Colonelul Gallin, românul care a vorbit cu Hitler

De o perioadă activez într-o asociaţie discretă, sau care se proclamă aşa. Într-o bună seară, la o agapă, o rubedenie de-a mea, inginer şi IT-ist pe deasupra, mi-a aruncat într-o doară, pe deasupra paharelor cu vin pe al căror conţinut le rostogoleam spre esofag: ”Coane, am un amic, profesor de chimie, tac-su a fost ceva pe lângă Ion Antonescu. A lăsat nişte nişte hârţoage, poate bagi un nas în ele.”

Peste două zile, mă cocoţam pe motorul de mare putere al frăţiorului respectiv şi porneam într-un fel de misiune arheologică de apartament.

Pisici, câini, decoraţii

Profesorul Mircea Gallin stă într-un mic apartament lângă Bucur Obor. Are doi câini şi mai multe pisici, iubeşte animalele. Mai întâi, după ce m-a instalat pe o canapea şi am fost înconjurat instantaneu de feline. În timp ce mângâiam pisicile, domnul Gallin a venit cu o cafea şi mai multe cutii, pline cu decoraţii: ”Vreau să vă uitaţi puţin şi la astea, aveam de trei ori pe atâtea, dar le-a aruncat tata, de frică, înainte să-l aresteze comuniştii!”. Printre o multitudine de ordine ”Virtutea Militară”, ”Steaua României” şi ”Coroana României”, de diverse clase, am văzut şi un ”Military Cross” britanic din Primul Război Mondial, care se acorda destul de rar unor străini.

În timp ce o mâţă mi se cocoţase în cap, Mircea Gallin mi-a adus un geamantan gri: ”Astea au rămas de la tata, voia să le publice, dar, pe vremea comuniştilor nu a putut! ţi le dau să le studiezi acasă!”. Geamantanul conţinea câteva zeci de manuscrise inedite, privitoare la viaţa colonelului Radu Gallin. Le-am luat şi aşa am putut să refac un destin spectaculos, ca un roman de aventuri.

Avantajul germanei

Radu ştefan Gallin s-a născut la Cernăuţi, pe 23 iunie 1894. Tatăl său lucra la consulatul României de acolo, Bucovina fiind, atunci, parte a Imperiului Austro-Ungar. Cum la Cernăuţi era un creuzet multi-etnic, româno-germano-evreo-polonezo-ucraininean, limba de comunicare între comunităţi era cea oficială, germana. Viitorul colonel a învăţat-o încă de copil, ca pe o a doua limbă maternă. În 1914, a fost implicat în mişcarea naţională românească din Bucovina şi a trebuit să se refugieze, de teama unei arestări, în România mică. Aici, s-a înscris la şcoala de Ofiţeri de artilerie din Bucureşti, aşa că primul război mondial, în 1916, l-a prins proaspăt sublocotenent. M-am uitat la Crucea Comemorativă pe care au primit-o veteranii marelui război şi Radu Gallin avea pe ea toate baretele posibile, de la ”Ardeal” până la ”Budapesta”, semn că a luat parte la totalitatea luptelor în care a fost implicată armata română. Demobilizat, şi-a dat doctoratul în drept şi a fost o perioadă judecător militar şi comisar regal în Bucovina, perioadă în care a fost implicat în mai multe procese celebre ale epocii. Mai târziu, după ce a făcut şi şcoala Superioară de Război, în 1933, a optat pentru o carieră de ofiţer de stat major. În timpul şcolii l-a avut drept profesor pe Ion Antonescu, care a constatat că studentul său ştie germana la perfecţie. Urma o carieră militară relativ obişnuită, se plimbase prin diferite garnizoane şi, la sfârşitul lui 1940 era locotenent-colonel şi comandant al unui poligon de tragere pentru artilerie. Atunci s-a întâmplat un eveniment care i-a schimbat viaţa, Antonescu şi-a adus aminte de el. A intrat într-o lume plină de intrigi, spioni, orgolii şi coterii politice.

Maniacul Hitler

Ministrul de război, generalul Constantin Pantazi, l-a chemat în biroul său şi i-a spus sec că e detaşat ca director la cabinetul Preşedenţiei Consiliului de Miniştrii şi că va fi utilizat drept interpretul de limbă germană al lui Ion Antonescu. Când Gallin a încercat să spună că e mai comod la poligon, generalul i-a replicat sec că e un ordin. Proaspătul director a nimeri la Palatul Victoria fix în ajunul rebeliunii legionare. În timp ce băieţii lui Horia Sima făceau tărăboi pe străzi şi legionarii ocupaseră mai multe clădiri strategice din Bucureşti, Radu Gallin şi-a dat seama că sediul guvernului este foarte slab apărat. În plin haos, din iniţiativă proprie, a chemat un regiment de obuziere care a luat poziţie în Piaţa Victoriei şi astfel a prevenit să dea năvală legionarii în palat. Aşa a căpătat încrederea încă generalului Antonescu, care l-a înaintat colonel.

În iunie 1941, a însoţit, ca translator, o delegaţie românească la Hitler. Ion şi Mihai Antonescu au fost primiţi de Hitler, Goering şi ministrul de externe Ribbentrop, care au organizat şi un dineu în cinstea lor. Radu Gallin, în memoriile sale aflate în posesia mea, îşi aminteşte şi meniul: ”consome de broască ţestoasă, spinare de căprioară şi, ca o atenţie pentru oaspeţii români, icre negre de la noi şi vin de Cotnari”. În timpul acestui dineu, ca şi la discuţiile de după, colonelul român a avut un declic, care l-a făcut să se îndoiască de faptul că România e pe o cale bună. şi-a dat seama că Hitler e dezaxat: ”În pauzele de discuţie, el stătea drept ca o prăjină pe scaun, nemişcat şi brusc, arunca, mai bine zis proiecta cu toată energia şi vehemenţa degetele unei mâini între degetele celeilalte,cu dexteritatea unui vechi şi exersat tic nevrotic. Am putut urmări şi privirea sa anormal de pătrunzătoare, mişcările bruşte, sacadate, modul său arogant de comportare prin care-şi deprecia voit interlocutorii şi mi-am dat seama că e dereglat suflteşte şi mental.” Când a trebuit să traducă lui Antonescu şi planurile fanteziste ale fuhrer-ului de a cuceri rapid tot URSS şi India, a tras concluzia că are de-a face cu un nebun.

Joc triplu

Întors la Bucureşti, a intrat relativ repede în conflict cu ambasadorul german Manfred von Killinger, care avea pretenţii economice exagerate şi Andreas Schimdt, şeful Grupului Etnic German, care avea pretenţia să transforme nemţii din România într-un fel de ”stat în stat”. După ce l-a taxat drept ”porc” pe ultimul, într-o dispută verbală, Antonescu, la presiunile nemţilor, l-a trimis pe front la comanda Regimentului 53 artilerie aflat în Crimeea, la începutul lui 1942. Văzând că ”în teren” realitatea nu e nici pe departe roză, a luat decizia să acţioneze pentru o schimbare de direcţie. Cum Antonescu nu era mulţumit de noul său director de cabinet şi considera că Gallin şi-a ispăşit pedeapsa de a-l fi insultat pe neamţ, l-a rechemat la Palatul Victoria, pe aceeaşi funcţie după 10 luni. Colonelul, de data asta, a încercat să ia legătura, prin ţărănistul Virgiliu Solomon, cu partidele democratice, cu comuniştii prin nişte amici evrei din Bucovina şi cu regele Mihai prin Alice Sturdza, o prinţesă cu aer de Mata Hari care se afla în largul ei atât la Palatul Regal, cât şi în anturajul lui Antonescu. În acest fel, sinteze secrete dar reale, despre situaţia politică, cea de pe front şi cea externă, destinate strict mareşalului, ajungeau la toată opoziţia. A încercat să îl determine pe ezitantul Mihai Antonescu, care negocia o pace separată cu aliaţii, să dinamizeze tratativele, ba chiar s-a oferit să meargă ataşat militar la Lisabona, pentru a deschide un nou canal de comunicare cu anglo-americanii. Pe 4 august 1944 a aflat că Ion şi Mihai Antonescu vor pleca la Berlin, să se vadă cu Hitler. Bănuia că dictatorul german le va cere celor doi să reziste până la capăt. Prin Alice Sturdza a luat legătura cu Regele Mihai şi s-au pus de acord să încerce să-l determine pe mareşal să ceară pace separată, în acelaşi timp luându-se măsuri militare să se prevină o invazie nemţească. În scopul ăsta, a mers cu regele pe 6 august, de dimineaţă, la Snagov, de unde mareşalul urma să plece la aeroport. Radu Gallin a notat cum Antonescu nici n-a vrut să audă, ba chiar l-a insultat pe Rege: ”Ce-i cu dumneata aici?! Nu-i treaba ta! Să vii când o să te chem eu!”. În urma prezenţei sale la Snagov, Radu Gallin a fost sfătuit de către Mihai Antonescu să-şi ia un ”concediu” de două luni, aşa că a ratat actul de la 23 august 1944, despre pregătirea căruia ştia.

Sioniştii, ţărăniştii…

După 1944, colonelul Radu Gallin a fost şi pe frontul de vest, după care, la fel ca şi mulţi ofiţeri din armata regală, a fost pensionat înainte de termen. Spera să nu i se întâmple nimic grav, fiindcă ajutase în Bucovina şi comunişti, scăpase unii evrei de deportare în Transnistria şi se cunoştea cu influentul Emil Bodnăraş şi el bucovinean, fost artilerist şi fost coleg la şcoala Specială de Artilerie. În 1952, însă a fost arestat şi ţinut fără condamnare vreme de doi ani. A fost bătut crunt, securiştii încercând să-l facă să-i toarne pe politicienii din partidele istorice care aveau relaţii cu Antonescu. Deasemenea, s-a încercat o lipire a sa de ”lotul sioniştilor”, anchetatorii încercând să forţeze acuza că unii lideri evrei precum A.L. Zissu întreţineau relaţii de afaceri cu mareşalul. Eliberat după multiple torturi, a fost deportat, vreme de trei ani, în satul Frumuşiţa, dintre Brăila şi Galaţi, unde a avut domiciliu obligatoriu. Ca o completare a faţetelor personajului Radu Gallin, din dosarul său de Securitate, pe care l-am studiat, rezultă şi că a fost francmason (asta da,veste, masonofobul Ion Antonescu a avut un director de cabinet ”frate”). Colonelul a murit de inimă în 1977, după ce ani în şir a încercat prin tot felul de memorii, adresate autorităţilor comuniste, să-şi facă cunoscut rolul în debarcarea lui Ion Antonescu. Pe măsură ce voi parcurge ”arhiva Gallin” şi voi găsi, punctual, episoade spectaculoase, le voi face publice.

Anunțuri

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s