Românii orişiunde cresc. Şi se cacă.

IMG_20181117_164700IMG_20181117_164745

Printr-o conjunctură de întâmplări mi-am petrecut sfârşitul săptămânii trecute la Berlin. Sâmbătă, mă plimbam agale pe lângă Dom-ul nemţilor. Am văzut sub un pod doi conaţionali cu aspect agreabil, care discutau animat: „Bă, să moară familia mea dacă nu te tai. Dă aia trei euro, futu-ţi morţii mă-tii!”. Cel de-al doilea, mai sfios, privea prietenos şi nu spunea nimic. Scena asta idilică m-a emoţionat aşa de tare, că mi-a venit brusc pipi. Mânat de sentimentul posibilei uşurări care era stimulat de frig, am pornit în căutarea unei bude publice, fiindcă, vorba aia, eram într-o ţară civilizată şi nu se făcea să ud pomii sau gardurile. Am mers destul. Când speranţa era să moară şi să abdic de la nobilele mele principii, lângă gara Hauptbanhof, un licăr de lumină s-a zărit în întuneric. Am văzut o treabă cu o uşă rotitoare pe care scria „WC-50c”. M-am scobit în buzunar, am scos moneda respectivă, am vârât-o într-o fantă şi am intrat. Prima senzaţie a fost că trăiesc într-un film SF, cu un tunel al spaţiului şi timpului, care m-a dus brusc la Bucureşti, fiindcă am dat peste o hârtie mare cu următoarele inscripţii în limba maternă: „Atentie camera video Nu folositi dusul Nu folositi aparat de ras Nu lasati hartii pe jos Pastrati curatenia”.

Nu ştiu dacă a fost un miraj sau nu, nu băusem şi nu „fumasem nimic”. Poza pe care am făcut-o mă face să cred că nu. Să se fi adresat „sfaturile de viaţă” domnilor care se certau sub pod şi altora ca ei? Posibil. Să fi presupus o forţă divină că o să apar eu acolo şi că sunt un posibil întinător al toaletelor nemţeşti? Habar n-am.

 

Reclame

Misterul „musulmanului” cu nume creştin din Sighişoara

IMG_20181027_161539

Acum puţin timp, ajungând la o conferinţă la Târgu Mureş, am evadat într-o după-amiază şi am ajuns la Sighişoara. Cum am o dambla să mă plimb prin cimitire (cred că pot spune foarte multe despre istoria unei localităţi) am dat o raită prin cimitirul vechi, săsesc, de acolo.  Am ajuns şi la o parcelă cu militari morţi în Primul Război Mondial.  M-am mirat când am descoperit o stelă funerară marcată cu semilună, pe care scrie că sub ea se află „Janku Toroman- zugsf. Reg 4 (mohamedaner)-9.11.1918”. Mi-am dat seama că „zugsf.” e o prescurtare de la zugsfurer, un grad intermediar între caporal şi sergent, folosit în armata austriacă în timpul monarhiei duale. Numele mi-a sunat iniţial româneşte. Apoi, după ce am mai găsit două morminte marcate cu semiluna ( tunarul Salko Pojatzetovits şi infanteristul Lepar Aodo), mi-am troznit una peste frunte şi am spus  „elementar, dragul meu Watson”. Mi-am adus aminte că în armata austro-ungară, în primul război, au servit şi contingente de musulmani bosnieci. Am căutat pe Google şi am văzut că Toroman este un nume comun în Bosnia-Herţegovina, dar întâlnit mai ales la familiile de sârbi creştin-ortodocşi. Iancu nu sună de nicio culoare a nume islamic. Mi-am pus întrebarea dacă omul a fost înmormântat ca musulman dintr-o confuzie bazată pe faptul că fusese recrutat din Bosnia sau se convertise la islam în timpul războiului, sub influenţa camarazilor săi. Cred că numai Dumnezeu sau, după caz, Allah, ştiu adevărul.  Oricum , săracul Iancu a avut ghinion, a murit cu numai două zile înainte să se termine războiul.

Templul de pe poartă

 

Acum puţin timp, prin bunăvoinţa prietenului meu Felix Raul Hodoş, lector la Universitatea din Târgu Mureş, am fost invitat să susţin o conferinţă despre savantul Horia Hulubei şi România Mare acolo, în cadrul acţiunii „100 de ani în 10 zile”. M-am simţit excelent, am aflat informaţii noi din domenii variate şi am avut timp şi să mă plimb. În timp ce bănănăiam prin oraş, am găsit casele din cele două imagini. Ele sunt două clădiri gemene, situate pe strada Revoluţiei, la numerele 47 şi 49.  Am remarcat imediat simbolurile unei bresle din care fac şi eu parte, simbolic: echer, compas, ciocan, riglă, nivelă, toate prinse într-un triunghi echilateral. Dacă la numărul 47 poarta a fost schimbată, la numărul 49 există varianta ei originală. Cel care a comandat intrarea a gândit-o exact ca pe reprezentarea unui templu masonic. Cele două elemente care ies din zidărie împreună cu cel sculptat pe lemnul porţii formează exact cele trei colonete aflate în incinta sus-menţionată.

M-am interesat şi am aflat că la Tîrgu Mureş, după unele surse din 1903, după altele 1905, până la prima „adormire generală” din 1937, a funcţionat o lojă puternică, numită „Bethlen Gabor”, după principele transilvănean cu acelaşi nume. Printre venerabilii ei s-au aflat Bernardy Gyorgy (primarul modernizator al oraşul de dinainte de Primul Război Mondial) sau biologul academician Ştefan Petterfi.

Clădirea pare de la începutul secolului XX şi am presupus că a fost ori sediul şi templul lojii „Bethlen Gabor” ori a aparţinut unui membru bogat al atelierului, care nu făcea niciun secret din apartenenţa sa. Din păcate, nu am avut timp să scormonesc după aceste informaţii, poate o vor face Fraţii din Or:. Târgu Mureş.

PS. :

Ce se întâmplă în ultimele zile în organizaţia de utilitate publică la care am aderat acum câţiva ani nu poate decât să mă dezamăgească. Credeam că am intrat în cea mai veche asociaţie democratică din epoca modernă, unde libertatea de expresie şi pluralitatea de opinie sunt respectate, dacă nu cu sfinţenie, măcar cu rigurozitate. În 1989 eu, fiind puşti, am fost în stradă tocmai fiindcă voiam să am dreptul să spun ce cred. De atunci, am făcut-o într-una, chiar dacă de multe ori nu m-a avantajat. Nu o să mă opresc acum. Consider că un circ cu excluderi din nu se ştie ce şi cu o groază de anateme reciproce nu va duce la nimic bun.  Să-i dai afară pe unii printr-o mişcare scurtă din poignet, pe motiv de fluierat în templu nu mi se pare în regulă. Deasemenea,  am impresia că de la virusul puterii pot să se îmbolnăvească şi doctori. Unde-i toleranţa de care ar trebui să dăm dovadă?

IMG_20181026_163632IMG_20181026_163735

Ce n-a fost Horia Hulubei

 

Când m-am angajat la Institutul de Ştiinţe Spaţiale credeam că Horia Hulubei a fost un savant care stătea, aşa cum zice o vorbă banală, în turnul lui de fildeş şi făcea experimente aride pentru profani. Totuşi ceva m-a îndemnat să-i cercetez dosarul de Securitate. Am descoperit un personaj fascinant. Aşa am aflat că a fost mai întâi infanterist şi apoi sublocotenent aviator în Primul Război Mondial şi că a avut un rol „operativ” în formarea României mari. Că a fost unul dintre fondatorii liniilor aeriene civile de la noi. Că în Al Doilea Război Mondial a fost diplomat şi agent de influenţă în favoarea României. Că a fost un francmason important şi venerabil de lojă. Că îi cam plăceau femeile şi câte un pahar de băutură fină. Că nu fost comod pentru regimul comunist şi s-a aflat de mai multe ori în pericol de a fi încarcerat pe termen lung. Pe scurt, am realizat că a fost un om absolut complex, cu multe faţete, asupra cărora sper să revin în amănunt.

La un moment dat, ştiindu-mi preocupările, prietenul meu Silviu Moldovan de la CNSAS m-a sunat şi mi-a spus: „Băi, odată cu dosarele lui Hulubei ne-au venit şi nişte manuscrise cu poezii, aforisme şi proză despre care ăştia de la SRI spun că le-a scris savantul tău. Te interesează?”. Bineînţeles că mă interesa. Mi-am şoptit în barbă că pe lângă faptul că a fost savant fizician, pilot, ofiţer, profesor, diplomat, mason, Hulubei era şi scriitor. Am făcut cerere să le văd şi i-am propus directorului ISS, Sorin Zgură să le tipărim eventual sub egida noastră.

În dosarul mare, de urmărire, era şi o autobiografie olografă a savantului, scrisă când a fost arestat pentru scurt timp, în aprilie 1945. Scrisul din declaraţia luată de autorităţile în curs de comunizare nu semăna neam cu cel din dosarul cu manuscrise literare. M-am mirat că pe coperta unui roman  neterminat apărea numele Horia A. Hulubei.  Pe tatăl savantului îl chema Ion, iar omul de ştiinţă nu avea alt prenume, deci A.-ul intercalat nu prea avea ce să caute acolo.

Manuscrisele fuseseră confiscate de Securitate în urma unei percheziţii făcute în 1981, la 9 ani de la moartea fizicianului, la domiciuliul unui anume Gheorghe Hulubei, domiciliat  în Calea Plevnei nr. 51 A.  Acesta, născut în 1915, era fiul lui Armand şi Roza, deci avea un tată care avea iniţiala A.

Cu serioase dubii asupra paternităţii celor 44 de file de literatură confiscate m-am reîntors la dosarul mare al lui Horia Hulubei, care are şase volume groase. Mai întâi, am descoperit că tatăl Institutului de Fizică Atomică mai  fusese confundat de securişti cu un alt Horia Hulubei, legionar, implicat la Iaşi în rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Mai apoi, m-am edificat în momentul în care am găsit o notă din 26 iunie 1957 (emisă de Direcţia a IV-a, Serviciul F, nr 441/00245460) prin care un colonel Stoica N. le explica unor colegi mai tonţi că savantul Horia Hulubei, domiciliat pe strada Atanase Simu nr. 4 nu are nicio legătură cu Horia Hulubei care stă pe Calea Plevnei nr.68, deci nu are sens să i se intercepteze corespondenţa celui de-al doilea. După toate probabilităţile, între 1957 şi 1981 s-a schimbat numerotarea caselor pe Calea Plevnei. Am tras concluzia că „scriitorul” este un posibil frate al lui Gheorghe Hulubei, cel de la care s-au confiscat manuscrisele. Nu ştiu dacă cele două personaje, legionarul de la Iaşi şi cel de pe Calea Plevnei sunt unul şi acelaşi om. Cert e că am mai verificat o dată „profesionalismul” unor securişti. Cred, oricum, că era cam prea mult ca marele savant să fi fost şi autor de poezii, aforisme şi proză.

În final, am însă o veste bună. În dosare am descoperit câteva zeci de poze, unele absolut inedite, cu „adevăratul” Horia Hulubei de la unele în uniformă de aviator, până la călătorii sau imagini de grup cu alţi cercetători. Poate reuşim să facem o expoziţie, cu sprijinul ISS.

Dragnea, un anus contra naturii

 

Fiindcă scriu chestia de mai jos, am senzaţia că m-a păcălit şi pe mine Liviu Dragnea. O fac totuşi fiindcă-mi dau seama că multă lume onestă a picat în cocalăreala cu referendumul şi se dă de ceasul morţii de o parte sau de alta a baricadei.

Spun din capul locului că nici nu îi antipatipatizez nici nu simpatizez cu minoritarii sexuali.  Nu cred că trebuie să existe nici un fel de discriminare între cetăţenii României, nici negativă, nici pozitivă. Nu văd de ce un minoritar sexual ar trebui să fie mai cu moţ decât mine. Nu cred în chestiile politically correct duse la absurd.Cred însă că referendumul  ăsta cu familia tradiţională e un fariseism fără sens.

Pe de o parte, avem codul familiei care statutează clar cum poate fi încheiată o căsătorie. Mai avem un precedent în statul român a fost obligat de către Curtea Europeană de Justiţie să recunoască mariajul unui fost şef al Accept, Adrian Coman cu un domn mai colorat. Asta înseamnă că, fiind parte din concertul european, va trebui, cu tot referendumul, să acceptăm căsătoriile de LGBT-işti (parcă şi-au pus şi un Q în coadă) încheiate în afara teritoriului naţional.

Adăugarea unui paragraf în constituţie nu ar schimba cu nimic situaţia dată. Din cauza asta, referendumul mi se pare un vicleim complet inutil, care costă teribil de mult contribuabilii. Dacă tot au pornit pe filonul ăsta, îi aştept pe pesedişti să prăpădească bugetul naţional, din care se pot face, e banal dar o zic, autostrăzi sau spitale şi pe alte modificări constituţionale, care să stabilească faptul că ne tragem din daci şi romani sau că telemeaua cu mămăligă e un fel de mâncare tradiţional.

Acum, nu am ce face şi mă întorc la promotorul Dragnea.  Băiatul ăsta complet tradiţional şi-a lăsat nevasta baltă ca să se combine cu  una mai tânără cu 30 de ani decât el. Îşi plimbă amanta pe la congrese de partid. Probabil că urmează să apară cu ea şi într-un reality-show de televiziune tabloidă. Tot în calitate de conservator-creştin a făcut ce a făcut şi fosta soaţă, madam Bombonica, n-a apărut la nunta fiului lor. Chestiile astea îl fac să pară un muţunache de teapa lui Irinel Columbeanu, numai că măscăriciul ăla nu conducea principalul partid din ţară.

Dragnea este şef suprem peste un partid zis „socialist”, de stânga. Peste tot, în  Europa, ceilalţi din familia politică în care e afiliat fac gargară exact în sensul invers. Ce drege domnul Liviu e în contra direcţiei în care trag comilitonii lui. Pe de altă parte tot el, cu juma de gură şi un sfert de mustaţă a gângurit ceva despre un parteneriat civil între persoane de acelaşi sex. Adicătelea, face pe românul profund şi intransigent, Daniil Sihastrul şi Mihai Viteazu în acelaşi timp, dar, pe chepenghul de marfă din spate dă nişte drepturi suplimentare homosexualilor, să nu se supere nici ei, nici Coana Europa.

Până la urmă, ce-l mână pe el în luptă?! Un contract barther de făcut reciproc imagine cu Biserica Ortodoxă Română şi ea destul de şifonată după pleiada se scandaluri cu popi şi ierarhi iubitori de puberi? O să adauge la soroşiştii, corporatiştii şi firiştii care vor să-l asasineze şi un comando de homosexuali antrenaţi să şi-o tragă din toate poziţiile? O să facă pe martirul care se bate cu cele mai pidosnice forţe ale răului? Eu spun că da. Din cauza asta, în zilele de 6 şi 7 octombrie o să mă fac că nu există circul pus la cale de teleormănean.

Dacă tot e vorba de înţelepciunea ancestrală a poporului, mă gândesc la proverbul „cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. Îmi închipui că domnul Dragnea va ajunge totuşi la pârnaie. Acolo, deh, mediu concentraţionar, femei nema. Dacă în lipsă de altceva  mai bun o să facă o pasiune mistuitoare pentru un infractor musculos şi cu tatuaje?

Pavel Coruţ, consilierul lui Dragnea

 

De multă vreme nu mai ştiam nimic despre lunaticul securisto-conspiraţionisto-şmecher Pavel Coruţ.  Acum am bănuieli întemeiate să cred că a fost angajat consilier al lui Liviu Dragnea. Interviul luat ieri de o pupincurea de la Antena 3 mustăţii fără cap a neamului a arătat că şeful PSD e un fel de Nicolae Ceauşescu în 1989. Au vrut să-l asasineze mai an bubulii, reptilieni şi „agenturili străine” mânate-n luptă de o persoană importantă, n-a spus cine, dar a lăsat să se înţeleagă că e vorba de combinatorul planetar Soros. Multinaţionalele vor să-i ia glanda fiindcă el gândeşte româneşte. N-a spus care dintre ele, dar a zis că e vorba despre unele mari şi rele. Ele au pus la cale pe 10 august o lovitură de stat sprijinită de paramilitari, care a fost dejucată în ultima clipă de pulanele patriotice ale jandarmilor. Extratereştrii răi vor să-i tragă la bască şi să-l bage la pârnaie tocmai acum, când vrea să dubleze pensiile. Ei sunt coordonaţi de veneticul Iohannis, care a fost infestat de şerpilieni. Aici, muia lui Dragnea, care mitraliază delirant, a avut o ţintă fixă, onor prezidentul.

Băiatul ăsta care se dă de ceasul morţii să  nu ajungă unde a decis instanţa că îi e locul, are o ţintă fixă. Să-l suspende pe Iohannis şi să-l teleporteze pe amicul său Călin la Cotroceni măcar jumătate de oră, cât i-ar trebui paţachinului respectiv să-şi grafieze numele pe hârtia care legalizează noile coduri.

Cetăţeanul Liviu îşi subestimează chiar şi propriul electorat. Cât de imbecil trebuie să fie cineva să reinventeze sloganul lui Iliescu din anii 90  „Noi nu ne vindem ţara!” şi să spună exact ca înaintaşul său de partid că o manifestaţie cu violenţe provocate a fost un „puci legionar”?

Din păcate, ne aşteaptă o toamnă extrem de complicată ale cărei consecinţe vor fi dezastruase pentru ţară pe termen lung. Cea mai simplă soluţie ar fi ca domnul Liviu Dragnea, fiindcă tot e stressat, să-şi ia un concediu pe termen nedefinit în Costa Rica, unde am auzit că are nişte prietene, persecutate şi ele de oculta mondială.

Reface Dragnea scenariul „Piaţa Universităţii”?

 

În anul de graţie 1990, Ion Iliescu a provocat violenţele din 13-15 iunie comandând o operaţiune poliţienească fără sens, urmată de mineriadă. De fapt, toată „Piaţa Universităţii” de atunci a avut efectul să arate „electoratului profund”, din Vaslui, Teleorman şi alte cotloane ale ţărişoarei că „forţele oculte”, „boşorogii veniţi din străinătate”, „pegra societăţii” au vrut să dea o „lovitură de stat”, să facă „un puci legionar”. Ţin minte şi acum faptul că „Piaţa” era infiltrată cu elemente dubioase , puse pe scandal de la bun început.Minerii sosiţi să „salveze patria” au caftit aleatoriu intelectuali, studenţi sau oameni a căror faţă nu le plăcea pur şi simplu. Efectul a fost devastator, România a stagnat din toate punctele de vedere şi s-a furat ca-n codru vreme de şase ani, având un regim corupt patronat de Iliescu.

Mi-a încolţit o bănuială că e ceva în neregulă încă de când un cetăţean cu nume desprins din „telenovela Elodia”, Emanuel Cioacă, fost mare pesedist, fost sebighiţist, a anunţat că va face un miting al diasporei la care vor veni nu mai puţin de un milion de oameni. Se voia o replică a mitingului PSD cu oameni aduşi cu japca sau pe un sandwich de la ţară. Au fost după aceea toate bâlbele cu aprobarea de la primărie şi retragerea discretă a cioacei din combinaţie. Apoi, alegerea unei  zile de vineri, cu începere de la ora 18, când cei din străinătate sunt încă la lucru, mi s-a părut iar ciudată.  Să nu mai spunem că în jurul datei de 10 august mulţi români, diasporezi sau nu, sunt în concediu la mare, la munte sau prin ţări exotice.

Din păcate, şefii partidelor de opoziţie, fie PNL, USR sau cioloşisti au pus botul la chestia asta şi au încurajat-o. Era clar că nu vor veni mai mulţi oameni ca la mascarada PSD, aşa cum era şi faptul că Dragnea avea nevoie de o diversiune. Una prin care să arate electoratului său, după sondaje din ce în ce mai subţire, că el e om de ordine şi duşmanii lui nişte anarhişti. Îi mai trebuia o perdea de fum (sau gaz) la adăpostul căreia să treacă, poate ziua, poate noaptea, dar ca hoţii, codul care-l va salva de pârnaie.

Încă de pe la ora 17,30, când am ajuns în Piaţa Victoriei ieri am văzut elemente dubioase, la bustul gol, cu căşti de motociclişti, cu petarde, chestii contondente şi lanţuri, pregătite să provoace jandarmii. Ăştia,  în loc să-i izoleze, îi priveau condescendent. La un moment dat, au început să riposteze trăgând aiurea cu gaze lacrimogene, fumigene şi grenade care fac zgomot. Lucrurile au mers în crescendo, a urmat tunul cu apă, intervenţia cu pulane, incendiile.  A ieşit aşa cum a vrut Dragnea: sutelor de mii de îngeraşi majoritar agramaţi şi simpluţi de la PSD, echipaţi în alb care au manifestat paşnic, li s-au opus peste timp diavolii opoziţiei şi oengeurilor, cu tricouri negre şi bucăţi de bordură aruncate în jandarmi.

Sunt curios ce se va întîmpla în seara asta. Dacă se vor repeta brutalităţile e clar că avem de-a face cu un scenariu  degenerat. Dacă Dragnea se va juca iar cu focul, la propriu, s-ar putea chiar să facă pipi-n pat. Nu de alta, dar mă aştept în cazul ăsta la o depreciere a leului, o schimbare de atitudine radicală a partenerilor externi şi o criză gravă. Toate astea doar fiindcă teleormăneanul ajuns prea sus nu are chef să-i fie aranjată mustaţa de către frizerul Penitenciarului Rahova.

 

 

Jocul de-a suspendarea

 

Şi abia plecă Codruţa. Cu toate astea, freamătul şi zbuciumul continuă. Previzibil, când a acceptat demiterea baschetbalistei, Iohannis  a făcut o retragere strategică. Nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale era un motiv cât de cât viabil de suspendare. Asta, fiindcă miza nu este demiterea preşedintelui ci suspendarea în sine, cât să se înscăuneze la Cotroceni măcar pentru juma de oră amicul Tăriceanu, atât  cât îi trebuie să semneze cu creionul chimic muiat în gură schimbarea codului penal. Dacă nu se întâmplă nimic, Iohannis va avea posibilatea să tragă de timp cât să intre domnul Liviu la pârnaie. Va fi o cursă contra cronometru între parlament pe un culoar şi  justiţie şi preşedinte pe cealaltă cracă.  Şef peste un fel de „confrerie a penalilor curajoşi”, undeva spre sfârşitul verii, Dragnea va încerca să-l suspende pe preşedinte, pe motiv că neamţul nu are bască sau că are ochi albaştri. Ticăloşia asta e deosebit de riscantă pentru mustaţa năclăită cu infracţiuni. Pe de o parte, orice om de bun simţ va trece de partea victimei Klaus. Pe de alta, tătuca pesedeului îşi va pune soarta în mâinile încă prietenului său Călin Anton Constantin şi Popescu şi Tăriceanu. Cu toată „agerimea înceată” care-l caracterizează, fantele răscopt de la ALDE  o să pună probabil condiţii absurde, cum ar fi să se înscăuneze de-a binelea şef de stat.

Rezidual, în urma întregii poveşti o avem pe madam Kovesi aflată în piua. La o primă vedere, porţile la care o să bată i se vor deschide. Ţine de ea să înghită o momeală sau să se prindă de o liană pe care să urce sus de tot în jungla politică românească.  Probabil că va fi tentată cu primul loc pe lista de europarlamentare a partidului lui Cioloş, aliat cu rămăşiţele USR. Asta va propulsa gaşca fostului premier, dar există posibilitatea ca doamna Codruţa să eşueze public exact ca altă mare vestală justiţiară, Monica Macovei. Dacă Dragnea va ajunge totuşi la loc cu răcoare şi igrasie, pun pariu că Iohannis, în urma unui previzibil succes al apropiaţilor săi la Parlamentul European o să forţeze un alt „guvern al lui”, cu Cioloş premier şi Kovesi la justiţie şi, iaca o să iasă trinomul. Habar n-am însă dacă doamna care luptă încă de la 48 se va mulţumi doar cu atât, la capitalul de imagine pe care-l are. Despre PNL nu o să se audă nimic special. Orban nu a reuşit să scoată partidul din letargie şi o să facă parte, ca la balet, din corpul ansamblu care ţopăie pe lângă soliştii de dreapta.

Orice s-ar întâmpla ne aşteaptă un final de sezon estival interesant şi o toamnă fierbinte. Să vedem cine se frige.

Căcarea în Teleorman, acum 107 ani

 

În 1911, un fruntaş liberal, George Diamandy, edita săptămânal  o publicaţie care se chema „Revista Democraţiei Române”. Pe lângă politichie sau bârfe culturale domnul în cauză era pasionat şi de un fel de sociologie primitivă.  Pe chestia asta şi-a rugat abonaţii învăţători şi preoţi (deh, „fruncea” satelor) să facă un fel de monografii ale localităţilor unde munceau, care să cuprindă un scurt istoric, date despre starea economică, gradul de alfabetizare al oamenilor, starea igienico-sanitară, modul în care se îmbracă sătenii, infracţionalitate, etc.

În numărul 7, din 13 martie 1911, a fost tipărită o anchetă despre comuna Vânători din judeţul Teleorman, făcută de învăţătorul local Darvin (fix aşa!) C. Voiculescu.  La capitolul „Acarete”(sic), domnul învăţător scrie:

„ Latrinele nu sunt intrate în mintea lor ca practice. Şi în această privinţă sunt refractari, iar ca argumente opun: „ se împute aerul”sau „ ne e scârbă să vedem atâta murdărie la un loc” aşa că excrementele şi le depun după case, după paie şi imediat câinii, porcii, etc le mănâncă. În tot satul nu se găseşte nici o latrină (afară de aceea de la şcoală).”

Învăţătorul se pare că avea dreptate, mai ales că la o simplă căutare pe Wikipedia am aflat că Vînători, acum sat din comuna Lisa a purtat până în 1883 numele de „Căcănău”.

Aş putea să forţez un fel de arc peste timp. Locul de baştină al lui Liviu Dragnea nu e departe de Vânători. Cum şeful PSD este un tradiţionalist ( îi trage cu ţărişoara şi neamul, vine din când în când deghizat în costum popular pe la paranghelii câmpeneşti, îi dă cu familionul creştin tocmai el, divorţatul) putem crede că a mai prezervat şi alte frumoase obiceiuri. Ascunde în continuare mizeria după paie, preş sau Casa Poporului  şi îşi încurajează animalele din dotarea sa politică, fie ele porci, boi, papagali sau maimuţe dresate să mănânce căcat la greu.

Odă în metru masonic, de lemn

 

Acum câtva timp s-a prăpădit, din păcate, tatăl unui frate al meu din loja simbolică din care fac parte. Ştiind că sunt pasionat de „vechituri”, Fr:.  T.S. m-a chemat să îmi aleg câteva dintre lucrurile rămase de la răposat, despre care el considera că nu-i mai trebuie. Printre tot felul de unelte vechi am dat şi peste metru de croitorie, din lemn, după toate probabilităţile de la sfârşitul secolului XIX sau începutul secolului XX.  Era o sculă frumoasă, din lemn maro lăcuit, făcută din mai multe componente detaşabile, unite printr-o stinhie metalică. Lângă unul dintre capete am văzut o ştanţă foarte discretă cu echer şi compas, în jurul căreia scria aproape imperceptibil „Şcoala Superioară de Arte şi Meserii Bucureşti”. T. habar nu mai avea de unde provenea metrul şi nu studiase niciodată inscripţiile de pe el. Mi-am pus legitim întrebarea care ar fi putut fi legătura între francmasonerie, croitorie şi o şcoală profesională.

Înţelepţii caritabili

Am dat o banală căutare pe „Google” cu numele şcolii respective. Mi-au apărut mai multe imagini cu fost ei sediu, construit în 1885 de către inginerul şi arhitectul Nicolae Cerkez, care se mai află încă în picioare pe strada Gheorghe Polizu numărul 11 din Bucureşti. Pe nişte poze cu detalii ale ornamentelor clădirii am văzut iar „echerul şi compasul”. M-am întrebat dacă nu e o coincidenţă fiindcă, vorba aceea , şi pe steagul Republicii Democrate Germane apărea un compas.

M-am apucat să caut în detaliu, atât pe net cât şi în cărţile de istorie ale francmasoneriei româneşti pe care le am prin casă.

Într-adevăr, până la urmă m-am lămurit. La sfârşitul secolului XIX, una dintre cele mai importante loji masonice care funcţionau în Bucureşti înfiinţată cu sprijinul Marelui Orient al Franţei, era „Înţelepţii din Heliopolis”, care îşi aprinsese luminile în 1863. Fraţii din această Respectabilă Loja au avut un rol hotărâtor în organizarea abdicării forţate a lui Alexandru Ioan Cuza. Printre ei s-au numărat, în secolul XIX, nume grele ale vieţii culturale şi politice româneşti ale epocii, precum Ioc C. Brătianu, Carol Davila, Matei Millo, dr. Iacob Felix, Grigore Alexandrescu, Carol Popp de Szatmary, dar şi numeroşi bancheri şi negustori bogaţi fie ei români, evrei, greci, armeni sau turci. Era o lojă bogată şi influentă. Ei nu au ezitat să pună la punct un program de consultaţii medicale gratuite pentru săraci, să declanşeze un program de acordare de burse pentru elevii şi studenţii merituoşi, din familii paupere. În programul lor, un punct era şi întărirea clasei mijlocii urbane prin formarea unei pături sociale de întreprinzători-meşteşugari bine pregătiţi profesional. Aşa ia fiinţă, pe socoteala fraţilor, în 1875, Şcoala Superioară de Arte şi Meserii din Bucureşti, după modelul unor instituţii similare existente în Franţa. Ea are mai multe secţiuni profesionale dintre care amintesc tapiseria, tâmplăria, lăcătuşeria, cazangeria, sculptura în lemn şi ipsos, zidăria, etc.

Între 1885 şi 1886,  arhitectul Nicolae Cerkez, şi el frate în R.: L:. Înţelepţii din Heliopolis, finalizează  clădirea de pe strada Polizu numărul 11. Exista posibilitatea cazării în sistem de internat a 100 de elevi, iar loja acorda anual 30 de burse de merit. Şefii de promoţie primeau un set de scule necesare exercitării profesiei lor, ştanţate cu simbolul Frăţiei şi erau ajutaţi să-şi deschidă o afacere.  Unii dintre ei erau mai târziu iniţiaţi în Francmasonerie.

Un succes

Şcoala Superioară de Arte şi Meserii din Bucureşti a funcţionat până în 1936, când s-a transformat în liceu industrial. Prin promoţile sale a contribuit important la formarea unei pături de mici proprietari de afacere lucrativă în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Unii dintre absolvenţi au evoluat şi au ajuns patroni de fabrici importante, dând de lucru multor oameni.  A fost indiscutabil un proiect de succes pus la cale de o lojă românească. Metrul- vestigiu, din lemn, găsit la Fr:. T.S. m-a făcut să scriu istoria de faţă.