Puţină arheologie urbană –II

img_20181216_142635img_20180831_180513img_20190106_143930

Din când în când, mă plimb prin Bucureşti şi descopăr tot felul de chestii. Când stochez câteva mă mănâncă în deşte şi le public aici. Azi puteţi citi despre încă trei dintre ele.

Uşa spre paradis, iad sau spital

În curtea interioară a Palatului Universul, de pe strada Brezoianu, se aflau mai multe imobile vechi, construite în anii 20-30 ai secolului trecut, care comunicau între ele. Din raţiuni care-mi scapă, un corp de clădire a fost demolat.  Ce a rezultat? O uşă verde, care dă în gol, de pe la etajul doi. Cineva care iese pe ea poate ajunge, în funcţie de virtuţile personale, în paradis sau în iad. Dacă e mai puţin ghinionist se poate căpătui cu un sejur la spital şi, dacă se petrece o minune şi scapă intact cu o participare la bal, fiindcă la parterul Palatului Universul e un club unde se organizează frecvent concerte şi chefuri.

Un cartof se prăjeşte la firida lui

Îşi mai aduce cineva aminte de domnul Ion I. Brătianu zis Cartof? Omul ăsta, provenit dintr-o ramură colaterală a familiei fondatorilor PNL repara televizoare pe la Paris când, în 1990, a fost importat aici să încurce treburile liberalilor. A rămas în istorie după ce îndemna poporul şi mai ales doamnele să cultive cartofi lunguieţi multifuncţionali, de dimensiuni mari. Nu o să insist asupra păţaniilor lui mioritice, altfel simpatice foc.  Ajuns la o vârstă venerabilă totuşi Cartoful există şi încă sub mai multe forme de agregare. A recuperat câteva clădiri, dintre care una mare pe Strada Visarion, partea dinspre Bulevardul Dacia. Cum era păcat să nu se remarce şi în domeniul artei, a comandat, antum, un bust propriu, pe care l-a uns cu un fel de aurolac şi l-a plasat la intrarea în palat, aşa, cât să-l vadă vecinii şi trecătorii. Când bate soarele pe el, datorită culorii galben căcănii chiar seamănă cu o bucată de cartof tăiată neglijent şi prăjită în ulei refolosit.

Palimpsestul  de pe Casa Mincu

Casa lui Ion Mincu, unul dintre tăticii arhitecturii româneşti, este pe Strada Pictor Verona la numărul 19. Prin anul 2010, nişte domni hoţi au binevoit să ciordească placa memorială de pe ea. Era tentantă, avea pe ea o efigie masivă din bronz a arhitectului, tocmai bună de dat la fier vechi. Ca la manuscrisele palimpsest, pe locul lăsat liber a apărut o inscripţie electotală din 1946 : „Votaţi soarele, lista No.1”. E un fel de miracol meteo. Soarele ăla de rău augur (a fost sigla comuniştilor care au furat alegerile) poate răsări şi din spatele unei plăci furate de marmură, pe un zid.

Reclame

Acum 75 de ani, în Crimeea

crim3crim1crim 2

Prin bunăvoinţa unei persoane apropiate, am primit cele trei poze de mai sus. Ele sunt făcute în septembrie şi octombrie 1943,  în Crimeea. Ţinând cont de uniforme şi de faptul că ştiam că unii dintre soldaţi au fost recrutaţi din zona Moldovei, am dedus că făceau parte din Divizia 10 infanterie,  condusă până la data de de 5 octombrie de generalul Sava Caracaş, apoi de către generalul Constantin Trestioreanu. Cea mai veche fotografie, care-i înfăţişează pe soldaţi fără arme, în picioare, poartă data de 26 septembrie 1943 şi explicaţia „În Gara Kertsch”.  Cea de-a doua,  cu oamenii având căştile pe cap şi puştile la umăr are inscripţionat pe spate: „29 septembrie 1943, prin ruinele Agimuşkaiului”. Am tras concluzia că este vorba Adzhimushkay (aoleu, ce greu mi-a fost să grafiez!) o zonă de lângă oraşul Kerci, care a fost în război un fel de Massada sovietică. Aceasta era plină de cariere şi tuneluri de mină, în care s-au baricadat, după cucerirea de către nemţo-români a oraşului Kerci, în mai 1942, circa 13.000 de ostaşi roşii şi civili. Au rezistat în catacombe până la începutul lunii noiembrie, fără surse de apă şi de hrană, aşteptând o ipotetică despresurare promisă de comandamentul Armatei Roşii. Au existat şi cazuri de canibalism între apărătorii hămesiţi. Din câte se pare,s-au predat doar 50 de oameni. Ce să fi căutat militarii români cu căşti şi arme acolo la 11 luni după încetarea ostilităţilor? Poate nu era o simplă vizită şi detaşamente de partizani sovietici  încă mai utilizau galeriile

Ultima poză, datată 12 octombrie 1943 este inscripţionată pe spate cu următoarele: „Curăţirea armamentului prin Văile Crimeii, în apropiere de Stary Krim”. Personajul central se pare că are în mâini un pistol mitralieră german MP 40. Deci, după două săptămâni, unitatea se afla în interiorul Peninsulei Crimeea.

Datorită ambiţiei absurde a lui Hitler de a menţine ocupată Crimeea, în 1944 Divizia 10 infanterie românească a participat la lupte grele începând din aprilie .A avut pierderi numeroase, dar o parte a personalului a fost evacuat pe mare, dovadă că pozele au ajuns la mine. Dacă cineva recunoaşte vreun personaj din fotografii şi ştie povestea lui, am rugămintea să-mi dea un semn.

Doi „sighişoreni”, Apor şi Isacov

+aporIMG_20181027_150545România e clar o ţară plină de contradicţii. La Sighişoara, am găsit doi vecini întru prosperitate aşa de diferiţi că-ţi vine să te iei cu mâinile de cap înainte să cazi în fund. Ei au monumente situate la foarte mică distanţă unul de altul.

Baronul Apor Vilmos s-a născut la Sighişoara în 1892. Când era tânăr a descoperit vocaţia preoţiei şi în ciuda faptului că provenea dintr-o familie foarte bogată şi putea să ducă o existenţă lipsită de griji s-a făcut popă romano-catolic. A urcat în ierarhia clericală până la rangul de episcop de Gyor, în care a fost numit în 1941. În timpul războiului şi-a ajutat enoriaşii cu hrană şi haine. Când s-a apropiat frontul şi regiunea Gyor a fost bombardată şi-a pus la dispoziţie palatul episcopal pentru cei rămaşi fără casă. A protestat curajos în 1944  împotriva legislaţiei rasiale din Ungaria inclusiv trimiţând o petiţie la sediul central din Berlin al Gestapo. A dus ajutoare evreilor ghetoizaţi din dioceza sa şi a transmis preoţilor din subordine să ascundă oamenii hăituiţi. În 1945, la sfârşitul lunii martie, trupele sovietice „eliberatoare” au pătruns în Gyor. A urmat, ca de obicei, un val de jafuri, crime şi violuri.  Vilmos Apor şi-a pus iarăşi reşedinţa la dispoziţie şi a ascuns acolo peste 100 de femei şi copii. Nişte „viteji” tovarăşi cu chef de amor făcut cu forţa au aflat şi s-au dus, beţi, la palatul episcopal să ceară nici mai mult nici mai puţin de 100 de femei pentru un viol în massă. Episcopul, calm, a stat în calea lor şi a spus că vor trece peste cadavrul lui. Urmarea a fost „un fleac, l-au ciuruit”. Totuşi, după ce au tras în el, militarii roşii s-au speriat şi au plecat, nu au mai violat pe nimeni. Apor a murit pe 2 aprilie 1945, în urma rănilor, la spital.  Postum, a primit titlul de „Drept între popoare” din partea statului Israel, iar în 1997 a fost beatificat de către Papa Ioan-Paul al II-lea. Are un bust ridicat lângă biserica unde a slujit prima oară.

Maiorul Konstantin Denisovici Isakov s-a născut în 1919 în regiunea Smolensk, iar în 1944 era ofiţer al Armatei Roşii.  Cu toate că în Sighişoara nu s-au dat lupte cu germanii în acel an, aproape de centrul oraşului e un cimitir militar sovietic unde pe aproape toate pietrele tombale scrie „necunoscut”. Legendele urbane spun că „locatarii de veci” ar fi murit, de la caz la caz, de boli, beţie (se spune că unii s-au înecat în vin după ce au tras în butoaiele dintr-o cramă) sau că au binevoit să se împuşte între ei în timpul unor altercaţii. Dumnezeu să-i ierte, în orice caz. Singurul sovietic identificat, care are şi un monument impozant, este Konstantin Isakov. Sursele locale precizează că acesta ar fi fost înjunghiat de un ţăran maghiar în timp ce încerca să violeze nevasta acestuia. Pe marmora albă scrie: „Moarte duşmanilor poporului!”.

După canoanele sovietice, Apor Vilmos era un duşman al poporului: aristocrat, intelectual cu vederi democrate, cleric superior. Între cele două monumente e o distanţă de aproximativ 700 de metri. Nu-i aşa că viaţa e ironică din când în când?

 

Un „complot”: Ana Pauker şi Tito

IMG_20180924_195810Milanpetrovici2

Milan Petrovici este un personaj extraordinar de interesant. Are 93 de ani şi s-a refugiat în România în 1948 din Yugoslavia, atunci când Stalin s-a certat cu Tito. Ţinea cu „tătucul popoarelor”.  A lucrat în aparatul de propagandă al Cominformului, care voia să-l dea de-a berbeleacul pe tovarăşul Iosif Broz.  Mai multe nu vă spun, fiindcă împreună cu prietenul meu Silviu B. Moldovan de la CNSAS am făcut un lung interviu filmat cu bătrânul fost tovarăş devenit pe bune domn, pe care vrem să-l facem public ceva mai târziu.  Totuşi nu pot să mă abţin să nu citez ceva extrem de interesant:

„Eram un colectiv de 137 de refugiaţi antititoişti.  Prin 1949 a ajuns aici şi Momcilo Luburici, care fusese student la drept la Belgrad, apoi au venit şi fratele său Rade şi cumnata Zora. În 1950 au fost arestaţi toţi trei. Noi bănuiam că grupul nostru e infiltrat de agenţii lui Tito, dar nimeni nu se aştepta la Momcilo. Eu aş fi băgat mâna-n foc pentru el şi am avut dreptate. După un an, i-au dat drumul ca nevinovat. Suspiciuni totuşi au rămas, fiindcă nu a vrut să spună nimic din ce i s-a întâmplat cât a lipsit.  Abia după vreo 40 de ani mi-a mărturisit că atât el cât şi fratele şi cumnata au fost presaţi fizic şi psihic din greu să recunoască faptul că au fost trimişi special de Tito să deschidă un canal de comunicare cu Ana Pauker, care ar fi fost parte dintr-un complot împotriva lui Stalin. Vă daţi seama ce înseamnă asta? Încă din 1950, când Ana era pe cai foarte mari, se pregătea în România un proces similar cu cele ale lui Kostov din Bulgaria, Slanski din Cehoslovacia sau Rajk din Ungaria. Ana a căzut în 1952 abia, dacă nu murea Stalin un an mai târziu probabil că am fi avut încă un proces spectacol. Momcilo nu vrea să vorbească despre asta, dar eu o spun pentru istorie. „

Într-adevăr, Momcilo Luburici trăieşte şi este preşedintele „Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir”. A fost profesor universitar de drept. Împreună cu partenerul meu de cercetare am încercat să luăm legăturala cu el pe diverse canale, dar nu a vrut să stea de vorbă cu noi. Poate că vrea să uite perioada detenţiei, lucru pe care-l înţeleg. Totuşi pentru binele istoriei întregului spaţiu balcanic, ar fi bine să spună sau măcar să scrie ce i s-a întâmplat.

E posibil ca undeva în URSS să se fi fabricat scenariul unui proces mamut „Ana Pauker-Lucreţiu Pătrăşcanu-Vasile Luca-Teohari Georgescu” sub acuzaţia de spionaj şi complot împreună cu „călăul Tito”, în care cucoana să fie vioara întâi.  Moartea lui Stalin din 1953 a dejucat treaba asta şi Dej a operat „la bucată”, lichidându-l pe Pătrăşcanu pe care-l ura sincer şi băgându-l la închisoare (unde a şi murit) pe mai vechiul sindicalist-comunist decât el Luka Laszlo. Pe Ana Pauker, poate din raţiuni sentimentale (ceea ce nu cred), poate de dragul imaginii externe (era o „eroină” a mişcării comuniste internaţionale) a iertat-o. Aşa a reuşit să moară „La Passionaria” a României în patul ei, abia în 1960.

Am folosit drept ilustraţie o imagine foarte rară, o poză cu ediţia sârbească a ziarului Cominform „Sub steagul internaţionalismului” în a cărui redacţie a lucrat Milan Petrovici. Era tipărit pe foiţă de ţigară pentru a putea fi împachetat la dimensiunea unui plic de ceai şi introdus clandestin în Yugoslavia. De asemenea, am mai utilizat o poză cu Milan Petrovici înainte de a fugi în România, în uniforma Armatei Populare Yugoslave.

Puţină arheologie urbană

 

Nu m-am apucat să sap nicăieri, însă, umblând prin oraş şi căscând ochii am descoperit tot felul de vestigii pe care multă lume nu le observă. Azi m-am gândit să scriu despre două dintre ele.

Cu soarele pe zid

În timp ce mă duceam, acum câteva zile, spre sediul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, lângă un părculeţ situat la intersecţia străzilor Matei Basarab şi Parfumului, mi-a atras atenţia o inscripţie de pe un perete al unui bloc interbelic: „Trăiască Frontul Democraţiei Populare! Votaţi soarele!”(foto 1). Când mi-am scos telefonul să fac o poză, un moş suspicios m-a întrebat ce vreau şi când a văzut, a spus: „Dă-l în pizda mă-sii pe Iliescu, cu Frontu lui cu tot, de la el vine tot răul!”. Nu m-am apucat să-i zic că nu e vorba de FSN-ul din 1990, ci de un antecesor al său.  Inscripţia imprimată pe bloc datează din anul 1948.  Atunci, comuniştii, transformaţi în Partidul Muncitoresc Romîn,  încă mai simulau, printr-o farsă de prost gust, democraţia. La alegerile pentru Marea Adunare Naţională din acel an, ei au format o coaliţie cu câteva partide satelit (Frontul Plugarilor, MADOSz, Partidul Naţional Popular). De faţadă, au mai intrat „independent” în cursă şi Partidul Naţional Liberal (de fapt, un ciob din disidenţa PNL a lui Gheorghe Tătărescu) şi Partidul Ţărănesc –Democrat (o aşchie pro-comunistă a PNŢ). Soarele (sigla FDP) a pârjolit tot şi prin fals a luat 97,83% din voturi, în timp ce partidele figurante PNL şi PŢD au scos 1,69%, respectiv 0,48%.

O altă inscripţie de campanie, la fel de veche, aflată lângă cea găsită de mine a fost recent acoperită de către un cretin cu un grafitti (foto 2). Mă întreb dacă nu cumva am găsit un ultim vestigiu bucureştean al primelelor alegeri din Republica Populară Română. Ar trebui conservat cumva. În orice caz, comuniştii din 1948 aveau o vopsea foarte bună. Nu ştiu dacă era sovietică sau provenea din cruntul capitalism.

Piatra evreiască de la biserică

La intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta se află pitită între blocuri Biserica Doamnei. În curte sunt înşirate mai multe pietre tombale foarte vechi, din păcate aflate într-o stare avansată de degradare, sparte sau cu scrisul şters. Printre ele am găsit-o pe cea a Marelui Vornic Alexandru Villara, unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din Bucureştiul primei jumătăţi a secolului XIX, implicat adânc în combinaţii politice (foto 3).

M-am mirat foarte tare când lângă piatra lui Villara am descoperit una inscripţionată cu litere evreieşti, după toate aparenţele de sfârşit de secol XVIII sau început de secol XIX(foto 4). Este posibil, ţinând cont de dimensiunea ei şi grija cu care a fost lucrată să fi fost a unui rabin sau lider comunitar. Curat ecumenism, mi-am spus, dar totuşi cum o fi ajuns monumentul funerar evreiesc în curtea unei biserici ortodoxe? Mi-am adus aminte că relativ aproape era Cimitirul Evreiesc Sevastopol, cel mai vechi din Bucureşti. El a fost dezafectat în timpul regimului Antonescu, între 1942 şi 1944. Doar câteva monumente au fost mutate în cimitirul aşchenad de pe Şoseaua Giurgiului, restul fiind distruse sau furate. Să-i fi plăcut unui preot paroh din acea perioadă de la Biserica Doamnei piatra evreiască şi să o fi salvat? Habar n-am, dar e o ipoteză…

P.S.:

Am fost cu un cunoscător de ivrit la piatra tombală despre care fac vorbire mai sus. Mi-a spus că a aparţinut unei femei care avea numele de familie Hadar-Josef (da, aşa se cheamă şi un cartier din Tel Aviv, dar nu am gasit o familie cu numele compus aşa). Ea era fiica, după spusele omului care a descifrat, lui MOshe Boerer. Dacă are cineva amănunte suplimentare, le aştept.

Un document senzaţional, publicat în premieră!

bio hulubei

Tot cercetând dosarele lui Horia Hulubei de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii am dat peste un document de excepţie. Între 25 şi 27 aprilie 1945 savantul a fost arestat. El a fost umflat de pe stradă de către nişte aşa-numite „gărzi populare”, în fapt nişte grupe de sprijin comuniste care acţionau sub umbrela autorităţilot sovietice de ocupaţie. După unele surse, la interogatoriul luat lui Hulubei ar fi participat şi vestitul torţionar Alexandru Nicolschi. Profesorul a fost obligat să scrie o autobiografie de 20 de pagini, în care să spună ce relaţii a avut cu variate categorii de străini şi ce a făcut în perioada antonesciană, când a fost rector al Universităţii Bucureşti. Chiar dacă interogatoriul a avut loc în faza de tranziţie spre dictatura comunistă, reiese clar obsesia „roşiilor” pentru inventarea unor reţele de spionaj vestice. Sub pretextul cercetării relaţiilor lui Hulubei cu mediul academic din Germania hitleristă, de fapt anchetatorii erau interesaţi de cunoştiinţele savantului în Franţa şi în lumea occidentală democratică. Această autobiografie poate fi citită în mai multe chei.  Ea arată relaţiile ştiinţifice între România şi restul lumii în prima parte a secolului XX. Clarifică unele aspecte din viaţa lui Hulubei, de exemplu faptul că nu a fost rănit la Mărăşeşti în Primul Război Mondial, aşa cum cred unii cercetători. Dovedeşte abilitatea savantului de a scăpa din unele capcane intinse de anchetatori, el spunând cum a ajutat evrei, că a fost obligat să conferenţieze în Germania, că avea relaţii reci cu ambasadorul nazist Manfred von Killinger.  Face apel la sprijinul unor oameni de ştiintă aflaţi în graţiile comuniştilor, precum Simion Stoilov sau C. I. Parhon. E interesant de urmărit şi scrisul lui Hulubei. Dacă în primele pagini e ordonat şi citeţ, la ultimele e mai greu de descifrat, cu tăieturi. Asta mă face să cred că interogatoriul s-a desfăşurat  timp de mai multe ore iar în final academicianul era obosit şi stresat. Am ataşat şi o poză cu H.H. în uniforma FRN-ului carlist.

Vreau să le mulţumesc prietenilor mei Ion Sorin Zgură (directorul ISS) şi Silviu B. Moldovan (cercetător al CNSAS) pentru că m-au încurajat în cercetările mele. Deasemenea, colegilor de la Institutul de Ştiinţe Spaţiale care au suportat să le fac capul mare de fiecare dată când descopeream ceva interesant prin dosare. Vă las să citiţi documentul în PDF-ul de deasupra textului (bio hulubei). hulubuni.

În ciuda aparenţelor, el a murit pentru România!

IMG_20181027_162140124621_1_91500200

Aşa cum ziceam acum ceva timp, am trecut prin cimitirul vechi german din Sighişoara. Când vezi într-un loc de înhumare luteran din Ardeal mai multe stele funerare la fel, provenind din Primul Război Mondial, poţi să dai cu presupusul că toate aparţin unor soldaţi care au luptat în armata austro-ungară, deci au fost inamici ai României. La unul dintre morminte m-a frapat data morţii. Johann Schmidt a decedat pe 25.11.1919, la un an şi mai bine de când se terminase marele război. Sub nume, am găsit următoarea inscripţie: „Langenthal Rum.16 Div.1”.  Mi-am adus aminte că în noiembrie 1919 era încă în desfăşurare campania armatei române împotriva republicii bolşevice ungureşti conduse de Bela Kun. De asemenea, am presupus că „Rum 16. Div.1”înseamnă Divizia 16 românească, batalionul 1.  Ajuns la Bucureşti, am declanşat nişte cercetări. Lagenthal este numele german al comunei Valea Lungă din judeţul Alba. Cu toate că acum nu mai există acolo nici un neamţ, la începutul secolului XX mare parte din populaţie era constituită din saşi, dovadă şi biserica evaghelică fortificată care încă există. Probabil acolo s-a născut Johann Schmidt. Divizia a 16-a de infanterie a armatei române s-a constituit din voluntari ardeleni la începutul anului 1919. Puţini istorici au studiat faptul că în unităţile de voluntari ardeleni constituite în 1919, pe lângă români au intrat şi saşi şi evrei, ba chiar şi puţini maghiari cu stare care se temeau că bolşevicii conaţionali ai lor le vor umfla averile. Unii dintre minoritari erau foşti militari profesionişti din Armata Austro-Ungară, rămaşi fără obiectul muncii, deci fără leafă şi mijloace de subzistenţă. Trebuie doar să menţionez că Divizia 16, comandată de românul Alexandru Hanzu, ajuns general în timpul regimului chezaro-crăiesc îl avea drept şef de stat major pe locotenent-colonelul sas Arthur Phleps, care va ajunge o figură controversată. După ce a devenit general al României Mari, Phleps, în Al Doilea Război Mondial , înrolat în armata lui Hitler a condus o divizie Waffen SS în Serbia şi a fost acuzat de crime de război. A sfârşit executat sumar, fără judecată,  de către sovietici, pe 21 septembrie 1944, lângă Arad.

Despre eroul nostru Johann Schmidt, pot să spun că a murit într-o perioadă în care armata română pleca din Ungaria. Pe 16 noiembrie trupele noastre evacuaseră Budapesta, iar pe 22 începuse retragerea peste Tisa. Să fi căzut luptând cu unele detaşamente bolşevice care încă mai operau sau cu una dintre numeroasele bande de răufăcători active pe teritoriul ungar unde domnea anomia? Să fi avut un accident? Să fi fost bolnav?  Greu de spus. Cert e că a decedat când se afla în serviciul României.

Am publicat povestea asta azi fiindcă se împlinesc fix 99 de ani de când a murit Johann Schmidt. Nu ştiu dacă a fost înmormântat în tricolor, aşa că ataşez eu articolului unul în bernă. Sper ca pe 1 Decembrie, dacă citeşte blogul meu cineva din Sighişoara sau care se află acolo întâmplător, să meargă să-i aprindă o lumânare sau să pună o floare la mormânt. Dumnezeu să-l ierte!

Pace la Orientul Etern, frate Horia Hulubei!

Azi, pe 22 noiembrie, se împlinesc 46 de ani de când a murit academicianul Horia Hulubei. După cum am vorbit cu colegii mei de la Institutul de Ştiinţe Spaţiale, relativ curând vom organiza un simpozion unde vom vorbi despre acest personaj deştept, complex şi chiar misterios. Este notoriu faptul că fizicianul a fost şi francmason. La comemorarea morţii sale îi public în premieră mondială jurământul de ucenic (pe atunci se chema discipol) şi cel de maestru-venerabil al Lojii Lanţul de Unire pe care a condus-o. Cele două documente au fost confiscate de Securitate şi se află în original în dosarul personal al savantului. Ceea ce vreau să accentuez este că domnul Hulubei nu a ajuns parte din elită fiindcă era mason ci exact invers. A fost iniţiat pe 17.VI.1945, când era deja un fizician cunoscut pe plan mondial şi fusese rector al Universităţii Bucureşti.  Deasemenea, ţin să atrag atenţia idioţilor care cred într-o conspiraţie masonică mondială că primul paragraf din legământul de discipol spunea: „Jur credinţă Regelui şi Legilor Ţării”. Una peste alta, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Horia Hulubei şi să stea în pace la Orientul Etern. Sper ca publicând aceste documente să fac un serviciu atât celor care studiază istoria fizicii cât şi celor care vor să ştie trecutul masoneriei româneşti. Pentru a le vedea nu trebuie decât să faceţi click pe link-urile de mai jos, cele cu p. Am zis.

p24  p28

Românii orişiunde cresc. Şi se cacă.

IMG_20181117_164700IMG_20181117_164745

Printr-o conjunctură de întâmplări mi-am petrecut sfârşitul săptămânii trecute la Berlin. Sâmbătă, mă plimbam agale pe lângă Dom-ul nemţilor. Am văzut sub un pod doi conaţionali cu aspect agreabil, care discutau animat: „Bă, să moară familia mea dacă nu te tai. Dă aia trei euro, futu-ţi morţii mă-tii!”. Cel de-al doilea, mai sfios, privea prietenos şi nu spunea nimic. Scena asta idilică m-a emoţionat aşa de tare, că mi-a venit brusc pipi. Mânat de sentimentul posibilei uşurări care era stimulat de frig, am pornit în căutarea unei bude publice, fiindcă, vorba aia, eram într-o ţară civilizată şi nu se făcea să ud pomii sau gardurile. Am mers destul. Când speranţa era să moară şi să abdic de la nobilele mele principii, lângă gara Hauptbanhof, un licăr de lumină s-a zărit în întuneric. Am văzut o treabă cu o uşă rotitoare pe care scria „WC-50c”. M-am scobit în buzunar, am scos moneda respectivă, am vârât-o într-o fantă şi am intrat. Prima senzaţie a fost că trăiesc într-un film SF, cu un tunel al spaţiului şi timpului, care m-a dus brusc la Bucureşti, fiindcă am dat peste o hârtie mare cu următoarele inscripţii în limba maternă: „Atentie camera video Nu folositi dusul Nu folositi aparat de ras Nu lasati hartii pe jos Pastrati curatenia”.

Nu ştiu dacă a fost un miraj sau nu, nu băusem şi nu „fumasem nimic”. Poza pe care am făcut-o mă face să cred că nu. Să se fi adresat „sfaturile de viaţă” domnilor care se certau sub pod şi altora ca ei? Posibil. Să fi presupus o forţă divină că o să apar eu acolo şi că sunt un posibil întinător al toaletelor nemţeşti? Habar n-am.

 

Misterul „musulmanului” cu nume creştin din Sighişoara

IMG_20181027_161539

Acum puţin timp, ajungând la o conferinţă la Târgu Mureş, am evadat într-o după-amiază şi am ajuns la Sighişoara. Cum am o dambla să mă plimb prin cimitire (cred că pot spune foarte multe despre istoria unei localităţi) am dat o raită prin cimitirul vechi, săsesc, de acolo.  Am ajuns şi la o parcelă cu militari morţi în Primul Război Mondial.  M-am mirat când am descoperit o stelă funerară marcată cu semilună, pe care scrie că sub ea se află „Janku Toroman- zugsf. Reg 4 (mohamedaner)-9.11.1918”. Mi-am dat seama că „zugsf.” e o prescurtare de la zugsfurer, un grad intermediar între caporal şi sergent, folosit în armata austriacă în timpul monarhiei duale. Numele mi-a sunat iniţial româneşte. Apoi, după ce am mai găsit două morminte marcate cu semiluna ( tunarul Salko Pojatzetovits şi infanteristul Lepar Aodo), mi-am troznit una peste frunte şi am spus  „elementar, dragul meu Watson”. Mi-am adus aminte că în armata austro-ungară, în primul război, au servit şi contingente de musulmani bosnieci. Am căutat pe Google şi am văzut că Toroman este un nume comun în Bosnia-Herţegovina, dar întâlnit mai ales la familiile de sârbi creştin-ortodocşi. Iancu nu sună de nicio culoare a nume islamic. Mi-am pus întrebarea dacă omul a fost înmormântat ca musulman dintr-o confuzie bazată pe faptul că fusese recrutat din Bosnia sau se convertise la islam în timpul războiului, sub influenţa camarazilor săi. Cred că numai Dumnezeu sau, după caz, Allah, ştiu adevărul.  Oricum , săracul Iancu a avut ghinion, a murit cu numai două zile înainte să se termine războiul.