Lună: Decembrie 2013

Colonelul Gallin, românul care a vorbit cu Hitler

De o perioadă activez într-o asociaţie discretă, sau care se proclamă aşa. Într-o bună seară, la o agapă, o rubedenie de-a mea, inginer şi IT-ist pe deasupra, mi-a aruncat într-o doară, pe deasupra paharelor cu vin pe al căror conţinut le rostogoleam spre esofag: ”Coane, am un amic, profesor de chimie, tac-su a fost ceva pe lângă Ion Antonescu. A lăsat nişte nişte hârţoage, poate bagi un nas în ele.”

Peste două zile, mă cocoţam pe motorul de mare putere al frăţiorului respectiv şi porneam într-un fel de misiune arheologică de apartament.

Pisici, câini, decoraţii

Profesorul Mircea Gallin stă într-un mic apartament lângă Bucur Obor. Are doi câini şi mai multe pisici, iubeşte animalele. Mai întâi, după ce m-a instalat pe o canapea şi am fost înconjurat instantaneu de feline. În timp ce mângâiam pisicile, domnul Gallin a venit cu o cafea şi mai multe cutii, pline cu decoraţii: ”Vreau să vă uitaţi puţin şi la astea, aveam de trei ori pe atâtea, dar le-a aruncat tata, de frică, înainte să-l aresteze comuniştii!”. Printre o multitudine de ordine ”Virtutea Militară”, ”Steaua României” şi ”Coroana României”, de diverse clase, am văzut şi un ”Military Cross” britanic din Primul Război Mondial, care se acorda destul de rar unor străini.

În timp ce o mâţă mi se cocoţase în cap, Mircea Gallin mi-a adus un geamantan gri: ”Astea au rămas de la tata, voia să le publice, dar, pe vremea comuniştilor nu a putut! ţi le dau să le studiezi acasă!”. Geamantanul conţinea câteva zeci de manuscrise inedite, privitoare la viaţa colonelului Radu Gallin. Le-am luat şi aşa am putut să refac un destin spectaculos, ca un roman de aventuri.

Avantajul germanei

Radu ştefan Gallin s-a născut la Cernăuţi, pe 23 iunie 1894. Tatăl său lucra la consulatul României de acolo, Bucovina fiind, atunci, parte a Imperiului Austro-Ungar. Cum la Cernăuţi era un creuzet multi-etnic, româno-germano-evreo-polonezo-ucraininean, limba de comunicare între comunităţi era cea oficială, germana. Viitorul colonel a învăţat-o încă de copil, ca pe o a doua limbă maternă. În 1914, a fost implicat în mişcarea naţională românească din Bucovina şi a trebuit să se refugieze, de teama unei arestări, în România mică. Aici, s-a înscris la şcoala de Ofiţeri de artilerie din Bucureşti, aşa că primul război mondial, în 1916, l-a prins proaspăt sublocotenent. M-am uitat la Crucea Comemorativă pe care au primit-o veteranii marelui război şi Radu Gallin avea pe ea toate baretele posibile, de la ”Ardeal” până la ”Budapesta”, semn că a luat parte la totalitatea luptelor în care a fost implicată armata română. Demobilizat, şi-a dat doctoratul în drept şi a fost o perioadă judecător militar şi comisar regal în Bucovina, perioadă în care a fost implicat în mai multe procese celebre ale epocii. Mai târziu, după ce a făcut şi şcoala Superioară de Război, în 1933, a optat pentru o carieră de ofiţer de stat major. În timpul şcolii l-a avut drept profesor pe Ion Antonescu, care a constatat că studentul său ştie germana la perfecţie. Urma o carieră militară relativ obişnuită, se plimbase prin diferite garnizoane şi, la sfârşitul lui 1940 era locotenent-colonel şi comandant al unui poligon de tragere pentru artilerie. Atunci s-a întâmplat un eveniment care i-a schimbat viaţa, Antonescu şi-a adus aminte de el. A intrat într-o lume plină de intrigi, spioni, orgolii şi coterii politice.

Maniacul Hitler

Ministrul de război, generalul Constantin Pantazi, l-a chemat în biroul său şi i-a spus sec că e detaşat ca director la cabinetul Preşedenţiei Consiliului de Miniştrii şi că va fi utilizat drept interpretul de limbă germană al lui Ion Antonescu. Când Gallin a încercat să spună că e mai comod la poligon, generalul i-a replicat sec că e un ordin. Proaspătul director a nimeri la Palatul Victoria fix în ajunul rebeliunii legionare. În timp ce băieţii lui Horia Sima făceau tărăboi pe străzi şi legionarii ocupaseră mai multe clădiri strategice din Bucureşti, Radu Gallin şi-a dat seama că sediul guvernului este foarte slab apărat. În plin haos, din iniţiativă proprie, a chemat un regiment de obuziere care a luat poziţie în Piaţa Victoriei şi astfel a prevenit să dea năvală legionarii în palat. Aşa a căpătat încrederea încă generalului Antonescu, care l-a înaintat colonel.

În iunie 1941, a însoţit, ca translator, o delegaţie românească la Hitler. Ion şi Mihai Antonescu au fost primiţi de Hitler, Goering şi ministrul de externe Ribbentrop, care au organizat şi un dineu în cinstea lor. Radu Gallin, în memoriile sale aflate în posesia mea, îşi aminteşte şi meniul: ”consome de broască ţestoasă, spinare de căprioară şi, ca o atenţie pentru oaspeţii români, icre negre de la noi şi vin de Cotnari”. În timpul acestui dineu, ca şi la discuţiile de după, colonelul român a avut un declic, care l-a făcut să se îndoiască de faptul că România e pe o cale bună. şi-a dat seama că Hitler e dezaxat: ”În pauzele de discuţie, el stătea drept ca o prăjină pe scaun, nemişcat şi brusc, arunca, mai bine zis proiecta cu toată energia şi vehemenţa degetele unei mâini între degetele celeilalte,cu dexteritatea unui vechi şi exersat tic nevrotic. Am putut urmări şi privirea sa anormal de pătrunzătoare, mişcările bruşte, sacadate, modul său arogant de comportare prin care-şi deprecia voit interlocutorii şi mi-am dat seama că e dereglat suflteşte şi mental.” Când a trebuit să traducă lui Antonescu şi planurile fanteziste ale fuhrer-ului de a cuceri rapid tot URSS şi India, a tras concluzia că are de-a face cu un nebun.

Joc triplu

Întors la Bucureşti, a intrat relativ repede în conflict cu ambasadorul german Manfred von Killinger, care avea pretenţii economice exagerate şi Andreas Schimdt, şeful Grupului Etnic German, care avea pretenţia să transforme nemţii din România într-un fel de ”stat în stat”. După ce l-a taxat drept ”porc” pe ultimul, într-o dispută verbală, Antonescu, la presiunile nemţilor, l-a trimis pe front la comanda Regimentului 53 artilerie aflat în Crimeea, la începutul lui 1942. Văzând că ”în teren” realitatea nu e nici pe departe roză, a luat decizia să acţioneze pentru o schimbare de direcţie. Cum Antonescu nu era mulţumit de noul său director de cabinet şi considera că Gallin şi-a ispăşit pedeapsa de a-l fi insultat pe neamţ, l-a rechemat la Palatul Victoria, pe aceeaşi funcţie după 10 luni. Colonelul, de data asta, a încercat să ia legătura, prin ţărănistul Virgiliu Solomon, cu partidele democratice, cu comuniştii prin nişte amici evrei din Bucovina şi cu regele Mihai prin Alice Sturdza, o prinţesă cu aer de Mata Hari care se afla în largul ei atât la Palatul Regal, cât şi în anturajul lui Antonescu. În acest fel, sinteze secrete dar reale, despre situaţia politică, cea de pe front şi cea externă, destinate strict mareşalului, ajungeau la toată opoziţia. A încercat să îl determine pe ezitantul Mihai Antonescu, care negocia o pace separată cu aliaţii, să dinamizeze tratativele, ba chiar s-a oferit să meargă ataşat militar la Lisabona, pentru a deschide un nou canal de comunicare cu anglo-americanii. Pe 4 august 1944 a aflat că Ion şi Mihai Antonescu vor pleca la Berlin, să se vadă cu Hitler. Bănuia că dictatorul german le va cere celor doi să reziste până la capăt. Prin Alice Sturdza a luat legătura cu Regele Mihai şi s-au pus de acord să încerce să-l determine pe mareşal să ceară pace separată, în acelaşi timp luându-se măsuri militare să se prevină o invazie nemţească. În scopul ăsta, a mers cu regele pe 6 august, de dimineaţă, la Snagov, de unde mareşalul urma să plece la aeroport. Radu Gallin a notat cum Antonescu nici n-a vrut să audă, ba chiar l-a insultat pe Rege: ”Ce-i cu dumneata aici?! Nu-i treaba ta! Să vii când o să te chem eu!”. În urma prezenţei sale la Snagov, Radu Gallin a fost sfătuit de către Mihai Antonescu să-şi ia un ”concediu” de două luni, aşa că a ratat actul de la 23 august 1944, despre pregătirea căruia ştia.

Sioniştii, ţărăniştii…

După 1944, colonelul Radu Gallin a fost şi pe frontul de vest, după care, la fel ca şi mulţi ofiţeri din armata regală, a fost pensionat înainte de termen. Spera să nu i se întâmple nimic grav, fiindcă ajutase în Bucovina şi comunişti, scăpase unii evrei de deportare în Transnistria şi se cunoştea cu influentul Emil Bodnăraş şi el bucovinean, fost artilerist şi fost coleg la şcoala Specială de Artilerie. În 1952, însă a fost arestat şi ţinut fără condamnare vreme de doi ani. A fost bătut crunt, securiştii încercând să-l facă să-i toarne pe politicienii din partidele istorice care aveau relaţii cu Antonescu. Deasemenea, s-a încercat o lipire a sa de ”lotul sioniştilor”, anchetatorii încercând să forţeze acuza că unii lideri evrei precum A.L. Zissu întreţineau relaţii de afaceri cu mareşalul. Eliberat după multiple torturi, a fost deportat, vreme de trei ani, în satul Frumuşiţa, dintre Brăila şi Galaţi, unde a avut domiciliu obligatoriu. Ca o completare a faţetelor personajului Radu Gallin, din dosarul său de Securitate, pe care l-am studiat, rezultă şi că a fost francmason (asta da,veste, masonofobul Ion Antonescu a avut un director de cabinet ”frate”). Colonelul a murit de inimă în 1977, după ce ani în şir a încercat prin tot felul de memorii, adresate autorităţilor comuniste, să-şi facă cunoscut rolul în debarcarea lui Ion Antonescu. Pe măsură ce voi parcurge ”arhiva Gallin” şi voi găsi, punctual, episoade spectaculoase, le voi face publice.

Un paradox tipic românesc, Antonescu şi masonii

Recent, o ”rubedenie” de-a mea cu care activez într-o organizaţie înregistrată legal, m-a invitat să văd colecţia de documente a unui amic de-al lui, pe care acesta le moştenise de la părintele său. Tatăl domnului Mircea Gallin, colonelul Radu Gallin a fost directorul de cabinet al mareşalului Ion Antonescu precum şi traducătorul de germană al acestuia. Am găsit multe mărturii inedite ale colonelului, pe care le voi face publice în intervalul următor. Ceea ce m-a şocat, însă, a fost un document din 1961 din dosarul de Securitate al lui Radu Gallin (fiul său l-a scos de curând de la CNSAS). Din el rezultă că atât şeful de cabinet al Mareşalului cât şi fratele acestuia, Dimitrie, erau urmăriţi în ”Problema Francmasoni”, la Capitolul 2. Despre Dimitrie se precizează chiar că avut gradul 30 în Masonerie şi a fost coleg de lojă cu poetul Alexandru Bilciurescu şi magistratul George Grigoriu, figuri embelmatice ale Masoneriei româneşti interbelice şi de imediat de după război.

Masoni ”buni” şi ”răi”

Apartenenţa la masonerie a colonelului Gallin explică parte din acţiunile sale din timpul războiului, precum obţinerea unor scutiri de muncă obligatorie pentru unii fraţi evrei, protejarea unor foşti oameni politici sau chiar o tentativă individuală a sa de la lua legătura cu aliaţii în vederea unei păci separate. Pe de altă parte, este greu de crezut ca Antonescu să nu fi ştiut de apartenenţa fraţilor Gallin la Francmasonerie. În timpul ”Statului Naţional-Legionar”, atât băieţii lui Horia Sima cât şi Siguranţa dăduseră năvală în sediul lojilor şi confiscaseră evidenţele cu fraţi, procesele-verbale ale ţinutelor şi multe alte documente. Asta ne mai arată încă o dată că Ion Antonescu a jucat la două capete în ceea ce priveşte masonii, pe unii anatemizându-i , acuzând ferm miscarea în general, dar altora vânzându-le indulgenţe, în funcţie de interesul său şi de relaţiile lor.

Dubla măsură

Principala ghioagă a extremei-drepte împotriva Frăţiei, a fost, şi în timpul regimului legionaro-antonescian şi în vremea regimului Antonescu ”pur”, un cetăţean pe nume Toma Petrescu, care-şi făcuse o obsesie-profesie din ”lupta împotriva forţelor oculte”. Acesta, în perioada interbelică editase un ”Buletin anti-iudeo-masonic” neluat în seamă de mută lume. I-a venit apa la moară după 1940, când a organizat o expoziţie antimasonică la Bucureşti (mai exact, pe 25 iulie 1941), cu artefactele şi documentele înfăşcate din loji de legionari. Expoziţia, inaugurată în prezenţa lui Mihai Atonescu și a Mariei Antonescu (nevasta lui Ion)a fost deschisă multă vreme, deoarece, conform lui Constantin Argetoianu, în ”Însemnări zilnice”, mareşalul a mai vizitat-o şi pe 8 mai 1942, după care a emis un comunicat vituperant împotriva Frăţiei. În 1941, acelaşi Toma Petrescu a scos o carte denumită ”Conspiraţia lojilor-Francmasonerie şi creştinism”, care s-a reeditat până în 1944 în încă trei ediţii. În interiorul ei a pus în circulaţie o listă cu numele a aproximativ 1500 de fraţi.

Şi înainte şi după punerea în circulaţie a listei, mareşalul a ordonat excomunicarea din viaţa publică sau epurarea din armată a mai multor masoni care nu-i conveneau. Un colonel Petrini, de exemplu, a fost scos de la comanda unei unităţi militare doar fiincă, fără să fie mason, luase parte în trecut la un banchet organizat de o lojă în cinstea ministrului Trancu-Iaşi. Se pare, totuşi că, bazându-se pe SSI şi pe Eugen Cristescu, el a ”extras” mai multe nume din listele cu masoni care circulau în 1940-1941 şi le-a ocultat. Trebuie să ne amintim doar că, unul dintre motivele declanşării rebeliunii legionare a fost menţinerea ca subsecretar de stat la Ministerul de Interne a lui Alexandru Rioşanu, acuzat de ”verzi” că e mason. Antonescu nu numai că nu l-a dat afară, ba chiar i-a ordonat să se implice în conducerea represiunii împotriva rebelilor legionari. În 1941, după cum zice tot memorialistul Argetoianu, fusese pus în circulaţie jurământul de mason al avocatului Titus Dragoş, numit subsecretar de stat la departamentul ”Românizare, colonizare şi inventar” care trebuia să se ocupe şi cu confiscarea proprietăţilor evreieşti. Dragoş a rămas bine-merci în funcţie.

Datorită descoperirii făcute în dosarul Gallin de la CNSAS, mai avem încă o dovadă a jocului ciudat făcut de Antonescu în ceea ce îi priveşte pe masoni. Rămâne de cercetat dacă mareşalul a acţionat doar din raţiuni personale sau încerca să se folosească de unii dintre ei la jocuri ceva mai mari, cum ar fi implicarea unor membri ai ”Frăţiei Universale” în tratative de pace separată.