expeditiv:

-Măi, dacî avieţi problieme în oraş eu am oamieni pisti tăt. Am şi aiest teliefon care ie portărieţ, adus din Amierica. Dacî sie întâmplă şeva, vă las numărul şi sie riezolvă, vî găsiesc şi-n scorburî di şerpe. Mă grăbiesc la un dijun di afaşeri, luaţi o saunî, am pus să vi si facî nişte gustări, luaţi un masaj că suntiţi osteniţi di pi drum. Dupî şe vă hodiniţi vă duşe la hotiel voditielul meu cu Merşedesul, care v-a şi adus. Întriebări?

-Suntem jurnalişti şi facem o anchetă politică despre ceva din România…Am putea păţi ceva?

-Dacî nu v-a luat nimini urma din ţarî, nu cried. Aişi putieţi pâţi şeva dacî suntieţi pria curioşi diespre travcile şi drogurilie vândute de şeşeni sau vî luaţi di afaşerile băieţâlor lui Elţân. La cum arâtaţi nu cried să vă ia şineva pentru răscumpărare. Triebe să pliec, mi-a plăcut că am găvărit în limba pientru cari a luptat oteţu meu iubit.

Am avut o seară extraordinară. Trabucuri cubaneze, şampanie, caviar, vodcă Krepkaia, Chivas şi alte delicatese. La saună am fost bătut cu măturici de două blonde superbe, care ulterior s-au ocupat şi de masaj. Am avut un moment în care am regretat că era şi Olga cu mine şi am cugetat la binefacerile vieţii de mafiot rus.

Am debarcat din limuzina roşie a lui Oleg în faţa hotelului. Olga era pilită şi cu chef de futut, dar mi-am dat seama că nu mai am ţigări. I-am spus să meargă singură sus, că mă descurc să-mi iau țigări şi o să vin şi eu repede. În faţa chioşcului mi s-a rupt filmul. Am avut senzaţia că mi-a tras cineva covorul de sub picioare .

#

Nu puteam deschide ochii şi auzeam distorsionat şi înfundat nişte voci discutând animat pe ruseşte. Îmi treceau prin minte  nişte poveşti cu rackeţi ruşi care-şi execută duşmanii aruncându-i cu greutăţi prinse de picioare în râul Moscova.  M-am gândit că e cazul să crăp cu demnitate, ca un erou pozitiv. Mă simţeam lipsit de vlagă atunci când am şimţit că o mână îmi tamponează fruntea cu ceva umed. Cu un efort suprem am muşcat mâna care mă umezea. Gata de martiraj, am mai zbierat stins, dacă se poate spune aşa:

-Iob tvoiu matî, slugă. Spune-i lui Măldăreanu că o să plătească pentru asta! (Ajunsesem la concluzia că primul lucru pe care trebuie să-l ştii într-o limbă sunt înjurăturile, aşa că reţinusem cum se zice “pizda mă-tii” pe ruseşte.)

-Şhe? Ai niebunit? Ţi-or înoculat rabia turbării?

Mi s-a părut că  e vocea Olgăi. Am deschis ochii şi am recunoscut, cu toate că erau deformate ca de nişte oglinzi de bâlci, două chipuri cunoscute. Lângă ele, am mai văzut un al treilea, un fel de ţigan cu mustaţă “pe oală”. Oleg şi Olga zâmbeau oarecum strâmb.

-A fost o eroari di greşală! Aici iesti zona domnului aista, din Şeşenia, Karim Islamov. Arie nişti băieţi mai duraci, aduşi di curând din Groznâi.  Ei nu-mi cunoştiau limuzina şi or criezut  când ai coborât din ea că ieşti un bogătan cari si vrea a hi, cum îi zâşe, incognito. Ţi-or dat una în cap şi cu cloroform pi la nas. Oricum, nu ti omorau, voiau doar să-ţi ieie cheile, să si uite prin cameră şi dupî aia ti lăsau adormit pi străzi…A văzut Olga tot di la jeam di la ietaj şi m-a sunat.

-Parcă nu vă bateţi cu cecenii?

-La Şeşenia ni batiem, aişi faşem afaşeri, ni înţeliejem.

Eram într-o casă cu camere de tip vagon. Spre ieşire, într-una dintre ele, am văzut un alt brunet cu mustaţă, dar mai tânăr, legat fedeleş de un scaun. Avea un ochi vânăt şi nu cea mai fericită expresie din lume. Karim, care până atunci tăcuse mâlc, i-a spus ceva lui Oleg.

-Uiti, Dan, ăsta liegat di scaun a făcut greşeala. Karim ti întriabă dacă e cazul să-i taie o urieche, să nu mai facă dobitoşii şî altă datî…Orişâcât îi mai ghini diecât să-l trimitî la loc în Şeşenia să moarî di foami. Acolo, dacî ti faşi di râs la Măskva, nu ti mai angjiază niminea.

-Oleg, spune-i că nu e cazul, după cum îi arată ochiul cred că o să fie foarte prudent de acum încolo.

-Karim îţi mai spuni că a auzit că şi la voi au apărut oamini bogaţi. Dacă ti intieresiează, el are mult aur, platină, diamante la vânzare, plus măşini di lux. Dacă vriei să-i faci o rieţea di distribuţie la România, îţi ies bani frumoşi…El îi şinstit, vria banii înainte şi-ţi aduşe marfa în ţarî. Numa sî nu-l pacalieşti că si supâră tare. Uite-i cardul di vizit.

Am ajuns la hotel cu capul cât o baniţă. Olga îi tot trăgea cu “Haidi să mă posiezi sălbatic!”. Până la urmă am posedat o bere tare, Baltica 19 ( 19 fiind numărul de grade!), găsită în minibufetul de la hotel care era de fapt un frigider hodorogit făcut probabil prin anii 70. Mi s-a spus de dimineaţă că de la cloroform am sforăit îngrozitor.

#

-L-am sunat pi omul şela, Aron Mendelovici…Zâce să treşem pi la iel dupî prânz, arie apartamient  în Zamoscvareşa district, luăm mietroul să mai faşem iconomie la dolari…Bâgăm la taşcî pientru acasî vreo douăzăci di dolari, aşe.

Olga devenise economicoasă fiindcă se temea că în cazul unui eşec al misiunii noastre va fi dată afară de la Rompres. Am încercat să-i spun că o vom lua la Prezent, dar ea, dominată de un reflex sovietic spunea că nicăieri nu e mai sigur decât la stat. În metroul aglomerat am intrat cu nasul în blana de nurcă a unei doamne, m-au gâdilat nişte fire pe nări şi am strănutat exact pe paltonul Olgăi, care mi-a repetat varianta moscovită a introducerii la origini. Am ajuns în faţa unui blocuşor stalinist de patru etaje, făcut probabil pentru nomenclaturişti de gradele doi şi trei. Aron Mendelovici era un tip de vreo 50 de ani, slab şi cocârjat, cu nasul coroiat şi ochelari subţiri, rotunji. Apartamentul era, după dimensiuni, spaţios dar totul părea foarte înghesuit, fiind plin cu dosare voluminoase, din parchet până-n tavan. Am fost amplasaţi pe două scaune, în faţa unui birou minuscul. Mă şimţeam sufocat de cantitatea de hârtie de care eram înconjurat şi aveam senzaţia că în eventualitatea prăbuşirii unui singur dosar, prin efectul dominoului, aş fi fost înhumat sub celelalte.  Pe biroul lui Aron Mendelovici erau mai multe peniţe pentru toc, călimări cu tuş şi cerneală, o colecţie de ştampile ale instituţiilor din defuncta Uniune Sovietică sau din Federaţia Rusă. Olga s-a pus imediat pe tradus.

-Deci dumneavoastră sunteţi din România, recomandaţi de prietenul meu Ceapă…Am înţeles că doriţi să aflu datele cuiva şi să vă fac rost de actele lui de stare civilă, oficiale. Se poate rezolva în două zile, vă costă 500 de dolari.

-Ceapă a zis că o faceţi din prietenie…

-Păi, v-am făcut un preţ de prieteni. Mie îmi plac românii, că sunteţi aşa, ca noi, ruşii, he, he, pravoslavnici, oameni cu frica lui Dumnezeu. Dacă eraţi din ţările capitalismului putred, vă ceream cel puţin o mie de dolari. Credeţi-mă, e un preţ pentru prieteni, nu mai găsiţi servicii de genul ăsta aici aşa de ieftin. În plus, am auzit că se vor da pământuri înapoi în Moldova…Vă fac mare reducere la nişte acte că v-au luat familiilor voastre viile în 1940, la Kolhoz.

-Nu mă interesează…vă dau trei sute cincizeci, altfel nu mai avem bani de bilete de avion.

-Hai 400 şi ne-am înţeles!

-Bine, fie…dar vreau inclusiv actele militare, eventual dacă are, nişte autobiografii de la universitate, unde a lucrat. Îmi dau seama că ar fi absurd să vă cer dosarul din arhiva KGB…

-În cazul ăsta, 450 şi ţine vreo trei zile. Daţi-mi ce date aveţi despre el şi batem palma.

-Pai, este vorba de Ivan Volturin, născut la Moscova în 1951, fiul lui natural şi al Maşei Ivanova Volturina, fost până în 1991 lector de marxism- leninism la Universitatea de Stat Socolov, de atunci încolo consilier de gradul patru la Kremlin…

-Am notat. E o plăcere să fac afaceri cu voi, sunaţi peste trei zile şi veniţi cu banii.

Din spatele unui morman de dosare, Aron Mendelovici a scos o sticlă de whisky, după gust contrafăcut, şi trei pahare de plastic gata murdare. A toastat în cinstea prieteniei româno-ruse după care ne-am pupat de trei ori, la plecare.

#

Am petrecut următoarele două zile în focurile amorului, stinse din când în când de alcool. I-am cumpărat Olgăi o căciulă de blană de vulpe argintie, bătrânicioasă, de o sută cincizeci de dolari. Cred că era marcată din copilărie de ea, fiindcă mi-a spus că la Chişinău, în anii 80 căciula respectivă era un semn de prestigiu social printre cucoanele din lumea bună. M-a târâit şi la Balşoi Teatrî, unde am adormit în timpul unui spectacol de balet cu Spărgătorul de nuci. M-a dus la Mausoleul lui Lenin, unde am dat nas în nas cu mumia corifeului, iar la plecare am cumpărat o hologramă chinezească reprezentându-l pe Vladimir Ilici făcând cu ochiul, în funcţie de unghiul din care priveai. Cât ne-am plimbat prin Moscova, mi s-a părut de mai multe ori că văd o maşină Renault cu număr de corp diplomatic, dar Olga mi-a spus că-s paranoic. Cu o seară înainte de a-l suna pe Gherson, am fost la un restaurant teribil de scump, unde neveste între două vârste, grase sau amante tinere şi suple ale unor “biznizmani” etalau tone de aur şi rochii de producţie occidentală, cu sclipici.  Când m-am dus la budă, mi s-a părut că aud doi domni care păreau din alt film şi stăteau la vreo trei mese distanţă  de noi vorbind pe româneşte. Am presupus că am iluzii auditive de la şampanie amestecată cu vodcă.

Înainte să pornim spre Gherson, care a confirmat că avea ce ne interesa, am telefonat cu taxă inversă la Bucureşti, de la hotel, la redacţie, unde am reuşit să dau de Naş. Mi-a spus pe un ton conspirativ că sunt veşti bune şi că acasă mă vor aştepta nişte dovleci mari şi gustoşi dacă fac rost de îngrăşământ, de unde am dedus că voi avea o primăvară fără griji financiare în caz de succes.

#

-Domnule Dan, doamna Olga, aţi avut noroc…Am reuşit să fac rost de dosarul lui de cadre de la universitate, cel de cadre din Armata Roşie, cel de membru PCUS. Ăla de la PCUS are şi mai multe autobiografii. Până în 1990 a locuit împreună cu mama sa într-un apartament cu trei camere. Maşa Ivanova Volturina s-a pensionat din funcţia de inginer hidrolog la Institutul de Ape Minerale şi s-a mutat la Ufa, de unde provenea familia paternă şi unde a moştenit o casă. În acelaşi an, Ivan Volturin a primit o locuinţă din fondul de protocol al PCUS, o chestie cam ciudată. Este vorba despre o datcha în care a locuit la un moment dat tovarăşul Malenkov, pe strada Tverskaia la numărul 174. Cum PCUS a explodat, în 1992 primăria Moscovei i-a vândut viluţa pe nimica toată. Aveţi aici pe bileţel adresa exactă şi numărul de telefon.

A urmat iar figura cu paharele năclăite şi, de data asta, vodcă, apoi am plecat înspre hotel. Vreo oră mai târziu,  Olga stătea pe burtă în pat citind dosarele primite, iar eu pufăiam ţigară după ţigară dintr-un pachet de Kosmos, o mahoarcă rusească îngrozitor de puturoasă.

-Ia uiti şe intieresant! În prima autobiografie di la candidatura di partid, scrie că iesti rodul unei rielaţii dintri Maşa Ivanova şi un studient străin, di la hidrologie care s-a repatriat. În următoarili, însî, zişe că tătâne-su a murit înainte di a sie naşte iel, într-un acşidient din muncî. A făcut stajiul militar la GRU, şcoala di ofiţeri politici şi a tierminat cu gradul din locotinient inferior. În timpul armatei, a făcut o şerere să urmieze un curs di limba română, şeia şe i s-a refuzat. În dosarul di partid scrie că a fost avertizat să nu ia liegătura cu şetăţeni străini, dupî şe a fost văzut în riepetate rânduri dând târcoali pi lângă ambasada Republişii Soşialiste România. Din autobiografii mai riezultă că a fost foarti interiesat din mişcarea munşitoriascî şi comunistî din Balcani şi di aşeia s-a abonat la Scînteia, Rabotniceski Vestnik şi Borba. După fiecare congres al PCR întreba forurile superioare de partid de la Universitate dacî i se poate furniza o listî compliectă cu membrii Comitietului Şentral. Şe păriere ai?

-Sunt aproape sigur că atât regimul sovietic cât şi cel rusesc, de azi, l-au avut şi-l au la mână pe Vlădescu pe chestia cu Volturin. În perioada de mare independenţă a lui Ceauşescu, să se afle că are un copil cetăţean sovietic l-ar fi costat cariera. Başca, cum nea Nicu era puritan, chestia cu copilul din flori i-ar fi dăunat groaznic. După ce Vlădescu a căzut în dizgraţie, mi se pare clar că ruşii l-au încurajat să stea la cotitură şi să-l schimbe pe Ceaşcă la momentul oportun tocmai fiindcă îl aveau la mână. Îţi dai seama că o asemenea legătură ar fi dat multă apă la moare ălora care susţin teoria complotului sovietic. Acum e la fel de dăunător pentru Vlădescu să se afle de existenţa lui Volturin cum ar fi fost şi pe vreme Ciuruitului…Aşa îmi explic şi de ce o tot dă înainte cu “neutralitatea”, de ce trenează tratativele cu NATO şi nu accelerează o apropiere de Uniunea Europeană. Până şi Bulgaria e în discuţii avansate cu ăştia, noi nu.

-Şe spui dieduşeam şi ieu, că nu-s duracă di tăt. Mai diparte, cum vriei să faşem?

-Ai risca să mergem la o cacealma? Fiindcă eşti moldoveancă, nu se poate să nu te fi ţinut minte dintre studenţii lui, mai ales că ai fost şi la nişte macheli cu el. Îl suni, îi spui că eşti în trecere prin Moscova şi că ai vrea să-l vizitezi împreună cu un prieten . Dacă acceptă, cred că putem să facem o treabă bună. Stai o clipă, să scot ceva din bagaje.

Am cotrobăit în valiza mea destul de uzată şi m-am felicitat. Luasem cu mine copiile mai multor documente semnate de Vlădescu, ca şi “opera sa”, Revoltă şi schimbare, o beţie de cuvinte şi fraze înşiruite plat, care nu spuneau nimic, exact ca şi discursurile prezidentului. Sperasem în oarecum să citesc în carte nişte referinţe la studenţia sa, dar nu găsisem nimic. În afară de documente şi carte, am mai scos şi reportofonul Sanyo cu casetă mică pe care mi-l dăduse Naşul înainte de plecare. Era o adevărată minune a tehnicii, putea înregistra chiar din buzunar, cu acurateţe, discuţii purtate la câţiva metri distanţă. Deasemenea, am mai luat și un aparat minuscul de fotografiat, Cannon, despre care șeful fotoreporterilor din redacție îmi atrăsese atenție că face o căruță de bani și că trebuie să am grijă de el ca de ochii din cap.

-Olga, aş vrea să-l suni pe Untilă şi să-l rogi să se intereseze dacă locuinţa lui Volturin e păzită permanent şi dacă e filată cumva de FSB . După, aş vrea să-l suni şi pe Gherson, am văzut că se pricepe la plastografii. Probabil că e floare la ureche să falsifice o dedicaţie pe o carte şi să sigileze un plic cu ceară roşie, cu ştampila preşedenţiei României.

Până a doua zi, Untilă ne transmisese că în aparenţă Volturin nu este supus niciunei supravegheri permanente. Undeva după prânz, Gherson ne-a rezolvat într-o oră şi jumătate. “Revoltă şi schimbare” căpătase pe pagina de gardă o frumoasă dedicaţie bilingvă, în română şi rusă : “Pentru o parte din mine care e departe, dar de care mă voi apropia”, şi semnătura “originală” a lui Vlădescu. Gherson se întrecuse pe sine şi făcuse un sigiliu al instituţiei prezidenţiale,cu stema României, dintr-o gumă de şters, după ce i-am arătat un document emis de cancelaria lui Vlădescu. Plicul alb, cu ceară roşie pe el arăta chiar bine.

Mai aveam o mică emoţie, aşteptam să-l sune Olga pe Volturin. Amica mea a scos la telefon nişte sunete guturale care exprimau probabil bucuria reauzirii, după care a vorbit pe mai multe tonalităţi vreme de vreo cinci minute.

-S-a bucurat să mă audă, vrea să ne vedem.  A spus să trecem pe la el mâine, pe la şase seara.

-E excelent. Până atunci, ar trebui să-mi cumpăr un costum ieftin, gri, şi să mă tund. Trebuie să par un funcţionar inferior de la o instituţie guvernamentală românească.

#

Mi-a părut rău că mi-am dat jos pletele şi mi-am ras barba, dar cum profesia cere sacrificii, am făcut-o. Mult mai tragic a fost că frizerul nu a înţeles că nu vreau să-mi toarne pe faţă şi pe cap un parfum cu miros de trandafir care mă făcea să put de mi se întorceau propriile maţe pe dos. La costum Olga îmi luase o cravată grena, care mă făcea să arăt ca un nuntaş de la ţară, îmbrăcat în hainele de duminică. Am probat reportofonul şi l-am pus în buzunarul drept al sacoului. În ăla stâng am pus aparatul foto. Fiindcă nu se face să te duci cu mâna-n cur în vizită, în drum spre metrou am achiziţionat trei sticle de vodcă Vulturul alb, o marcă nici prea, prea, nici foarte, foarte.

Strada Tverskaia era formată din vile tip pentru nomenclaturişti superiori. Unele se măriseră şi căpătaseră proporţiile unor palate, altele rămăseseră nemodificate de pe vremea sovieticilor, în funcţie de cum se adaptaseră proprietarii la economia de piaţă. Cea de la numărul 174 nu părea schimbată de la forma iniţială. Am apăsat pe butonul unei sonerii încastrate în marmură neagră, care avea ştanţate pe ea secera şi ciocanul.

A apărut un tip zâmbăreţ, de statură medie, cu început de chelia. Părea clona lui Vlădescu. De aici încolo voi reda ce s-a înregistrat pe casetă, tradus:

-Domnule profesor, ce bine arătaţi, sunteţi neschimbat! Pot să vă pup? Ţoc, ţoc, mua.

-Tot frumoasă ai rămas, moldoveancă mică. Mai eşti supărată pe mine că ţi-am dat trei la dialectică? Oricum nu te picam, nu lăsam pe nimeni în toamnă. Unde mai stai? Prietenul tău cine e? Pare străin…

-Dom profesor, cum să mă supăr? N-am ştiut când şi unde a murit Engels. Acum locuiesc în România, la Bucureşti, sunt profesoară de rusă. La Chişinău nu mai era de stat, sărăcie mare, au ajuns fetele noastre să se prostitueze în Turcia…El e Dan,un prieten de la Bucureşti, funcţionar la preşedenţie. A venit aici cu nişte treabă la ambasadă. Ca o mare coincidenţă, avea de transmis un comision, m-a rugat să-i scriu, nu cunoşte chirilice, adresa pe plic…Era a dumneavoastră. I-am spus să vină să vi-l înmâneze personal. Dan, dă-i domnului profesor ce i-ai adus…

I-am întins lui Volturin opera lui Gherson. A deschis plicul, s-a uitat pe carte, am văzut că se transfigureză puţin, apoi m-a întrebat prin intermediul Olgăi:

-Dumneata cunoști ce mi-ai adus?

-Nu, la cancelaria președintelui suntem discreți…Ce pot să vă spun e că am avut onoare să mă cheme și să-mi dea plicul chiar domnul președinte Vlădescu, personal. Cred că vă apreciază foarte mult din moment ce s-a interesat cine pleacă la Moscova și v-a trimis, din câte văd, cartea dânsului. Am  citit-o și eu, e plină de învățăminte, președintele este un maestru al stilului.

-Da, și eu am avut onoare să-l cunosc pe domnul Vlădescu. Țin foarte tare la el…e un fel de mentor pentru mine, dar asta nu cred că vă interesează.

-Domnul președinte m-a rugat să facem și o poză, fiindcă nu v-a văzut de multă vreme și vrea să știe cum mai arătați…

-Vă rog…

Am făcut un fel de shooting, pozându-l mai întâi pe Volturin singur, apoi pe Volturin cu Olga, apoi, anticipând moda selfie-urilor, pe toți trei. Am studiat cu atenție living-ul în care ne primise și am văzut pe bibliotecă o poză a lui Vlădescu, cu autograf. Olga, zâmbind teribil de dulce, l-a convins pe domnul profesor să trecem la vodcă. Surprinzător, Volturin a scos un casetofon mare, la care a pus o casetă cu Maria Tănase. După vreo trei pahare descântate cu toasturi, discuția devenise amicală.

-La noi, sunt mulți care îi vor răul domnului Vlădescu, un om atât de bun…Nu suntem pregătiți pentru capitalism, lumea nu vrea nedreptate socială. El ne-a scăpat de Ceaușescu și acum vrea un regim de stânga, pentru oameni. Legionarii și agenții americanilor au încercat să facă două puciuri, însă clasa muncitoare îl iubește pe domnul Vlădescu. Minerii au salvat situația. Totuși, chiar și unii capitaliști îl apreciază pe domnul Vlădescu. Ediția turcească a cărții pe care v-am adus-o s-a vândut așa de bine că domnul președinte a încasat drepturi de autor o sută cincizeci de mii de dolari…

-Știu, domnul Vlădescu m-a ajutat și pe mine cu niște bani transferați din Turcia…Chiar dacă lucrez la Kremlin, pe timpul ăsta, în Rusia, funcționarii de stat cinstiți și mai ales intelectualii nu sunt foarte apreciați. Câștig destul de puțin. Acum e vremea mafioților și a speculanților.Din păcate, unii dintre ei l-au izolat și-l păcălesc pe domnul președinte Elțân…

De fapt, Vlădescu, care se proclama “sărac și cinstit”, luase o șpagă sănătoasă de la un grup de oameni de afaceri turci pentru a le facilitate deschiderea unei bănci care ulterior a dat un faliment glorios și a dispărut odată cu banii deponenților, inclusiv niște instituții mamut proprietate a statului român. Eram satisfăcut că Volturin înghițise nada cu Turcia și credea sincer că-s membru al sectei “Martorii lui Vlădescu”. Am lăsat să mai curgă niște valuri de vodcă și i-am povestit lui Volturin cât de tare apreciasem baletul Spărgătorul de nuci și că Rusia trebuia să redevină o super putere. Se vedea cu ochiul liber că îi place cum “gândesc”. I-am mai băgat ceva despre Rusia profundă și misterul marelui suflet slav și am tot lălăit-o așa până când să se îmbete și să am posibilitatea să dau o lovitură decisivă. Lucrul dracului era că mă cam amețisem și eu și încercam din răsputeri să nu deraiez și să spun vreo tâmpenie. Se întâmpla să fie și o parte bună a lucrurilor: căpătasem îndeajuns de mult tupeu cât să risc totul pe o singură carte. Mizam pe faptul că Volturin ori se “varsă” ori îmi trage un șut în cur pe scările datch-ei. După ce am cântat  într-un fel de karaoke audio“Rugă pentru părinți” pe versuri de Adrian Păunescu (filozoful marxist avea o colecție mare de muzică românească melancolic-blegoasă) m-am gândit să atac frontal:

-Domnule profesor, pe lângă că aveți bunătatea și verva de bun simț a iubitului nostru președinte, vă și asemănați fizic cu el extraordinar…Dacă domnul Vlădescu ar avea nevoie de o sosie v-aș recomanda cu multă căldură. Păreți pur și simplu fratele lui mai tânăr.

A urmat un moment de tăcere și din colțul ochiul stâng al rusului pilit mi s-a părut că se prelinge o lacrimă.

-Iubiții mei…frate nu-s. Am tot o legătură de sânge cu Ion Vlădescu. Istoria-i o curvă și ne-a despărțit. Mama mea, Mașa Ivanova a intrat la Institutul de Hidrologie în 1950. Avea acolo colegi veniți din toate țările progresiste. Erau chinezi, coreeni, unguri, bulgari, români și alții. Exista un comitet al studenților străini, unde în prezidiu era și un coleg de grupă român al mamei. Săptămânal, studenții din fiecare țară prietenă a URRS organizau câte o seară națională, cu dansuri și cântece de la ei. La seara  românească s-a dus și mama. Băieții români, conduși de cel din comitet, au făcut un dans popular care se chema Călușarii.  Mama s-a uitat la colegul ei, parcă plutea. Juca un personaj care se chema Mutu. Apoi, ca să facă plăcere invitaților ruși, Ion, așa-i spunea tânărului, a interpretat la balalaică Otchii chornaia, Tiomnaia notchii și Smulgeskaia moldvanca, o frumoasă melodie despre o moldoveancă pe care o curtează un flăcău dar ea îi spune că nu o să-l accepte decât dacă merge în pădure, să se facă partizan și să se bată cu fasciștii. La sfârșit, românii au mai făcut un dans tradițional, care se cheamă Perinița. Ion a prins-o pe mama cu o batistă după ceafă și a vrut să o pupe. Mașa Ivanovna nu știa că așa e tradiția și i-a tras o palmă. După seara aceasta, pe pupitrul mamei de la facultate, înainte de cursuri, apărea câte un trandafir. Abia după o lună, mama, care era mai puritană, a acceptat invitația lui Ion la ceai, în oraș. Între cei doi a început o frumoasă relație de dragoste care a durat câteva luni. Numai că atunci erau vremuri tulburi. Bunicul meu Ivan Zaharovici, era inginer șef la o fabrică de țevi, care producea inclusiv țevi de tun pentru tancurile T 34. Datorită unui accident de producție, s-au distrus niște matrițe pentru țevile de tun. Bunicul a fost acuzat de neglijență în serviciu, ba chiar a fost bănuit de sabotaj și spionaj. Într-o noapte, o dubă neagră a venit și a luat toată familia, bunicul, bunica și mama. MGB, cum se chema atunci KGB, nu glumea. Bunica și mama au ajuns direct în Siberia, iar bunicul a fost dus la Lubianka și anchetat. L-au bătut și l-au chinuit groaznic, l-au ținut o săptămână fără somn, dar s-a ținut tare și nu a mărturisit că e spion american. Până la urmă, l-a judecat o troică specială și a fost condamnat doar pentru neglijență în serviciu, la zece ani de lagăr în Siberia. A fost dus alături de mama și bunica.  Au putut să se întoarcă la Moscova abia la sfârșitul lui 1954, după moartea lui Stalin. Când a fost deportată, mama era însărcinată cu mine. Ion a căutat-o pe Mașa Ivanovna vreme de vreo două luni, a întrebat peste tot unde e. Până la urmă, l-au chemat la comitetul studenților străini și i-au spus să-și bage mințile-n cap. Când a putut mama să vină la loc, la Moscova, Ion deja se întorsese în România. Mama a aflat că se căsătorise cu o altă studentă româncă și că primise munci de răspundere la el în țară, pe linie de tineret. Înțelegeți, copiii mei, care e legătura mea cu Ion Vlădescu?

– Și cum a reușit domnul președinte să vă găsească?

-El știa că mama, atunci când a dispărut, era însărcinată. În plus, pe vremea lui Hrușciov era altfel, mai bine. Din câte știu, niște tovarăși de la KGB, care lucrau la ambasada de la București, i-au adus la cunoștiință că m-am născut și sunt sănătos în 1959. I-au arătat și poze cu mine. El, ca și mulți dintre străinii care studiaseră în URSS, menținea o legătură discretă cu anumite autorități sovietice. Însă, în 1959, Republica Populară Romînă încerca, ușor-ușor, să ia distanță față de URSS. Cariera politică a lui tata era în plină ascensiune. I-ar fi dăunat și atunci și mai ales mai târziu, pe vremea lui Ceaușescu, să se afle despre mine. Cei de la KGB însă i-au garantat că vor avea grijă de mine și așa a fost. Mama a avut o indemnizație specială, eu am mers la o școală și un liceu pentru copiii de nomenclaturiști, aveam bilete gratuite pentru concediu la Soci, cartele pentru cupoane de stofă. Am făcut armata în condiții bune, la GRU și am fost repartizat la catedră, în universitate, lucru foarte dificil pentru absolvenții normali. În 1971, după ce tata a picat în dizgrația lui Ceaușescu, parcă am înnebunit. Am vrut să iau legătura cu el prin ambasada română, dar am fost împiedicat. Eram beat când am vrut să fac asta, de vreo câteva ori. Nu înțelegeam de ce, dacă nu mai e în prima linie, nu poate lua legătura cu mine. Am fost șocat în 1989 să-l văd la televizor, când l-ați dat jos pe Ceaușescu.  Îi știam chipul după niște poze vechi, de grup, făcute la facultate. Acum eram  deja matur, mi-am dat seama că nu are rost să ies la suprafață atunci. Prin 1990 m-a căutat cineva de la ambasada României și mi-a dat un plic cu zece mii de ruble. Ceva mai târziu, în 1991, am fost transferat la Kremlin, o mare onoare, drept unul dintre cei 12 consilieri pe zona Balcanilor. Pe tata l-am văzut o singură dată, sniff, în 1992, ăăăh.

Îl bușise plânsul. Eu în pileala mea, mă miram de talentele nebănuite de călușar și rapsod la balalaică ale lui Ion Vlădescu.

-Iertați-mă, dar e dureros. A fost aici cu o delegație oficială. Ne-am întâlnit discret, într-un hotel. Mi-a dat zece mii de dolari. Mi-a spus că nu are urmași legali și că mă va recunoaște după ce își va încheia cariera politică, fiindcă românii au devenit rusofobi. Într-un fel, m-aș bucura să piardă alegerile de anul ăsta, de la voi…Poate în sfârșit am putea să fim tată și fiu în văzul lumii.

Cam de la punctul ăsta al discuției mi s-a rupt filmul. Oricum, restul înregistrării nu mai conținea lucruri esențiale, era interesant doar că am zbierat pe trei voci ”Tiomna notchii” de mai multe ori la rând.

#

-Șie viede că tot nu iești familiar cu bieutura…Ti-ai făcut di nu mai știai di tini…Criediai că iești țarul Piotr și voiai sî ti instaliezi la Kremlin. Aproapi că ti-ai dus în cârcî la hotiel. Ghini însî cî nu ai dat iar la boboși.

Speriat, m-am ridicat rapid din pat, unde zăceam și m-am dus direct spre sacoul care era aruncat  boțit pe jos. Din fericire, reportofonul se afla în buzunar și aparatul de fotografiat la fel. Olga fusese harnică. Cât eu sforăiam se dusese jos, cumpărase un borcan cu ness, apă plată și niște beri de dres. Olga a făcut două  ness-uri, am desfăcut și beri. Brusc, viața mi se părea frumoasă, eram la un milimetru să dau tunul de presă al vieții mele. Cu berea într-o mână și o mahoarcă în cealaltă, m-am dus să privesc spre Kremlin, pe geam. Am avut un mic șoc:

-Olga, ia vino-ncoa! Uite, să mai zici că sunt paranoic…Vezi jos un Renault roșu, cu numere de corp diplomatic?

-Așa îi…și she ni fașem?

-Cunoști hotelul din studenție…are cumva și o ieșire de serviciu, prin spate? Nu cred că au bani să țină aici două echipe de filaj după curul nostru.

-Arie…pi acolo ieșiam ieu di la amantul mieu suiediez, să nu mă lejitimieze miliția și să mă zâcă la facultatie că-s imoralî.

Am luat liftul până la etajul întâi, apoi, mergând pe o scară de serviciu am ajuns la ieșirea din spate. Bănuiam că filatorii noștrii au plantat și pe cineva în hol. Aveam și caseta și filmul foto la noi. Am reușit să găsim relativ repede un centru de aparatură audio, unde am multiplicat de patru ori caseta. La fel, am developat pozele și am făcut alte trei copii. După asta am mers la la un oficiu poștal. Am trimis un colet spre redacția ziarului Prezent, altul pe adresa de acasă a Nașului și pe ultimul  unui unchi de-al meu, bătrân și surd, din satul Sebeșul de Jos, comuna Racovița, județul Sibiu. Unchiului i-am scris și un bilet :”Dragă nene Ilie, dacă nu ai nicio veste de la mine vreme de o lună de la primirea acestui pachet, te rog să-l trimiți cu conținutul lui pe vărul Vasi la București, la redacția ziarului Prezent. Să înmâneze doar personal domnului Rancea caseta și fotografiile. Va fi răsplătit destul de gras și o să-ți poată lua și matale un aparat auditiv nou. Cu drag, al vostru Dănuț.”

Am revenit tiptil spre hotel și ne-am așezat la o cafenea aflată la o sută de metri de el, cu vizibilitate spre parcarea de la Rodina. Am văzut în fața Renault-ului roșu trei oameni cu mecle de mitocani care gesticulau avântat. La un moment dat s-au suit în mașină și au plecat în trombă. Și eu și Olga eram satisfăcuți că i-am păcălit.

-Pui moldovenesc, acum pot să ne și omoare, ceea ce nu cred, dar povestea tot o să ajungă în țară și o să fie publică. Vlădescu poate deja să-și ia adio de la al treilea mandat. Hai sus, să răvășim patul de fericire și după să facem o băută de plecare. Mâine vreau să decolăm spre București. Îți spun eu că peste o săptămână o să fim cei mai cunoscuți ziariști din România. Nu contează că ne costă mai mult dacă luăm biletul de avion pe loc, o să avem bani să ne punem și-n cap.

#

A doua zi l-am sunat pe Naș și i-am comunicat că ”unchiul e sănătos și venim împreună”. Mi s-a părut că Rancea are o voce destul de prefăcută când ne-a spus că ”îl aștept pe unchi cu plăcere”, dar nu am ținut cont prea tare de asta. Le-am telefonat și domnilor Untilă și Gherson, să le mulțumim pentru colaborare și să le spunem că a fost o mare bucurie că i-am întâlnit. Am luat un taxi spre Aeroportul Șeremtievo. Nu a contat că șoferul ne-a ușurat de 70 de dolari. Am avut ceva emoții la controlul vamal, dar nu s-a întâmplat  nimic. În avion am adormit și am avut un vis semi-erotic. Îmi trecea prin capul amorțit că eram înconjurat de fotomodele, că făceam dragoste cu o teleastă, Mihaela Rădulescu, o starletă proaspăt lansată a Tele 7 ABC, că eram intervievat de CNN. Când m-am trezit, după un gol de aer, eram oarecum dezamăgit că stăteam doar cu capul pe umărul Olgăi. Mi se părea că orele petrecute în avion trec extrem de greu. Când am ajuns la București, am trecut iarăși incredibil de ușor de controlul actelor și de cel al bagajului de mână, unde aveam caseta și fotografiile și ne-am apropiat de banda cu bagajele de cală. Peste câteva zeci de secunde, s-au apropiat de noi doi civil la costum și un polițist de frontieră în uniformă. Unul dintre ”costume”, un tip cu părul alb, ne-a spus:

-Sunteți domnul Dan Răcescu și doamnișoara Olga Țiganiuc?

-Da…

-V-aș ruga să ne însoțiți până la salonul VIP…

-De ce? Suntem reținuți sau arestați? În ce temei legal? Suntem  jurnaliști și comiteți un abuz…

-Domnule,  dacă vă arestam sau rețineam, vă conduceam la dubă. Noi respectăm legea. Vă conducem la  salonul VIP fiindcă niște VIP-uri vor să discute ceva cu dumneavoastră.

Am fost introduși pe o ușă capitonată într-o sală cu o masă de consiliu în jurul căreia erau mai multe scaune tapisate cu catifea roșie. În picioare cu mâinile sprijinite pe masă se aflau Ion Lapteș, șeful Serviciului de Informații Externe și  Sextil Măldăreanu, directorul Serviciului Român de Informații. Primul a vorbit Lapteș care încerca să aibă o fizionomie vesel-bonomă:

-He, he! Te așteptai, Dane, să ai așa un comitet de întâmpinare? Doi șefi de servicii…Și v-am adus și la salonul VIP, unde au acces doar șefi de state, miniștri…Sunteți oameni importanți măi copii, ce să zic. Ați ajuns mari, măi.Să le zic ăstora de o cafea, o apă. Sau poate o tărie mică, fiindcă am auzit că vă cam place.

-Domnilor, vreți să ne faceți dispăruți? Ne organizați un accident, ceva? O să iasă un scandal imens…Știe multă lume unde am fost și ce am făcut. Nu puteți opri mersul istoriei. Anul ăsta Vlădescu o să piardă oricum. Lumea e sătulă de democrația lui originală și zig-zag-urile lui spre Est.

-Stai potolit, domnule. Am venit aici amândoi să vă dăm chiar vești bune, o să vă placă ce o să auziți.

-Cât despre mersul istoriei, aveți dreptate…De data asta Vlădescu o să piardă alegerile, o să  iasă Claponul vostru. Crede-mă avem și noi sondaje și în contextul ăsta geopolitic Rusia nu mai are interese pregnante aici. Am vorbit cu omologii noștri de la Moscova. După alegerile de anul ăsta, principala noastră opțiune e spre Vest, gândim și noi pragmatic.- A adăugat cu o mutră sumbră, ca de obicei, Sextil Măldăreanu. Imediat a preluat mingea Lapteș, tot vesel. Mi se părea că se joacă de-a polițistul bun și polițistul rău, după strategia clasică.

-Dănuț, țin să te anunț că de acum trei luni ești angajat al Serviciului de Informații Externe cu grad de căpitan, la care ai fost înaintat acum o lună. Cum ai terminat armata cu grad de locotenent și noi te-am angajat pe funcție de căpitan, ți-am echivalat gradul cu funcția. Acum o lună ai luat și un concurs la Ministerul de Externe, după o școală de diplomație de trei luni o să pleci la post, consul la Montevideo, în Uruguay…E foarte frumos acolo, sunt uruguaiencele într-un mare fel, e cald, e tequilla. Nu vorbesc aiurea, am fost acolo în vacanță. La ce relații economice avem noi cu Uruguayul și la ce diasporă românească imensă e acolo o să te spetești cu munca. În plus, ai leafă bună în dolari, casă și masă… E un post potrivit pentru tine, ești băiat doxat, cunoști franceză, engleză, pun pariu că ai prins și ceva rusă în urma excursiei ăsteia…Ce zici?

-Dacă dumneavoastră credeți că…

-Stai că veștile bune nu se termină. Să-ți spun o treabă de logică. Din moment ce ești angajatul SIE de trei luni, înseamnă că ai fost la Moscova în misiune pentru noi. Ai de luat trei salarii, diurna, hotelul, drumul, plus că acolo ai avut o groază de cheltuieli neprevăzute, care conform regulamentului intern se decontează. Asta înseamnă cu un salariu de la externe cu tot, douăzeci și cinci de mii de dolari. Ești băiat tânăr, îți trebuie și ție un apartament mai ca lumea, nu garsoniera aia mică în care stai cu chirie. Stai așa…

Lapteș a scos de sub masă o servietă cu cifru, a butonat la ea, a deschis-o și a scos două plicuri burdușite și mai multe hârtii.

-Trebuie doar să semnezi, noi facem totul legal, nu ne jucăm cu banii contribuabililor. Uite, ștatele de salariu, de la noi și de la externe, decontul călătoriei în interes de servici..

Măldăreanu, vestit fiindcă vorbea puțin și rar a cuvântat iarăși:

-Un prieten comun, domnul Vitalie Ceapă, m-a rugat să vă returnez cei zece mii de dolari cu care l-ați împrumutat acum patru luni, la cazinou.

Mi-am spus că Măldăreanu e mai din topor fiindcă a scos din buzunarul de la piept o cărămidă de bani verzi, prinsă cu un elastic de borcan de murături.

-Domnule, puteți să-i numărați, cu toate că eu îl cunosc pe domnul Ceapă ca un om foarte cinstit…

-Bine, eu ca eu…dar Olga?!

A răspuns iarăși Lapteș:

-Of, ce nepoliticos sunt…Trebuia să încep cu domnișoara. A luat cetățenia română acum patru luni, trebuie doar să semneze jurământul. În călătoria de la Moscova a fost informator, adică, mai politicos, un fel de colaborator extern al nostru. Pentru prețioasele informații furnizate îi putem plăti 8500 de dolari. De banii ăștia, în Basarabia, se poate trăi vreo trei-patru ani…Dar nu e vorba de domnișoara, care acum e cetățean român ci de buneii ei, cum se zice acolo, care vor fi foarte fericiți. Am aflat că și tăticul ei vrea să-și schimbe Moscvici-ul pe care-l are de 23 de ani. Am căutat la mica publicitate și am văzut că de la Confiscări, de la Poliție, scot la vânzare un BMW model 1996, luat de la un arab infractor. Costă doar 500 de dolari, pomană curată. De aceea mi-am permis să iau banii din cei 8500 de dolari de la colaborarea informativă. Am cheile în servietă…Și asta nu-i tot. Acum trei zile s-a scos la concurs, la noi, un post de translator pe limba rusă, încadrat cu grad de ofițer. Concursul a fost poimâine și domnișoara Olga l-a luat. Leafa e de cinci ori mai mare ca la Rompres, mai pică o delegație pe afară cu diurnă în valută, mai merge și ceva băutură de la protocol. Domnișoară, peste patru zile puteți să veniți la muncă, m-am gândit să vă odihniți câtva timp, poate sunteți surmenată de pe drum…Acum, dacă tot ați fost în serviciul nostru comandat trebuie să ne predați rezultatul muncii voastre adică pozele și caseta pe care le aveți la dumneavoastră.

Eram sincer uimit. Nu m-am putut abține să nu întreb:

-Dacă tot pierde Vlădescu alegerile, de ce vă agitați atât?

-Dănuț, dragul meu, cred că pot să-ți spun așa dacă lucrăm împreună,  suntem oameni, nu animale…Eu îl cunosc pe domnul președinte Vlădescu de când eram un amărât de redactor de editură, din anii 80. Mă întâlneam cu el pe culoare la Casa Scînteii. Domnul Măldăreanu, aici de față, a fost cu el în focurile revoluției, în 1989…Avem și noi sentimente, suntem atașați de dânsul, este un om de treabă. În plus, dacă ne ascultă sfatul și se aliniază pe direcția Vest, se pot întâmpla multe. Mai sunt alegeri și în anul două mii. Totul e să facă acum un mic pas înapoi, mic pentru el dar mare pentru România.

-Să zicem că vă dau caseta și pozele. Dar am trimis două copii și lui Rancea…ce vă faceți?

– Nu pot să îmi dau seama cum am angajat așa niște proști ca ăia care v-au scăpat din filaj. Nici de milițieni la circulație nu-s buni. Însă domnul Rancea este supravegheat cu mandat pe siguranță națională, dat de procuror, de către serviciul domnului Măldăreanu. E bănuit justificat fiindcă e parte din niște afaceri oneroase cu petrol. Atât pachetul trimis pe adresa de acasă cât și cel trimis la redacție au fost oprite pe bază de interes național. Oricum, am avut, tot împreună cu domnul Măldăreanu, o discuție privată cu domnul Rancea. E foarte mulțumit. A primit niște contracte de publicitate maaaari, dar chiar mari de tot, pe doi ani, cu Loteria Națională, CET Govora, CFR Mesagerie și Regia Autonomă a Sării. A promis că uită de povestea voastră. De fapt, a zis că te-a dat afară de acum trei luni jumătate, de dinainte de a te angaja la noi.

#

După 18 ani…

Sunt însărcinat cu afaceri în Kenya de un an și am rang diplomatic  de ministru-consilier, al doilea în ierarhie după cel de ambasador plin. Cariera mea de la Ministerul de Externe a crescut încet, dar constant. M-am ferit de posturi grele sau în capitale celebre. La Montevideo, în prima mea misiune, m-am remarcat imediat fiindcă am reușit ceva unic în analele diplomației românești. Mi-a ieșit să adun la un loc, de ziua națională, în incinta ambasadei, toată diaspora românească dintr-o capitală a lumii. Diaspora noastră atât de dezbinată din rațiuni politice, de data asta a reacționat unitar. Toți cei treizeci și șapte de români din capitala Urugayului au venit la sărbătoare, după ce i-am momit cu sarmale, slănină, telemea și țuică primite cu valiza diplomatică din țară. Au fost de 1 decembrie inclusiv doi evrei bătrâni din Galați, refugiați la Montevideo în 1940. În rest, i-am dat dreptate domnului Lapteș: tequilla de acolo era foarte bună, iar femeile grozave.  La Katmandu, în Nepal, unde am fost tot consul, i-am organizat o beție la poalele Himalayei,  cu rachiu de orez și chang, o bere locală tradițională, lui Răzvan Văsîi, un premier cam țopârlan sosit în vizită oficială. A cerut și la pachet trei litri de raksi (distilatul din orez) și patru porții de legume picante,numite tarkari. Cred că i-au plăcut, fiindcă la scurt timp am primit o indemnizație de merit. La Banghkok, în Thailanda, chiar am avut de lucru. A trebuit să scot, de-a lungul timpului, de la poliție, vreo zece turiști români arestați pentru bătăi în bordeluri sau consum de droguri ușoare. Masajul thailandez  cu finalizare chiar e superb și îmi permiteam să mă duc să fac aproape în fiecare zi, mai puțin când mi-era lene sau aveam disfuncții erectile în urma unor beții. La Lagos, în Nigeria, chiar m-am implicat în recuperarea unor creanțe ale României, nerezolvate încă de pe vremea lui Ceaușescu, ceea ce mi-a adus o bonificație importantă de la SIE.

Din banii primiți după călătoria în Rusia, deoarece piața imobiliară bucureșteană era atunci cotată destul de jos, mi-am luat un apartament de patru camere în Piața Rosetti, pe care-l țin închiriat unei firme, fiindcă mai îmi aduce niște bani în cont.

De Olga m-am despărțit la vreo două luni după întoarcerea de la Moscova, până când să plec la post, dar am rămas în relații amiabile. Ea a făcut o carieră frumoasă la SIE, are funcție de șef de birou și grad de colonel. Când trec prin țară, în concediu sau chemat pentru instructaje și indicații în centrală, ne vedem. În amintirea vremurilor frumoase care ne-au schimbat viața consumăm împreună cantități impresionante de vodcă rusească adevărată, fiindcă ea face deplasări frecvente în spațiul ex-sovietic. A fost și în Kârgâsthan de unde mi-a adus niște pastile naturiste pentru potență, de care bineînțeles că nu aveam nevoie. Are un copil din flori, confecționat, după cum spun diverși bârfitori și bârfitoare cu un general important din serviciul nostru, dar nu dau neapărat crezare zvonurilor.

Eu nu m-am însurat până acum și probabil că nu am copii dar nu se știe niciodată, mai ales că bucătăreasa thailandeză a ambasadei noastre din Banghkok susținea că a rămas gravidă cu mine, fapt pentru care m-a tapat de zece mii de dolari.

Lapteș și Măldăreanu au avut dreptate,peste patru ani Vlădescu, vopsit în democrat european a câștigat alegerile. Contracandidatul său, un psihopat manifest care voia să-și  omoare adversarii ciuruindu-i  cu mitraliera pe stadioane, l-a făcut să pară bunătatea întruchipată și poporul s-a repezit să-l voteze cu trei mâini. Până în ziua de azi nu l-a recunoscut drept fiu pe Ivan Volturin, pe care-l amăgește probabil că-l va lăsa moștenitorul său și o să scrie în testament că e tatăl lui.  Volturin e pensionar la Moscova și alcoolic, l-a mai vizitat Olga.Caseta și pozele pe care le-am trimis unchiului meu din Sebeș au scăpat vigilenței serviciilor și mi-au parvenit. Le am și acum, puse la loc sigur și am intenția ca peste ceva ani  să le donez unui istoric pasionat de perioada anilor 90 ai secolului trecut.

Oleg Untilă a murit în 1999, când i-a explodat limuzina pe o stradă din Moscova. Am dedus că parteneriatul lui de afaceri cu domnii din Cecenia ajunsese să scârțâie. A rămas neconsolat bătrânul său tată, patriotul unionist. După câte mi-a spus Olga, regimul Putin i-a stricat afacerea lui Aron Mendelovici Gherson, care se odihnește de vreo trei ani într-o pușcărie din Republica Autonomă Mordovia a Federației Ruse. Vitalie Ceapă este om de afaceri cinstit la București, unde a devenit unul dintre pricipalii importatori de vin moldovenesc și coniac transnistrean, Kvint, o marcă bună. În fiecare an, oriunde m-am aflat la post, mi-a trimis de sărbători, Paște sau Crăciun, câte o sticlă de șampanie și una de vin. Am încercat să-l ajut să bage vinul moldovenesc și pe piața din Nigeria, dar combinația nu a ieșit.

Am puși deoparte destui bani și mă gândesc să mă retrag din viața activă, mai ales că dintr- unul dintre posturile mele, cel cu ierarhie militară, te poți pensiona anticipat.

Câteodată, însă, mă apucă o nostalgie groaznică și regret că nu am rămas jurnalist de investigații. Cel mai tare mi s-a întâmplat asta  acum câteva zile, când m-am trezit la ambasadă cu un mulatru șpanchiu de un ochi. Mă ruga să încerc să îi identific tatăl. Mulatrul  provenea din portul Mombasa aflat la ocean, un mare centru comercial al Africii. După foarte mulți ani, mama sa îi mărturisise că l-a făcut cu un marinar român. Băiatul, botezat James, era născut în 1985 și poseda și o poză cu presupusa navă a tatălui, un petrolier mare denumit Biruința.

 

Anunțuri

4 comentarii

  1. Foarte tare! Mi-am dat seama că-mi place când am început să citesc pe diagonală, deși eu sunt un pic dislexică. Am zis să mă uit și eu, așa, cum începe, dar nu m-am putut opri până la sfârșit. Oare câte pagini ar însemna în volum? Considerând 1500 de caractere / pagină (inclusiv spațiile).

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s