Un altfel de Steinhardt: Despre rabinul devenit preot misionar creștin-ortodox

Nicolae-Steinhardt

Când se fac referințe la convertiri de la mozaism la creștinismul ortodox în România, orice om relativ citit se gândește la Nicu Steinhard. Alții, care au aprofundat problema, își aduc aminte și de Marcel (Mihai) Avramescu, fost fachir și hipnotizator, poet, pasionat de islam, dar devenit preot ortodox în cele din urmă. Scobind prin niște dosare primite acum ceva vreme de la CNSAS, am dat peste un alt caz, foarte spectaculos, despre care azi nu mai zice nimeni nimic.
E vorba de nici mai mult, nici mai puțin decât de un rabin devenit preot și misionar ortodox.
La începutul secolului XX, satul maramureșan Rozavlea avea o mare comunitate evreiască. Spre deosebire de majoritatea coreligionarilor lor, care se ocupau în general cu meșteșugurile și comerțul, evreii de aici erau agricultori sau ciobani. Cei mai cunoscuți dintre ei au fost cei șapte frați Ovisz, piticii dansatori pe care a făcut experimente la Auschwitz doctorul Joseph Mengele. Tot la Rozavlea, s-a născut, însă, în 1906, și Mihail Wieder, despre care o să fac vorbire.
De la rabin la preot, cu bătăi
Despre copilăria și tinerețea lui nu știu încă prea multe. Cert e că a urmat o școală-seminar pentru rabini și a slujit o perioadă în localitatea natală. Mulți dintre evreii maramureșeni erau habotnici și respectau cu strictețe preceptele religiei mozaice. Greu de crezut că Wieder ar fi fost acceptat dacă era un “rabin liberal”. De asemenea, nu am date cum și când a interacționat cu viitorul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu. Acesta era unul dintre cei mai culți teologi ai Bisericii Ortodoxe Române, cu studii în Franța și Germania. În plus, există și suspiciunea credibilă că la Paris ar fi fost inițiat în Francmasonerie, ale cărei idei de toleranță religioasă le adoptase. În 1935, pe când Mihălcescu era preot, decan și profesor la Facultatea de Teologie din București. Cum-necum, l-a convins pe Wieder să își schimbe religia, și i-a fost naș. Mai mult chiar, l-a ajutat să și devină preot ortodox. Următorii ani au însemnat pentru fostul rabin muncă de misionar în comunitățile evreiești maghiarofone din Ardeal. Lucra sub îndrumarea episcopului de Arad, Andrei Magieru. La Arad, la Editura Diecezană, a scos primul său volum de teologie creștină, “Convertirea Sf. Apostol Pavel”, în 1940. Documetele din arhiva CNSAS cercetate de mine, care fac vorbire despre Wieder, spun că evreii ardeleni nu se prea lăsau convertiți, ba chiar, misionarul, poate folosind niște metode nediplomatice de convingere, a mâncat bătaie de câteva ori.

convertirea-sf-apostol-pavel-mihail-wieder-p3158-0
carte wieder 2
Speriat
Unele surse, de la începutul anilor 50, spun chiar că ar fi simpatizat cu Mișcarea Legionară ( vedeți aici:vider legionar), dar, atunci, această acuză era aruncată de multe ori fals asupra oricui nu era comunist. Știu că o perioadă a fost redactor la revista “Glasul monahilor”, unde a semnat sub pseudonimul “M. Stavrofil”. În 1944, la Editura Tipografia Modernă, îi apare cartea “Sub imaginea crucii”. Habar n-am dacă ea a fost tipărită înainte sau după 23 august, așa cum nici nu știu în ce fel a fost afectat Wieder de legislația rasistă a legionarilor și a lui Ion Antonescu. Ceva mai multe informații despre el am găsit din perioada de după război. Părea speriat și dezorientat. În 1947, la sfârșitul anului misteriosul Dudu Velicu, un fel de spion bisericesc, care a lăsat în urma sa două foarte interesante volume de “Însemnări zilnice”, spune că Wieder stătea în București, după o serie de peregrinări pe la episcopiile ortodoxe din Ardeal. Pregătea două cărți, una despre Cabală și creștinism și alta despre convertirea sa la ortodoxie. Din informațiile pe care le am, acestea nu au apărut niciodată și aș fi curios să aflu dacă mai există pe undeva manuscrisele lor. În opinia lui Velicu, Wieder era speriat și căuta soluții să o ștergă din “paradisul comunist” care tocmai se înfiripa în România. După scrisele lui Dudu, ex-rabinul considera că nu e apreciat de B.O.R., ba chiar spunea că s-ar face și catolic dacă asta l-ar ajuta să plece.
Anul următor, în 1948, conform lui Velicu, Wieder s-ar fi refugiat “strategic” la Mânăstirea Cocoș, din județul Tulcea, unde se dusese de teama unei arestări sau a începerii unui nou război mondial între URSS și SUA. Acolo ar fi beneficiat de protecția episcopului de Galați, Antim Nica, dar ar fi trebuit să se supună tuturor rigorilor vieții monahale. Nu era bine văzut de popii apropiați de regimul de ”democrație populară”, dovadă că Gala Galaction, deputat în parlamentul comunizat, îl califică drept ”fanfaron și parazit” (Jurnal 1947-1952, pag 27).
În ianuarie 1950, îl găsim pe Wieder, conform unor turnătorii, plasat sub protecția Patriarhului Justinian la Mânăstirea Antim, în relații de prietenie cu starețul Benedict Ghiuș și bibliotecarul Andrei Scrima. Sursa ”Vlaicu”, altfel un onorabil cleric, spune că Wieder refuzase o muncă de corector la tipografia Patriarhiei și viza probabil un post de profesor la o școală teologică. În plus, nu prea era prudent, pentru că la masă a închinat un pahar de ceva spunând ”hai noroc și dă Doamne vremuri mai bune!”. În plus, a vorbit despre Sfântul Agatanghel, care ar fi prezis izbucnirea unui război în 1950, soldat cu înfrângerea comunismului. Ar fi vrut să se refugieze până la clarificarea situației sale personale la Mânăstirea Prislop, unde era stareț Arsenie Boca, despre care încă de pe atunci umbla zvonul că face oarece minuni. Nu se știe dacă întâlnirea dintre cei doi s-a produs. Fostul rabin însă, din discuții, părea decis să-și continue munca misionară printre evrei.(găsiți note informative aici:turnatorii)
Probabil lui Wieder nu i-au ieșit apele din punct de vedere profesional, fiindcă în mai 1950 îi mărturisea lui Scrima că se întreține din dat meditații (o altă ”notă”:turnatorie 2).
Un sfârsit nebulos
Unele surse spun că Mihail Wieder ar fi fost arestat și anchetat brutal de către Securitate, după care ar fi reușit să emigreze din țară, unde i s-a pierdut urma. Ultimele informații pe care le-am găsit despre el, vin tocmai de la Nicu Steinhardt și nu sunt tocmai precise. În cartea de dialoguri dintre Ioan Pintea și Nicolae Steinhardt, ”Primejdia mărturisirii”, apărută la Polirom în 2009, la un moment dat monahul Nicolae spune despre Wieder : ”Fie de teamă, fie constrâns, a trecut înapoi la evrei. Nu mai știu exact ce s-a întâmplat cu el; am auzit spunându-se că a plecat în Israel, în Palestina. Cred că a murit. Era mai în vârstă ca mine, mult mai în vârstă. O fi murit în țară, o fi murit în Israel, nu știu. Cărțile lui sunt foarte frumoase, eu le-am citit. Sunt foarte frumoase.”
Dialogurile dintre cei doi au fost înregistrate la Mânăstirea Rohia, între 1984 și 1989. Eu am găsit pe un site de genealogie un Mihail Wieder născut în 1907 și mort în 2001 în Brooklyn. Habar n-am dacă e doar o coincidență. În plus, îmi pun întrebarea cum l-o fi primit înapoi comunitatea evreiască după convertirile contondente mai sus-pomenite. Dacă s-a întâmplat așa, să o fi făcut Wieder doar ca să plece din țară? Sfârșitul său rămâne nebulos și de aceea, rog pe oricine are mai multe amănunte despre ultima perioadă a vieții lui Mihail Wieder să-mi scrie. La fel și pe cei care au orice informație suplimentară despre personaj.

Un document din arhivele Securităţii: Nevoile, durerile şi tristeţile agentului „Vomă”

horia hulubei

Horia Hulubei


Ion_I_Agârbiceanu

Fizicianul Ion I. Agârbiceanu

Munca de turnător-informator al Securităţii nu era chiar aşa de simplă pe cum părea. De multe ori, sifonarii trebuiau să-şi sacrifice sănătatea bând şi mâncând peste măsură. Aşa este şi cazul informatorului „Ion Stan”, direcţionat să-i fileze pe profesorii fizicieni Ion Agârbiceanu şi Horia Hulubei (vedeţi documentul original făcând click aici:agentul vomă ). Pseudonumitul „Stan”, pe care eu l-am identificat pe baza altor documente drept cercetătorul fizician Ionel Neamu, a fost unul dintre cei mai productivi bingănitori la organe din mediul ştiinţific. Strategia lui era simplă: se băga pe sub pielea unui savant renumit, făcea pe umilul şi servitorul, dar în acelaşi timp producea către „băieţi” tot felul de delaţiuni mai mult sau mai puţin sordide. Spre ghinionul tovarăşului agent, atât Hulubei cât şi Agârbiceanu erau mâncăi şi băutori de înaltă performanţă, urechea şi limba partidului nu prea putea să ţină ritmului cu ei. În februarie 1958, surmenajul muncii informative grele şi-a spus cuvântul. După ce a halit un cârnat, informatorului i s-a aplecat şi a borât vreme de 10 minute (să se fi uitat la ceas în timp ce regurgita?). Cum ghinioanele vin în serie, văzându-l mov la faţă, profesorul Agârbiceanu i-a spus că nu-l mai ia la băutură până nu se repară, fiindcă arta pilelii nu e pentru toţi nechemaţii şi sensibilii. Se ivea o tragedie la orizont: din cauza vomei, valoarea informativă a unui agent grafoman de top risca să scadă semnificativ. Tot informatorul sugera cum ar putea fi remediată situaţia: cu un puturos medicament capitalist care să-i dreagă stomacul şi bila.
Securitatea a reacţionat matern-protectiv, ca o cloşcă ce îşi ocroteşte puii. Un ofiţer superior a adnotat agramat jalba lui Stan: „Este necesar ca noi să avem grije de sănătatea agentului şi să-l ajutăm atuncia când are nevoie. Să nu-l lăsăm să şi procure medicamente de la speculanţi- ci să ile procurăm noi. În acest mod se va ataşa şi mai mult.”
Probabil crăcănat la citirea talentelor de fin psiholog ale superiorului, locotenentul major Florea Nedelcu, ofiţerul care-l avea în reţea pe fizician, scris şi el, cu creionul : „Isa spus agentului: că dacă mai are nevoe de medicamente să ni se adreseze nouă-„
Habar n-am cât de repede a fost remediată starea domnului delator şi când a redevenit apt pentru sesiuni de macheală, unde putea să tragă de limbă. Este cert însă, din câte am văzut eu, că a mai produs un număr imens de note informative, în aşa fel încât să mă facă să mă gândesc când avea timp să-şi vadă şi de fizică şi de chefuri dar şi de scris atâtea porcărioare către „băieţi”.

Despre două comunităţi din România, salvate de deportare prin „cameleonism etnic”

bozodujfalu-templom Cred că am fost primul jurnalist care a publicat într-un ziar de limbă română (e vorba despre Evenimentul Zilei), acum mai bine de 20 de ani, un reportaj despre sabatarienii din Bezidu Nou. Aceştia, iniţial ţărani secui creştini, pe fondul frământărilor religioase din evul mediu, începuseră să nege Sfânta Treime. De la religia creştin- unitariană alunecaseră încet-încet spre mozaism. Nu o să mă lansez în explicaţii teologice, au făcut-o persoane avizate.
Evrei-secui-evrei
La începutul secolului XX, sabatarienii din Transilvania al căror număr era estimat între 3 şi 5000 practicau religia mozaică, ţineau sărbărtorile evreieşti, ba chiar unii se apucaseră să înveţe alfabetul ebraic. În Regatul Ungariei, funcţionau două comunităţi evreieşti. Cea neologă era liberală şi asimilaţionistă, cea ortodoxă era conservatoare. Sabatarienii, cu toate că aveau o identitate distinctă, s-au apropiat de neologi. Au fost multe căsătorii mixte, iar diferenţele păreau să dispară în timp şi ei să fie absorbiţi în corpul cultului mai numeros. Aveau totuşi o comunitate compactă la Bezidu Nou (Bozodujfalu, pe ungureşte) .
După Primul Război Mondial, în România Mare, cei din Bezidul Nou se considerau evrei. După „Dictatul de la Viena”, au început necazurile pentru ei.
Cum încă de la începutul războiului măsurile antisemite din Ungaria începuseră să lovească serios, cel puţin economic, minoritatea evreiască, sabatarienii au încercat o strategie. Cu ajutorul, după cum mi-au relatat unii dintre urmaşii lor, avocatului Dobai Istvan din Budapesta, încă din 1940, ei au încercat să dovedească faptul că sunt doar de religie mozaică, nu şi de etnie evreiască. Au trimis scrisori autorităţilor centrale, au scos din arhive documente istorice care atestau că iniţial au fost doar nişte ţărani secui de religie unitariană. În urma acestor demersuri, au reuşit, cel puţin până la ocuparea Ungariei de către trupele germane, în martie 1944, să rămână cu drepturile civile intacte, dar într-o situaţie ambiguă.
Când a început ghetoizarea evreilor din Ardealul de Nord, autorităţile locale pur şi simplu nu au mai ţinut cont de statutul sabatarienilor. Pe cei din Bezidul Nou i-au luat şi i-au dus în ghetto-ul de la Târgu Mureş, o anticameră pentru Auschwitz. Au fost salvaţi în ultimul moment de către preotul catolic de la ei din sat, Istvan Laszlo Raduly. Acesta nu numai că a pledat pentru ne-evreitatea lor, dar chiar le-a şi completat certificate de botez ante-datate, pretinzând că se făcuseră catolici pe repede înainte pentru a dovedi că-s buni maghiari. Raduly a reuşit să extragă mare parte din comunitate, mai puţin unii care pur şi simplu nu au vrut să abjure, nici măcar formal, de la credinţa lor şi care, din păcate, au fost în mare parte exterminaţi de nemţi.
Cei care s-au întors în sat au scăpat, cu toate că în restul timpul cât au stat la putere „Crucile cu Săgeţi” la Budapesta au fost în pericol: exact ca pe marranii din Peninsula Iberică în secolele XV-XVI, nişte vecini binevoitori, care râvneau la bunurile lor îi turnau structurilor de represiune că practică mozaismul în continuare.
După 1945, sabatarienii din Bezidul Nou au stat undeva în aer. Nu-i mai persecuta nimeni direct, dar nici nu le spunea cineva cărei comunităţi mari etnice sau religioase aparţin. Până la urmă, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România i-a recunoscut drept parte a ei. Unii au emigrat în Israel. Fizic, comunitatea a dispărut chiar în 1989, când Ceauşescu a decis să le transforme satul în lac de acumulare. Bătrânii sabatarieni care nu emigraseră au fost mutaţi forţat la Sângiorgiu de Pădure, în nişte blocuri fără canalizare. Acum mai există doar amintirea lor şi ceva urmaşi, care, răspândiţi prin lume, încearcă să ţină legătura între ei.
incendiu-tomnatic-2
Nemţi, francezi, nemţi
Alsacia şi Lorena sunt două regiuni care au fost disputate mai multe secole între nemţi şi francezi. Ameţiţi fracvent, prin metoda biciului şi zăhărelului, de multe ori localnicii nu mai ştiau nici ei ce sunt. O metodă de asimilare şi în acelaşi timp de îndepărtare din zonele disputate a „etniei incamice” era atragerea, prin avantaje economice, a unor comunităţi ale „adversarului” spre zone îndepărtate, unde una dintre populaţii era aşezată compact. Aşa au ajuns, în a doua jumătate a secolului XVIII, nişte grupuri de familii franceze din Lorena în Banat. Ele au primit pământuri în zone încadrate de localităţi ale germanilor şvabi.
Satul Tomnatic (în germană Triebswetter) din judeţul Timiş a fost fondat de către francezi din Lorena.Dacă iniţial vorbeau franceza şi îşi ţineau slujbele religioase catolice în această limbă, după mai puţin de 100 de ani locuitorii din Tomnatic fuseseră complet asimilaţi de către şvabi. Nimeni nu mai ştia franceză, se considerau nişte mândrii germani. Se încheiaseră multe mariaje cu nemţi din satele învecinate. Singurele urme ale originilor lor mai erau câteva nume de familie precum Renard, Cocron, Damas, Haman şi faptul că mai păstrau tradiţii culinare franceze, precum mâncatul melcilor, chestie pe care şvabii pur-sânge nu o făceau. E adevărat, la recensământul din Regatul României desfăşurat în 1930, un notar local cu idei ciudate i-a determinat pe câţiva să se declare francezi. Treaba asta şi faptul că parohia catolică locală avea o arhivă excelentă, a salvat comunitatea, după cum veţi vedea.
În ianuarie 1945, Armata Roşie a impus în Transilvania şi Banat o metodă de pedeapsă colectivă asupra unei etnii. Germanii consideraţi capabili de muncă (bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între 18 şi 33) au fost umflaţi şi deportaţi în lagăre din URSS, „să contribuie la reconstrucţia patriei sovietice”. Condiţiile au fost de multe ori foarte grele, cu frig, lipsă de hrană şi igienă, molime, norme de lucru grele, rezultând un procent însemnat de decese.
Şvabii din Tomnatic şi-au adus aminte brusc că-s „francezi”. Probabil că au şi închinat un pahar în cinstea notarului de la 1930. Preotul Adam Willkomm a scos din arhivele parohiei toate actele care puteau dovedi o cât de vagă ascendenţă franceză a unor locuitori. După ce o mică parte dintre oameni a fost deportată, Legaţia Franţei a intervenit şi s-au stopat „excursiile forţate” în URSS. Diplomaţii francezi, care nu prea iubeau stalinismul, i-au luat sub protecţia lor pe săteni. Pentru moment, comunitatea a fost salvată. Nu de tot, fiindcă o parte a ei a fost dusă în Bărăgan în 1951, când autorităţile comuniste româneşti au vrut să epureze zona de frontieră cu „călăul Tito” de duşmani de clasă şi „elemente nesigure”.
Pe la sfârşitul anilor 60, au redevenit „buni germani” oficial. Nu de alta, dar se dăduse drumul cu ţârâita şi pe mărci capitaliste la plecări în RFG, treabă pe care mulţi dintre ei au făcut-o.

De ce s-a spânzurat omul care l-a spânzurat pe Lenin: Requiem pentru Gigi

lenin

La „butoanele” macaralei era bietul Gigi


Pe 22 februarie 1994, pe la orele serii, mă aflam în Pasajul Universităţii, care nu semăna deloc cu ce e acum. În mijloc era un fel de fast-food, înconjurat de anticariate, magazine de marafeturi şi cârciumi mai mici. Aici se strângea o societate veselă, formată din lumpeni, revoluţionari de profesie, ziarişti, escroci, politologi de ocazie. Stăteam şi beam o cafea şi o vodcă mică împreună cu iubita mea de atunci, Luci Ştefanovici (între timp, Dumnezeu a luat-o la El, la o vârstă relativ tânără). La un moment dat, a apărut unul dintre primi papparazzi din presa post-decembristă, Ştefan Ioniţă, zis Fane Jeg (mai există şi azi). Îi plăcea să regizeze poze şocante, iar dacă viaţa îi dădea ocazia să le facă fără premeditare era fericit. Fane a apărut cu o mutră mulţumită, şi-a luat o vodcă şi ne-a zis: „Bă, am făcut nişte poze ăle mai tari. S-a spânzurat unu’ la Alianţa Civică, pe Calea Victorie. S-a înfăşurat într-un steag şi şi-a pus ştreangu’. Avea limba până la buric şi era mov la faţă. E de pagina-ntâi.” Fane lucra la Evenimentul Zilei, atunci în mare vogă, a dat rapid vodca pe gât şi a fugit la Casa Scânteii, să prindă închiderea ediţiei. Încă de când deschisese gură şi clămpănise eu mă blocasem. Mă întrebam doar atât: „Gigi?!”.
„Băi jgheabule!”
Pe la sfârşitul lui 1990 mă înscrisesem în Alianţa Civică. Colaboram la ziarul lor. Pe fondul plecării dirijate a lui Marian Munteanu din organizaţie, fiindcă se împiedica de mine pe acolo Ana Blandiana, ajunsesem şeful organizaţiei de tineret. Eram încă elev de liceu. Pierdeam o groază de timp prin sediul de pe Calea Victoriei, fost pe vremea lui Ceauşescu, Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini( MICM ). Acolo era o atmosferă absolut deosebită. Veneau năuci, exaltaţi, entuziaşti, oameni providenţiali, incoertenţi. În acestă atmosferă veselă l-am cunoscut pe Gheorghe Gavrilescu. Era un fel de „om bun la toate al alianţei”. Funcţiona ca un fel de paznic al sediului, unde şi dormea, descărca ajutoare, vopsea lozinci pe bucăţi de pânză, monta tribunele pentru mitinguri, trăgea la xerox, făcea pe curierul. Era ţigănos, deşirat, cu un nas mare şi ceva dinţi lipsă. Unii dintre ei se duseseră în urma unor „discuţii” de prin 1987-88 cu nişte tovarăşi miliţieni şi securişti. În 1987 lucra ca macaragiu la Întreprinderea de Autocamioane din Braşov. A fost unul dintre instigatorii răscoalei din 15 noiembrie 1987, treabă care îi adusese o arestare, aplicarea unor „corecţii fizice” şi expulzarea din oraş. În general era îmbrăcat ponosit, dar la ocazii speciale folosea un echipament „boem-revoluţionar”, cu un sacou, o lavalieră şi o şapcă de comunard parizian de la 1871. Cum îi cam plăcea să machească şi avea ascunse după nişte lambriuri ale pereţilor sediului diverse sticle, ne-am situat de la bun început pe aceeaşi parte a baricadei civice. Clipa de glorie a lui Gigi fusese pe 3 martie 1990, când fugise cu macaraua pe care lucra la un şantier din Bucureşti fix până-n, pe atunci încă Piaţa Scînteii. Împreună cu alţii, îmbrobodise statuia lui Lenin cu nişte cabluri de gât şi subţiori şi o dăduse jos de pe soclu.După aia, defluise,aşa cum zicea un termen pe atunci la modă, în Cotroceni, de unde îl dizlocase, prin aceeaşi pe metodă, pe Dr. Petru Groza, varianta de bronz.
De fiecare dată, după ce se terminau nişte şedinţe îngrozitor de lungi, la care se tăiau fire în 14,7, mai rămâneam cu Gigi la o „dezbatere internă”. Pentru toate persoanele faţă de care se simţea apropiat, Gigi folosea, nu se ştie de ce, un mod de adresare ciudat: „Băi jgheabule, îţi spun eu, Ilici şi comunişti nu se lasă…”. Şi prin jgheabul de mine mai curgea nişte bere…
Instituţionalizat
Încet-încet, Alianţa Civică a devenit din chestia simpatică de la început o treabă ierarhizată şi instituţionalizată. Secretar executiv fusese numit Valerian Stan, fost ofiţer participant la mişcarea CADA (alt subiect interesant), care îşi petrecea şi el o groază de timp la sediu. Atitudinea riguros-cazonă a lui Stan se potrivea ca aluna-n tavan cu bezmeticeala simpatică a lui Gigi. Pe la AC începuseră să treacă în vizită diverşi „notabili” români şi străini şi am observat că anumite persoane nu prea apreciau prezenţa lui Gigi acolo. „Eroul zdrenţăros” nu mai dădea bine în cadru. Ţin minte că la un moment dat cineva important i-a arătat Anei Blandiana că Gigi, într-un acces de infantilism, îşi tehnoredactase pe calculator (abia apăruseră) nişte cărţi de vizită pe care scria cu litere gotice: „Alianţa Civică, Gheorghe Gavrilescu, Departamentul Tehnic-Protocol”. Pe zi ce trecea, corifeii luptei civice păreau din ce în ce mai jenaţi de Gigi.
După alegerile pierdute glorios în 1992 eu am lăsat-o mai moale cu activismul. Mă angajasem la un ziar serios din epocă şi mă concentram asupra examenului de adminitere la facultate, care în perioada aia era foarte serios. De prin primăvara lui 1993 nu am mai prezidat organizaţia de tineret şi am început să trec din ce în ce mai rar pe la sediu. Oricum, AC devenise un fel de anexă a PNŢCD, treabă care nu îmi plăcea.
Ultima întrevedere
Pe la începutul lunii februarie 1994, într-o seară, eram tot în pasaj la Universitate unde beam tot o cafea şi o vodcă mică. Din senin a apărut Gigi, cu un parpalac soios. Părea foarte deprimat. Mi-a spus că se certase atât cu Valerian Stan cât şi cu regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, membră în conducerea AC. I se sugerase că nu ar mai fi bani pentru salariul său de mizerie, ba chiar i se lăsase de înţeles că ar fi cazul să îşi caute alt hogeac. Am încercat să îl consolez fără prea mare efect. Peste relativ puţin timp Fane Jeg publica în Ev. Z. poza cu Gigi atârnat în ştreang, după ce îşi trăsese peste cap un tricolor găurit, vestigiu de la evenimentele din decembrie 1989.
Trei scrisori pierdute
Imediat, civicii au început să plângă de săreau izmenele de pe ei (era încă iarnă). Clamau că Gigi şi-a luat viaţa sătul de comuniştii care se perpetuau la putere. Unii îl comparau cu Liviu Babeş, braşoveanul care şi-a dat foc pe o pârtie de schi pentru a protesta împotriva lui Ceauşescu, alţii cu cehul Jan Palach. O doamnă a poeziei româneşti a depănat, cu o lacrimă-n ochişor amintiri duioase cu defunctul. În subsidiar, a transpirat informaţia că Gigi ar fi lăsat trei scrisori de adio identice, adresate Anei Blandiana, lui Petre Mihai Băcanu şi poetului Lucian Avramescu (ăsta era directorul AM Press, o agenţie de ştiri care funcţiona în aceeaşi clădire cu AC). Nici până în ziua de azi conţinutul scrisorilor nu a fost făcut public. Doar Băcanu a zis ceva vag, că Gigi a lăsat cum limbă de moarte ca societatea să aibă grijă de copiii străzii.
Macaragiul devine „Buldozerist”
Ani la rând, de câte ori evocam „cariera” mea politică, mă vizita mental şi bietul Gigi. Mă tot întrebam ce ar fi conţinut scrisoare de adio multiplicată. De când cu Covidul, m-am apucat să citesc ceva mai mult. Aşa am dat de cartea „Nu putem reuşi decât împreună-O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000”, scrisă de Dan Pavel şi Iulia Huiu, apărută la Editura Polirom în anul 2003. La paginile 340-341, autorii publică declaraţia „unui personaj important”(nu spui care, exact ca în Caragiale) din Alianţa Civică. O redau integral, cu toate că e lungă:
„Gică Bulderistul stătea tot timpul în sediu, într-o săliţă şi el cu Valerian Stan erau singurii care erau permanent acolo. Stan era totă ziua, pentru că venea la servici, Gică Buldozeristul era acolo ziua şi noaptea,pentru că dormea acolo, acolo era casa lui. Gică făcea curat, aranja totul, era curier, era om bun la toate, tot ceea ce făcea, făcea dintr-un devotament exemplar. Tot din devotament, el a venit de mai multe ori la noi- or, lucrul acesta îl ştiu toţi liderii importanţi din Alianţă-şi la Convenţia Democratică, şi la PNŢCD, şi la foştii deţinuţi politici, spunîndu-ne că are că are dovezi că Valerian Stan era omul Securităţii infiltrat în Alianţa Civică şi CDR. Ani de zile el a adunat dovezi, de pe unde lucrase înainte Stan, de la armată, de la serviciile de contrainformaţii, de la CADA, unde fusese şi acolo infiltrat. Îşi făcuse un dosar voluminos. Şi umbla cu dosarul ăsta peste tot. Îl ducea la Emil Constantinescu, la Ana Blandiana, la Ticu Dumitrescu, la Costin Georgescu. Devenise pentru el o cruciadă personală, să ne convingă de faptul că Valerian Stan era omul Securităţii. Noi nu ştiam dacă să credem sau nu, pentru că era epoca în care veneau tot felul de intoxicări, despre care toată lumea vorbea, dar cum puteai să fii sigur de ceva, dacă nu aveam acces la dosarele fostei Securităţi? Gică Buldozeristul ne spunea că Valerian Stan lucra în continuare pentru SRI, sau pentru UM0215, sau pentru contrainformaţiile militare, iar noi nu mai ştiam ce să credem. Iar dacă ar fi existat pe atunci o lege a accesului la dosarele Securităţii, nu în forma propusă de Ticu, ci în forma pe care au matratat-o tipii de la noi, tot nu am fi avut dovada, pentru că foştii agenţi ai Securităţii, care sunt în continuare agenţi ai actualelor servicii, nu pot fi deconspiraţi. Şi pentru că noi nu l-am crezut pe deplin, ba chiar unii făceau băşcălie, Gică Buldozeristul s-a sinucis. L-am găsit într-o dimineaţă spânzurat. Ne-a lăsat o scrisoare, în care explica de ce s-a sinucis, şi spunea că sinuciderea lui este dovada de care noi aveam nevoie, că el se sacrifica, pentru că, dacă nu îl vom da afară pe Valerian Stan, atunci el avea să ne facă mult mai mult rău mai târziu. Şi a avut dreptate, pentru că Valerian Stan ne-a făcut mult rău. Scrisoarea nu a fost publicată. Mă întreb dacă mai există. Ea a fost luată de anumite persoane de la Alianţă şi ascunsă, pentru a nu compromite oamenii Alianţei Civice. Gică Buldozeristul s-a sinucis degeaba, dorind în felul acesta să ne provoace să-l dăm afară pe Valerian Stan, iar el nu a fost dat afară, pentru că sinuciderea cuiva în sprijinul dovedirii unei realităţi nu putea fi considerată o dovadă. Nu putea fi în sensul juridic, este adevărat. Dar în sens moral, ce dovadă îţi mai trebuie? Iar când Valerian Stan a făcut mai târziu tot ceea ce ştim, unii dintre noi şi-au adus aminte de episodul cu Gică Buldozeristul. Nu îmi dau seama dacă Stan poate dormi cu conştiinţa împăcată, dar dacă totul este adevărat?”.
Deci, să recapitulăm. Gică Buldozeristul este de fapt Gheorghe Gavrilescu, zis Gică Macaragiul, dar memoria i-a jucat o festă „anonimului important”. Habar n-am cine e acesta exact, dar am o vagă bănuială că e vorba de profesorul Gheorghe Ceauşescu (Ghighi), vicepreşedinte al AC în acel moment, viitor deputat PNŢCD. Ştiu că intrase printre primii în sediu când a fost găsit Gigi spânzurat şi că citise una dintre copiile scrisorii de adio. Între timp şi el a plecat la Orientul Etern. Nu ştiu ce relaţii avea Stan cu serviciile, dar e cert că era să rupă coaliţia de guvernare CDR-PD în 1997. Ajuns şef al Corpului de Control al Primului Ministru, el a scos în spaţiul public nişte dosare intrumentate de antecesorii săi pedeserişti şi a tensionat la maximum relaţiile dintre partenerii de guvernare.
Dreptul la cuvânt, post-mortem!
Cu o manevră de aikido politic, şefii de atunci ai Alianţei Civice au dat vina pentru moartea lui Gigi pe „ciuma roşie”. De fapt, omul care-l spânzurase pe Lenin de macara şi-a pus ştreangul de gât dezamăgit de ce se întâmpla în opoziţia de atunci. Manevra liderilor AC din acel moment, chiar dacă nu a fost deloc morală, era explicabilă în „focul luptei politice”. Au trecut mai bine de 26 de ani de când Gigi s-a sinucis. Este posibil ca scrisoarea lui să mai existe pe undeva. Cei trei destinatari ai ei sunt în viaţă. Chiar dacă ea conţine chestii foarte subiective, enormităţi, e o mărturie a acelor vremuri. Poate că Gigi spunea şi ce s-a ales de ajutoarele pe care le primea AC în anii ăia şi care a fost soarta lor, chestie care s-ar putea să supere încă, dar nu cred că e important. Cred că sărmanul macaragiu ar avea dreptul la cuvânt după atâţia ani de la moarte. Sper ca textul meu să fie citit de cei care poate mai deţin scrisoarea. Cred că e mai important să-ţi asumi ruşinea unor fapte reprobabile din trecut decât să-ţi fie scârbă să te uiţi în oglindă. Dacă epistola nu apare, am totuşi o satisfacţie ipotetică. Gigi, acolo unde se află, cred că e mulţumit că s-a gândit cineva la el şi a încercat să clarifice în ce circumstanţe a plecat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

O casă a terorii?

IMG_20200416_145933
Pe brokerul fugar Cristian Sima,acum oploşit pe undeva prin Elveţia,după ce a făcut praf banii unora pe care îi convinsese să-şi lase agoniseala pe mâna lui, nu-l consider cel mai de încredere personaj din lume.Dacă mi-ar da un pont economic sau o informaţie politică, m-aş gândi de multe ori dacă să o iau de bună sau nu. Totuşi, în cartea lui de memorii, „Marea spovedanie a brokerului fugar”, apărută la Editura Integral în 2015, am găsit o chestie foarte interesantă asupra căreia Sima nu avea niciun interes să fabuleze. El povesteşte, la paginile 246 şi 247, cum, prin diverse combinaţii, se alesese cu un sediu pentru firma lui ,WBS, pe strada Ionel Perlea nr. 14, lângă Cişmigiu. La un moment dat, scrie: „După naţionalizare, în anii 50, casa a fost un sediu al Securităţii. În timpul lucrărilor de restaurare, muncitorii mei au descoperit o cameră în plus faţă de cadastru, zidită total. Acolo, am găsit vechi dosare ale Securităţii din anii 50 şi oseminte umane. I-am spus la acea vreme lui Mircea Dinescu, care lucra la CNSAS, să vină să ridice documentele, dar nu a părut interesat şi până la urmă, Procuratura şi IML-ul au ridicat osemintele şi documentele scrise de mână.” Mi-am adus aminte că în urmă cu câţiva ani am găsit sub fosta puşcărie Malmaison un beci cu intrarea zidită, cimentată şi armată cu şine de tramvai în care se presupune că s-ar afla documente şi rămăşiţe umane ascunse de Securitate. Până acum, nicio autoritate nu a fost curioasă să vadă ce e acolo, dar, din câte ştiu era o practică a securiştilor, în anii 50, să ascundă rămăşiţele victimelor decedate în timpul interogatoriilor şi documente compromiţătoare.
Cu posibilităţile de acum, drastic limitate de pandemie, am încercat să aflu câte ceva. I-am scris lui Sima pe Facebook, dar nu mi-a răspuns, o fi crezut că un necunoscut îl sâcâie cu felicitări de Paşte, şi, nu a deschis mesajul. L-am sunat pe nea Mircea Dinescu. El nu a negat că se cunoştea cu Sima în acea perioadă dar nu îşi mai aduce aminte nimic de episod, după 21 de ani. Mi-am întrebat amicii de la CNSAS, unde ar trebui să ajungă în cele din urmă toate documentele emise de Securitate, dacă le-a parvenit prin 1999-2000 vreun fond arhivistic găsit într-o clădire din zona Cişmigiu-Kogălniceanu. Nici ei nu au putut să îmi dea un răspuns precis.
M-am dus şi am pozat clădirea, care încă mai are pe ea sigla firmei lui Sima, WBS. Am aflat că în perioada comunistă strada Ionel Perlea a purtat numele „Progresului”, respectiv „Aurorei”. Pentru a-mi duce mai departe cercetarea, vă rog să distribuiţi cât mai mult acest material. Poate reuşesc să dau de cineva care ştie ceva despre istoria clădirii sau investigaţia din 1999, fiindcă, din câte se pare există mulţi oameni care au fost implicaţi în povestea asta. În cazul în care vreo persoană care citeşte textul de faţă ştie ceva suplimentar, rog să fiu contactat pe pagina mea de Facebook sau printr-un mesaj pe blog.

O problemă a Bisericii Ortodoxe Române: Oare câţi „misionari discreţi” or fi existat?

Catedrala Mântuirii Neamului - București (Iulie 2019)
De plictiseală, acum câteva zile, încercam să văd pe baza căror criterii trimitea, în anii 70- 80 ai secolului trecut, Biserica Ortodoxă Română preoţi să slujească în străinătate. Scobind pe net, am dat peste un articol apărut acum câţiva ani în ziarul Patriarhiei, Lumina, care poartă titlul suav „Un misionar rugător şi discret” (poate fi găsit aici :https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/un-misionar-rugator-si-discret-27403.html) . Se referă la arhimandritul Justinian Dalea, care a fost preot al BOR în SUA şi Canada între 1976 şi 1998. Din articol aflăm că a fost un tip blajin şi evlavios, un fel de rezistent anticomunist cu juma’ de normă, ba chiar e comparat cu Sfinţii Apostoli. Am realizat că ştiam numele de undeva. M-am apucat să caut în propria arhivă şi am realizat că domnul Dalea a fost într-adevăr misionar, rugător şi discret. Misionar fiindcă primea misiuni clare de la Securitate, discret fiindcă a comis indiscreţii care i-au înfundat pe alţii, sub pseudonim şi rugător fiindcă s-a rugat de „băieţi” să fie trimis în „putredul occident imperialist”.
Mai întâi, am dat peste o declaraţie de martor luată în timpul anchetării preotului-călugăr Chesarie (Constantin) Gheorghiescu, în 1961. Acesta din urmă, fusese trimis la studii la Moscova. La întoarcere a profitat de unele lacune legate de cooperarea între structurile represive ale statelor socialiste şi făcuse un ocol pe la Praga, Zurich, Roma şi Atena. Cu toate că intenţionase să fugă din paradisul comunist, speriat că nu o să se adapteze în străinătate, părintele Gheorghiescu a crezut în cântecul de sirenă a lui Vasile Roaită al funcţionarilor de la ambasada RPR din Grecia, cum că nu va păţi nimic şi s-a întors. Nici nu a cântat cocoşul roşu cu tricolor de trei ori Internaţionala şi l-au şi umflat. Bunul său prieten Dalea le-a povestit securiştilor că preotul era duşman de clasă de multă vreme, că i-a spus lui vorbe anticomuniste între patru sau şase ochi. În plus, a dat pe goarnă că în scurtul interval dintre sosirea lui Chesarie şi arestarea sa, acesta i-a arătat nişte reviste inamice ale exilaţilor, pe care ulterior aproape transfugul le-a ars(aici e documentul:dalea scrima). Pentru Chesarie Gheorghiescu povestea a fost tragică, a primit 10 ani de puşcărie pentru „trădare de patrie”. A scăpat cu graţierea din 1964, a trăit până în 2017 şi a avut, ca şi delatorul său, rang de arhimandrit. Habar n-am dacă a aflat vreodată cine a contribuit voios la „înfundarea” lui.
Pe acelaşi domn Dalea l-am mai găsit în marele dosar al „Rugului aprins”. Aici a evoluat sub pseudonimul „Dan”, dar, datorită unei scăpări a ofiţerului care îi recepţiona turnătoriile, numele îi apare o dată şi în clar. În 1964, în urma graţierii colective, cei din „Rugul aprins” au fost puşi în libertate. Printr-un gest oarecum curajos, Patriarhul Justian Marina, i-a reintegrat pe unii dintre ei chiar în mânăstirile unde erau monahi înainte de arestare. Printre ei se afla şi Benedict Ghiuş, călugăr-preot de o mare valoare intelectuală, recunoscut internaţional ca un teolog foarte bun. El s-a întors la Mânăstirea Antim, unde fusese preot şi când a fost luat pe sus. Pseudonumitul „Dan”, şi el slujitor de cult în acelaşi loc, a fost, după indicaţiile securiştilor, aşa cum spunea limba lor de pal melaminat, „marşrutizat” spre Ghiuş. Asta se întâmpla în 1965. Trebuia să îl tragă de limbă, să vadă dacă mai e „duşmănos”. Numai că monahul Benedict, după experienţa concetraţionară şi chinurile sinistre la care fusese supus, sufla şi-n tămâie, şi-n anafură. În plus, fiind deştept, se prindea cam ce vor unele personaje care apăreau în anturajul său. A profitat de faptul că „Dan” i-ar fi reproşat că a cântat prea încet la o slujbă şi l-a trimis la plimbare. Securiştii au dumicat cu noduri amarul eşec, dar nu au disperat. I-au indicat agentului să ceară o audienţă Patriarh, principalul susţinător al lui Ghiuş şi să încerce compromiterea eliberatului din puşcărie (notele informative sunt aici:dalea ghius 1,dakea ghius 2).
De ce m-am hotărât să public povestea asta şi documentele aferente? Fiindcă în articolul din „Lumina”, numele lui Dalea apărea într-o înşiruire de oameni care au suferit groaznic pentru credinţa lor: Benedict Ghiuş şi Grigore Băbuş. M-a şocat mai ales un alt fragment din acelaşi articol: „ A trecut (n.n.-Dalea) asemenea ucenicilor Domnului, prin încercări,mari strâmtorări, singurătate, lipsuri şi umilinţe de tot felul.”
Strâmtorări, la propriu, au simţit în celulele mici şi supra-aglomerate sau, şi mai abitir, la „izolare”, monahii Ghiuş, Dubneac, Băbuş, Sandu Tudor şi ceilalţi din lotul „Rugului aprins”. La fel şi părintele Gheorghiescu. Ar fi fost nedrept faţă de ei să nu fi scris ce am aflat.
Nu vreau ca materialul de faţă să se interpreteze ca un atac la adresa Bisericii Ortodoxe Române. În perioada comunistă sute de preoţi, călugări şi ierarhi au suferit foarte mult. Unii dintre ei au avut biografiile unor mucenici. Cred însă că adevărul despre anii dominaţiei comuniste în România trebuie spus, chiar dacă pentru unii e neplăcut. Spre deosebire de un propagandist, un istoric nu trebuie să dosească fapte sub preş. E Duminica Floriilor, sărbătoare mare, pe care eu o cinstesc publicând acest material în memoria celor din „Rugul aprins”.

Un alt mister comunist: Da’ cu cerbu’, ce-aţi avut?

vanat
cerbulica
În 1945, după instalarea guvernului Groza, una dintre grijile comuniştilor a fost să epureze cultura de lucrări neconvenabile. Aşa a apărut o lege împotriva cărţilor, ba chiar şi a partiturilor muzicale, al căror conţinut era „dăunător bunelor relaţii dintre România şi Naţiunile Unite” (a se citi Uniunea Sovietică). O echipă de tovarăşi vigilenţi s-a apucat să purice tot ce se publicase până atunci în ţară şi să facă un index cu „lucrările duşmănoase” care au fost retrase din circuitul public. A rezultat o ciorbă ciudată, în care erau incluse lucrări de propagandă legionară sau cuzistă, cărţi de istorie despre Basarabia şi Bucovina, poezii patriotice, amintiri de pe fronturile războaielor mondiale, beletristică, marşuri militare. Romanul superb al lui Gib. Mihăiescu, „Rusoaica”, a fost retras doar fiindcă în poveste un ofiţer român are treabă cu o transfugă din URSS, un „paradis neplăcut”. Alte cărţi au dispărut fiindcă aveau drept personaje ruşi antipatici.
Ieri, am dat peste nişte liste de titluri interzise, publicate în Monitorul Oficial din 22 august 1944. Pe lista numărul 10, la poziţia număr 3, am dat peste următoarea lucrare: „ Dr. R.I. Călinescu: Vânatul cu păr din România. Cheie dihotomică (Mijloace pentru determinarea mamiferelor noastre de interes vânătoresc), ediţia a treia, Editura ziarului Universul, 1943.”
Iniţial, m-am întrebat dacă nu cumva e vorba de un pamflet-metaforă şi, de fapt, în viziunea autorului, „vânatul cu păr” e constituit din bolşevici. Nici pomeneală, am găsit cartea lui Călinescu pe net, ea se referă la cerbi, urşi, pârşi, lupi şi alte lighioane de acest fel. Pe copertă are un cerb cu meclă simpatică. M-am interesat dacă a existat vreun fascisto-imperialist, doctor pe deasupra, cu numele de mai sus. Nu am găsit nimic în sensul ăsta, dar am văzut că pe altă listă mai avea o carte interzisă, despre fauna din Dobrogea. Aici ar exista o foarte vagă logică, fiindcă trata in extenso despre cămilele, focile şi delfinii din Cadrilaterul cedat, iar tovarăşii bulgari nu trebuiau supăraţi.
Revenind la cerbii noştri, cenzurarea cărţii ăsteia rămâne un mister. Să fi avut boală pe Călinescu, din motive omenesc-obscure vreun tovarăş din comisia de cenzură? Să fi îndrăznit doctorul să scrie despre cerbul românesc că are coarnele mai mari şi părul mai lucios decât cel sovietic?

Despre un „fake” comunist: Grupul de partizani Carpaţi

coliba

Vestita colibă a „Grupului Carpaţi”

În mai toate cărţile de istorie contemporană din perioada lui Ceauşescu, care făceau referire la Al Dolea Război Mondial, la un moment dat apărea o poză ciudată, cu un fel de claie de fân sau colibă, care avea următoarea explicaţie: „Adăpost în munţi al grupului de partizani români Carpaţi”. În text referinţele la zisul grup ori lipseau cu totul, ori erau foarte vagi, de genul „detaşamentele cele mai înaintate ale clasei muncitoare s-au organizat şi au luptat cu arma în mână împotriva hitleriştilor pe Valea Prahovei, în grupul de partizani Carpaţi”. Fiind copil, imaginaţia mea era excitată. În revista Pif exista un serial de benzi desenate cu Le Grele, un partizan francez care omora şapte hitlerişti dintr-o lovitură. La televizor, în perioada anilor 80, se difuzase un serial englezesc (lucru rar), denumit „Frontul invizibil”, tot cu partizano-francezi, care făceau şi dregeau împotriva cotropitorilor. Mi-am şoptit atunci în bărbia imberbă că am avut şi noi „maquis”-ul nostru, ca în Franţa. La fel şi-au spus şi tovarăşii istorici din epocă: „de ce să nu avem şi noi partizanii noştri?!”.
Nişte diversionişti ai GRU…
În doctrina războiului comunist, care din când în când se chema „lupta întregului popor”, partizanii erau nişte elemente din zonele controlate de inamic, care se organizau şi luptau în „teritoriul vremelnic ocupat”. În România lui Antonescu, cu câteva excepţii rare, nu au existat tentative de opoziţie armată la regim (aş menţiona grupul Paneth-Marinescu, nişte chimişti şi chimiste, năuci membri ai PCR, care au încercat să facă explozibil, dar autorităţile i-au luat în serios şi i-au împuşcat).
Încă de pe la sfârşitul anului 1943, celor din Stavka, comandamentul Armatei Roşii, le-a venit ideea să formeze detaşamente de diversionişti, un fel de comandouri, care să acţioneze în întâmpinarea forţelor sovietice în timpul unei înaintări previzibile spre şi pe teritoriul României. Baza lor de recrutare exista: prizonieri de război români cărora nu le surâdea perspectiva petrecerii timpului în lagărele sovietice, unde se murea de epuizare, inaniţie, frig şi epidemii. Candidaţii trebuiau să fie, conform teoriei luptei de clasă, „de origine sănătoasă” şi uşor de îndoctrinat. Pentru grupul „Carpaţi” (unii istorici, printre care şi Stelian Tănase în cartea sa excelentă, „Clienţii lui Tanti Varvara”,l-au confundat cu altă formaţiune, paraşutată şi condusă de ilegalistul Constantin Doncea) au fost selectaţi 13 oameni: Bădică Ilie, Lovin (sau Lorin, după unele surse) Constantin, Humulescu Manole, Matei Alexandru, Goidea Octavian, Zeiceanu Victor, Manea Tudor, Schapira Izu, Benea Ion, Gureschi Mihai, Coler Jean, Naum Grigore, Munteanu Ionel. Nouă erau prizonieri de război iar trei, Grigore Naum, Jean Coler şi Izu Schapira erau ilegalişti ai PCR trecuţi prin experienţa războiului civil din Franţa. Despre Ionel Munteanu înclin să cred că era de fapt Aizic (Iancu) Goldstein, frate lui Max Goldstein, zis Ciungul, autorul atentatului cu bombă de la Senat, din 1920. Şi el fusese combatant în războiul civil din Spania. Toţi erau muncitori şi ţărani, cu excepţia lui Izu Shapira, care era actor şi regizor (!). Cei 9, scoşi din lagăr, au fost şcoliţi pe repede înainte la o „şcoală antifascistă” în arta diversiunii şi marxism. Şef al grupului a fost desemnat Ilie Bădică, fost muncitor ceferist din Craiova, care a fost intoxicat suplimentar cu comunism la o „şcoală superioară de partid de la Moscova”. La începutul lunii mai 1944, celor 13 li s-au alipit doi operatori radio sovietici, care nu ştiau româneşte şi li s-a încredinţat misiunea: se vor infiltra în România şi vor merge pe Valea Prahovei unde vor sabota transporturile feroviare cu cisterne de petrol către Germania şi vor culege informaţii militare pe care le vor transmite ruşilor prin radio.
Sus la munte, la aer curat
Înainte vreme, sovieticii mai încercaseră să introducă în România diversionişti prin paraşutare, dar încercările fuseseră nişte eşecuri glorioase. Din cauza asta, s-a hotărât ca „grupul Carpaţi” să fie introdus în ţară prin trecerea liniei frontului. Oamenii au fost echipaţi cu uniforme româneşti, li s-au dat arme capturate de la români. Au trecut pe undeva prin dreptul comunei Argel de lângă Câmpulung Moldovenesc. Ruşilor le păsa aşa de tare de misiunea lor că nici măcar nu le dăduseră mâncare aşa că, în hălăduiala lor, tovarăşii au trebuit să halească urzici culese de pe drum. Au campat pe drum la un schit, după ce, neprincipial dar sănătos, i-au învăţat pe operatorii radio să-şi tragă cruci şi să se dea bolnavi de măsele, pretext ca să nu vorbească. Cum în România, aflată în pragul invaziei ruseşti, era destul haos, diversioniştii au reuşit să ajungă cu trenul la Timişul de Sus, pe Valea Prahovei. S-au cocoţat pe munte, pe Pietrosu, au făcut coliba care apare în celebra poză şi au luat o pauză. După, zice Ilie Bădică într-o declaraţie dată în 1956 pentru Institutul de Istorie al PMR ( o găsiţi aici: http://www.rador.ro/2016/01/10/noi-trebuia-sa-impiedicam-plecarea-pe-front-a-petrolului-romanesc/), s-au apucat de treabă, adică au minat 16 sau 18 garnituri de tren. Este posibil să se fi dat mare. Şi mai frumos şi agramat descrie această perioadă idilică dl. Constantin Lovin, la bază „agricultor” , în 1952, într-o declaraţie scrisă dată unei comisii de verificare a PMR: „Dela baza depe muntele pietrosu acţionam în toată ţara spre Bucureşti, Galaţi, Iaşi la bază în muntele Pietrosu am avut tipografie unde ne făceam fel de fel de docomente umblam cu trenul în toată ţara unde ziua culegeam date şi transmiteam la Moscova şi Chev de două ori pe zi iar noaptea minam trenuri.”
Traiul ăsta frumos, turistico-exploziv, nu putea să ţină la nesfârşit. Pe 6 inuie 1944, jandarmii au descoperit „baza”. Şeful, Bădică, împreună cu alţii se întorceau dintr-o misiune de minare, când au văzut că ăia pe care îi lăsaseră în colibă sunt atacaţi de către jandarmerie şi ceva trupe nemţeşti. Cei din grupul lui s-au gândit că e mai sănătos să dispară în natura patriei. Despre căderea bazei, Bădică bănuia că s-ar fi petrecut în urma unei turnătorii a lui Matei Alexandru, care se gândise să schimbe tabăra, dacă tot ajunsese acasă. Dată fiind situaţia dezastroasă de pe front, probabil că nici autorităţile române nu au făcut exces de zel. Constantin Lovin, rămas printre cei asediaţi, spune că au reuşit să se retragă cu o singură pierdere, unul dintre operatorii radio sovietici, spre muntele Postăvaru. Aici, pe 9 iulie, au dat de altă dandana, au fost descoperiţi de jandarmi şi vânători de munte. Lovin relatează iar (declaraţia lui scrisă, delicioasă, o găsiţi pe aplicaţia asta, dacă daţi căutare pe numele lui:http://andco.ro/aplicatie/), în stilul lui caracteristic: „în ziua de 9 iulie 1944 atacaţi de un Batalion VM şi L. Jandarmi pe muntele Postăvarul unde au reuşit să ne despartă gruparea în două nu am avut nicio pertere fiecare grupare au luptat şi sau desprins de duşman şi retrăgînduse în munţi apoi în Ploieşti.” Vânătorii de munte români erau vestiţi pentru antrenamentul lor şi ceva mă face să cred că nu au prea avut chef să-i prindă sau să-i omoare pe Lovin&comp.
Estimp, Bădică şi ceilalţi făceau pe turiştii la Sinaia. După spusele şefului, au avut o tentativă să treacă la loc frontul, dar văzând că e periculos, au renunţat. Ziua de 23 august 1944 i-a prins ascunşi la Chitila, unde probabil că nu-i căuta nimeni.
Final fericit, spre nefericirea altora
Imediat după 23 August 1944, Ilie Bădică şi o parte din grupul Carpaţi au luat legătura cu comuniştii români deveniţi vizibili. Au fost detaşaţi să îi dubleze pe chelnerii lui Emil Bodnăraş care îl ţineau sechestrat pe mareşalul Ion Antonescu într-o casă din Vatra Luminoasă. Să-l lăsăm pe rafinatul Lovin să ne spună ce s-a întâmplat cu ei în septembrie: „În ziua de 17 Sept. 1944 am fost chemaţi la Moscova toată gruparea de partizani o parte din noi am fost făcuţi ofiţeri cu diferite grade şi dicoraţi la care am fost şi eu făcut ofiţer şi am primit două dicoraţii.” Am aflat că li s-a dat o zdrăngănea sovietică numită „Meritul partizanului”, clasa a II-a. Bădică a luat şi „Ordinul Steaua Roşie” un marafet rusesc ceva mai important.
Asemenea eroi nu puteau să rămână nerăsplătiţi şi în patria-mumă care tocmai se înroşea. Cadre de nădejde, cei mai mulţi dintre ei au fost încadraţi în aparatul de represiune, unde au făcut porcării maxime. Doar Izu Schapira, deh, artist, a ajuns directorul teatrului evreiesc din Iaşi.
Ionel Munteanu, dacă e vorba de una şi aceeaşi persoană, a fost încadrat în 1945 în S.S.I., unde a fost un timp şef al contraspionajului. Era foarte dur şi bătea groaznic arestaţi cu mâna lui. După o perioadă de dizgraţie a fost director în Ministerul Învăţământului (!) şi director al Centrocoop, de unde a şi ieşit la pensie de pe un post de consilier.
Manole Humulescu a fost încadrat în M.A.I. din 1945. A contribuit la deportările timişorenilor în Bărăgan. În 1952 era locotenent major de securitate la Timişoara şi vâna pesudo-titoişti. Între 1962 şi 1964 a fost comandant la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă şi comandant al Penitenciarului Miercurea-Ciuc. A ieşit la pensie ofiţer superior, maior, cu toate că avea câteva clase şi profesia de bază, printr-o ironie a sorţii era de „filator”.
Grigore (Grişa) Naum a ajuns în 1949 colonel de securitate şi a tot urcat ierarhic, în 1952 a fost numit şeful contrainformaţiilor militare şi în 1954 a fost avansat general- maior. A fost trecut în rezervă în 1962. Nu se ştie cum, a reuşit să emigreze în SUA. Am murit în 1999, la 87 de ani şi a fost înhumat într-un cimitir din California, numit suav „Hills of Eternity Memorial Park”. E o altă ironie cumplită că a ajuns să fie parcat pe veci tocmai în inima putredului capitalism impotriva căruia a luptat.

mormant naum

Mormântul lui Grigore Naum din California


„Scriitorul” Constantin Lovin, băiatul simplu, de la ţară, s-a căpătuit la Ministerul Apărării Naţionale. În 1952 era căpitan şi politruc, locţiitor politic al comandantului Direcţiei Auto.
Jean Coler, după ce a fost activist la CC al PCR şi PMR o perioadă, a fost tras pe o linie moartă plăcută. Probabil fiindcă făcuse, ca „partizan” alpinism prin Carpaţi, ajunsese director la Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport. Ulterior, fiindcă profesia de bază era zugrav, dar se şlefuise la şcoala vieţii, a fost parcat la Direcţia Presei.
L-am lăsat special la sfârşit pe „marele comandant de oşti” Ilie Bădică. Încadrat chestor de poliţie la Craiova în 1945, a ajuns în 1949 comandant al miliţiei din Hunedoara. În 1951, cu grad de locotenent colonel, a fost încadrat ca adjunct la Direcţia Generală Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, director al acestora din urmă. A păstorit lagărele comuniste exact când acolo s-a murit şi s-a schingiut mai abitir. A asistat în calitate oficială la execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1954. Când Dej a iniţiat o vagă distanţare de sovietici, în 1958, ofiţerul Armatei Roşii, Bădică, a fost trecut în rezervă cu grad de colonel. Totuşi, nu se făcea ca „partizanul de sămânţă” să rămână complet pe afară. În 1963 era director general adjunct la Direcţia Generală a Recrutării şi Repartizării Forţelor de Muncă de pe lângă Consiliul de Miniştri. A avut un mic hop în viaţă în 1968,când şi-a dat singur „ceafă de partizan” după cap şi a recunoscut în faţa comisiei de partid care ancheta abuzurile „perioadei Dej” că în subordinea sa, cât a fost la lagăre şi închisori s-a torturat şi s-a ucis. Nicolae Ceauşescu a fost blând cu un asemenea tovarăş de nădejde. În 1973 era director general adjunct la Direcţia Generală a Rezervelor Statului. Instituţia respectivă era un fel de azil de lux pentru nomenclaturiştii de care Ceauşescu voia să se dispenseze, dar din raţiuni politice şi de imagine nu putea să scape de tot. Şef al insituţiei fusese după reabilitare sa din 1968 Constantin Doncea, pe care Ceauşescu voia să-l contrapună efigiei defunctului Dej, iar după moartea sa urmase ca director general Gheorghe Apostol, concurentul „cârmaciului”, care trebuia pitit undeva unde să nu aibă mare influenţă. Probabil, pe linia lui Ceauşescu, de comunism naţional, i s-a atras lui Bădică atenţia să-şi ţină gura despre faptul că „Grupul Carpaţi” a fost de fapt o şleahtă de diversionişti sovietici şi nu o iniţiativă spontană a „clasei muncitoare româneşti”.

L-a turnat academicianul Agârbiceanu pe Iuliu Maniu?

maniu 2

Ion_I_Agârbiceanu

Fizicianul Ion I. Agârbiceanu


Din capul locului spun că nu e vorba despre scriitorul Ion Agârbiceanu, cel căruia i-am dumicat cu toţi opera „Fefeleaga” din manualele şcolare, ci despre fiu-său, adică Ion I. Agârbiceanu. Acesta e considerat până în ziua de azi unul dintre cei mai importanţi fizicieni pe care i-a avut România, poate al doilea după Horia Hulubei. Cariera lui ştiinţifică este absolut impresionantă. A făcut studii la Paris, unde a luat şi doctoratul, „magna cum laude”, coordonat de vestitul profesor A. Cotton. S-a specializat în fizică atomică-spectroscopie. A fost profesor, şef de laborator la IFA. A realizat, după o concepţie proprie, primul laser cu gaz din România. A publicat lucrări ştiinţifice care s-au bucurat de un mare succes internaţional. Pentru meritele sale, în 1963, profesorul Agârbiceanu a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române. Mai trebuie să menţionez că fizicianul era în general un tip cult, pasionat de literatură şi poliglot: vorbea la perfecţie franceza, engleza şi germana. Fiind şi anglofon, de exemplu, a fost trimis la sfârşitul anilor 30 la Londra să testeze şi achiziţioneze nişte sisteme optice de ochire pentru tunurile antiaeriene ale armatei noastre.
Totuşi, savantul a avut în viaţă şi un episod tenebros-nebulos. Eu l-am descoperit citind cartea de memorii a fostului director al postului de radio Europa Liberă, Nicolae Stroescu-Stânişoară ( „Povestea Europei Libere”, Editura Vremea, Bucureşti, 2015). Acesta citează la pagina 264, un articol al fruntaşului ţărănist Emil Ghilezan, publicat în 1987 în revista B.I.R.E. a emigraţiei române de la Paris, despre înscenarea de la Tămădău, care a dus la arestarea fruntaşilor PNŢ şi dizolvarea partidului: „Treizeci de ani mai târziu am aflat că în intriga de la Tămădău naviga şi un alt agent de dezinformare, o persoană deasupra oricărei bănuieli. În ziua fatală de la Tămădău, a fost arestat pe stradă şi doctorul Vlad Haţieganu, care se găsea în tovărăşia prietenului său nedespărţit din copilărie, inginerul Ion Agârbiceanu. Vlad Haţieganu mi-a povestit acum 10 ani, la Roma, înainte de a fi decedat, că amândoi au fost încarceraţi la Ministerul de Interne, unde, după o jumătate de oră, un colonel de Securitate l-a eliberat pe Agârbiceanu.”L-am strigat printre zăbrele, dar s-a făcut că nu mă aude”, mi-a povestit Vlad. „Când după trei ani, am ieşit din închisoare, paşii mei s-au îndreptat spre casa vechiului meu prieten. Între timp el devenise profesor universitar şi membru al Academiei. Intrat în casă, amicul meu a izbucnit în lacrimi: Eu am fost cel care te-a trădat. Sunt membru al partidului comunist de când eram student în Anglia. Rolul meu a fost să te dirijez, să te contolez şi să raportez activitatea ta în cadrul complotului.” Emil Ghilezan conchidea: „Astfel a fost controlată, montată şi realizată de Securitate capcana de la Tămădău.””
Din această relatare se observă lejer câteva inadvertenţe, printre care faptul că Agârbiceanu nu avea cum să fie arestat de un colonel de „Securitate” fiindcă aceasta încă nu apăruse oficial. În 1947 funcţiona, condus, e drept, de agenţii Moscovei, Serviciul Special de Informaţii. De asemenea, la eliberarea lui Haţieganu, în 1951, Agârbiceanu nu era academician, el fiind făcut „semi-nemuritor” (membru corespondent) abia în 1963.
Totuşi, pe motiv că nu iese abur fără apă pusă la fiert, am cerut la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii acces la dosarul lui Agârbiceanu. Mi s-a permis să-l studiez şi am făcut-o. Din păcate, asta se întâmpla exact înainte de nebunia cu pandemia (uite că am făcut şi o rimă involuntară), aşa că părţile din dosare după care am cerut copii nu mi-au parvenit, însă le voi publica în facsimil cum le dobândesc. Ce am găsit a fost destul de interesant. Într-adevăr, cei doi prieteni, Haţieganu şi Agârbiceanu au fost arestaţi împreună de pe stradă, dar după cum reiese din actele pe care le-am consultat, în data de 17 august 1947. Înscenarea de la Tămădău avusese loc cu o lună şi ceva înainte, pe 14 iulie 1947. Într-adevăr, medicul Vlad Haţieganu, fiul fruntaşului PNŢ dr. Emil Haţieganu, avusese un rol în povestea de la Tămădău. El făcuse legătura ţărăniştilor cu piloţii printr-un coleg de la Spitalul Colţea, dr. Constantin Gafencu. Data la care Ion I. Agârbiceanu devine colaboratorul SSI este, oficial, cea a arestării şi eliberării sale intempestive. Există o mică posibilitate ca relaţia dintre el şi S.S.I. să fi început fără să existe un angajament scris, ceva mai înainte, dar eu cred altceva. Din actele pe care le-am consultat (dosarul SSI nu l-am văzut, dar am găsit informaţia într-unele ale Securităţii, din anii 50), Agârbiceanu, unul dintre puţinii intelectuali apropiaţi de ţărănişti, vorbitori de engleză a fost utilizat de către PNŢ ca agent de legătură cu Ambasada Marii Britanii. A fost folosit drept translator la întâlnirile şefilor partidului cu diplomaţi englezi. De asemenea, comunicarea, via ambasadă, cu grupul PNŢ de la Londra, condus de Viorel V. Tilea se făcea tot prin el. Am tras concluzia că a povestit pur şi simplu ce au vorbit Iuliu Maniu şi Ion Mihalache cu englezii. Probabil nu putea să conceapă că represiunea împotriva ţărăniştilor va fi atât de dură. În plus, avea un premolar împotriva lui Maniu, despre care credea că a diminuat rolul tatălui său, preotul şi scriitorul Ion Agârbiceanu în conducerea organizaţiilor PNŢ din Transilvania. Într-o autobiografie din anii 50 spune că a simpatizat cu stânga pe când se află la studii la Paris, dar nu că a fost membru în Partidul Comunist Francez sau în ilegalul P.C.d.R..
Un an şi ceva mai târziu, la începutul lui 1949, a fost abandonat din reţeaua informativă a deja „Securităţii”. A fost reactivat în 1952, dar la scurt timp a spus ofiţerului care-l avea în reţea că „e cea mai mare mizerie să îţi torni şi denunţi prietenii”, că el nu mai poate face aşa ceva. Să fi avut revelaţia asta după ce s-a văzut cu amicul său Haţieganu, ieşit din puşcărie? Habar n-am. Cert e că profesorul Agârbiceanu a devenit din urmăritor, urmărit, a fost bănuit de spionaj în favoarea englezilor şi încadrat cu informatori şi „tehnică”. În ciuda prestigiului ştiinţific dobândit i s-au refuzat mai multe ieşiri la colocvii şi conferinţe în occident de teama unei „defecţiuni”.

La moartea unui „autoizolat”, Paul Goma

goma-840x500
Pe Paul Goma nu l-am cunoscut personal. El ştia de mine fiindcă îmi citase de câteva ori nişte interviuri în jurnalele sale. Pe chestia asta, când am fost la Paris m-am gândit să-l caut, dar mi-am dat seama că risc să fiu supus unui tir de înjurături scriptice dacă nu-i convine vreo părere de-a mea, aşa că am lăsat-o baltă. Nu o să scriu prea mult despre meritele lui absolut uriaşe din 1977. Atunci, practic a salvat onoarea României prin tentativa sa curajoasă şi, până târziu, aproape unică de a se opune regimului ceauşist. Voi încerca să arăt însă, că Paul Goma a acţionat într-un fel de contratimp istoric, s-a defazat şi a fost lipsit de abilitate socială.
Naiv, în anii 50 a ajuns la „fabrica de scriitori” a regimului comunist, întreprindere care producea, vorba lui Stalin, „ingineri ai sufletelor”. Poate, dacă ar fi fost ceva mai bătrân, cu doar câţiva ani, regimul l-ar fi preluat fără „pregătire ideologică sistematică”, precum pe Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu sau Dan Deşliu. Aşa, l-a prins în „şcoală” seismul generat de Revoluţia Maghiară din 1956, când tov. Dej a ras preventiv pe oricine se abătea, chiar şi cu un milimetru, de la linie. Dacă valurile anterioare de represiune au vizat, în general, elitele formate în perioada interbelică, imediat după 1956 Dej, dorind formarea „omului nou”, a „plivit buruienile din tinerele lanuri”. Ieşit de la puşcărie, unde intrase practic pe degeaba, naivul Goma a mai fost încă o dată iluzionat de regim. În 1968, a dat adeziune la PCR crezând că Nicolae Ceauşescu vrea chiar să o rupă total cu ruşii, pe care Paul îi ura sincer din cauza istoricului familiei sale strămutate din Basarabia. După ce tov. Ceauşescu, în 1971, a renunţat la orice fel de brumă de liberalism, inclusiv în plan cultural, deziluzionatul Goma a început gesturile sale de imens curaj, care au culminat cu scrisorile sale şi mişcarea pentru drepturile omului pe care au generat-o. Nu a cedat nici când a fost agresat fizic de doi urangutani, un boxer de la Dinamo şi generalul Pleşiţă în persoană.
Probabil că a avut aşteptări foarte mari în două momente din viaţă: în 1977 şi în 1990. În primul, după plecarea sa forţată din România, credea probabil că o să aibă mare succes literar în occident. Nu a fost aşa, fiindcă după un „boom” înregistrat pe seama disidenţei sale publice, publicul francez nu s-a mai îngrămădit să-i cumpere operele. Piaţa avea autori anticomunişti scăpaţi din est, iar romanele sale, unele cu cheie, despre nişte personaje temute sau cunoscute în România dar de care lumea democratică nu prea auzise nu s-au prea vândut. În 1990, poate Goma se aştepta să fie chemat în ţară şi să i se propună ceva. Mulţi scriitori şi oameni de cultură, mai ales cei cu aură de opozanţi ai regimului Ceauşescu, ajunseseră importanţi în tabăra puterii sau a opoziţiei care se închega. Era însă o perioadă în care toţi dădeau din coate să se cocoaţe undeva. Nimeni nu s-a gândit la bărbosul de la Paris. Eu personal consider că a făcut o greşeală că nu a descins atunci în ţară să încerce ceva, avea capital de imagine destul de mare.
Cam de prin 1992 a început să se certe cu toată lumea: intelectuali „elitişti”, de dreapta, cei care făcuseră compromisuri cu Ion Iliescu şi compania, diasporezi de toate orientările. S-a îndepărtat şi s-a porcăit inclusiv cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cuplul de „influenceri” care-l sprijinise cel mai puternic în perioada disidenţei şi în prima parte a exilului parizian. Câteodată justificat, de cele mai multe ori nu, începuse să acuze mai pe toată lumea. Se izolase în propria lui buclă, de unde, pricinos şi conflictual, trăgea săgeţi în toate direcţiile. Vedea „comploturi sioniste şi masonice” peste tot, era eurosceptic, antiamerican, conspiraţionist. Om al contradicţiilor, devenise antisemit (acuza poporul evreu în bloc de tot felul de chestii şi nu evrei ca persoane, care au avut un rol nefast) cu toate că era căsătorit cu Ana Maria Năvodaru (Dumnezeu să o ierte şi pe ea), fata unui ilegalist comunist evreu. Blama democraţia Uniunii Europene, deşi îşi găsise salvarea din lagărul comunist tocmai la Paris. Era într-o situaţie fără ieşire.Nu se putea alia nici cu post naţional comuniştii ceauşişti gen Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor şi compania, cu care cânta partituri similare, dar împotriva cărora luptase acerb până după 1990 şi devenise nefrecventabil pentru cei de centru-dreapta. Într-un fel a semănat cu Alexandr Soljeniţîn care, şi el, spre sfârşitul vieţii preamărea „Rusia eternă” şi imperialistă şi propovăduia superioritatea slavilor.
Ieri, Paul Goma a fost răpus de coronavirus după ce se autoizolase acum mulţi ani. Sper ca, peste câţiva ani, să pot citi o biografie completă a sa, făcută obiectiv, cu bune şi rele, fiindcă a fost un personaj foarte interesant. Dumnezeu să-l ierte!