O arhivă Hulubei senzaţională!

Cei pasionaţi de istoria ştiinţei româneşti cunosc probabil şi despre relaţia apropiată de tot dintre tăticul fizicii noastre, academicianul Horia Hulubei şi  franţuzoaica Yvette Chauchois, una dintre cele mai mari fiziciene ale secolului XX.  Yvette suferea de un fel de „românofilie”, mai ales că mai avusese, în perioada interbelică treburi strânse şi cu George Manu, fizician de excepţie dar şi şef legionar, chestie care i-a adus moartea. Hulubei însă a supravieţuit şi în regimul comunist. El şi Yvette au schimbat un lung   şir de epistole care a ţinut din 1939 până la moartea savantului  în 1972.

Probabil gândindu-se la iubiţii ei români, Yvette, care în tinereţe se considera atee, a trecut în ultimii ani ai vieţii printr-un episod mistic şi s-a apropiat de ortodoxie. În 1999, la 90 de ani, s-a botezat creştin-ortodoxă la Mânăstirea Bârsana din Maramureş. În urma călătoriei la noi în ţară a făcut o bronşită gravă şi a murit la câteva zile după ce se întorsese la Paris.  A lăsat moştenire bunurile ei lăcaşului monahal şi a avut drept ultimă dorinţă să fie înhumată la Bârsana, ceea ce s-a şi întâmplat.

Printr-o conjunctură de întâmplări, scrisorile lui Hulubei către ea au ajuns în posesia unor oameni pe care îi cunosc. Ei m-au lăsat să mă uit vreme de câteva ore pe scrisori şi pe pozele pe care „H.H.” le-a trimis de-a lungul vremii franţuzoaicei. Am descoperit lucruri senzaţionale. Corespondenţa mi se pare inestimabilă pentru istoria ştiinţei, Hulubei îi povestea pas cu pas cercetările lui în domeniul „razelor X”, de exemplu. Deasemenea sunt şi un document sociologic sau de istorie pură, fiindcă românul, cel puţin până când să ajungă să se teamă de cenzură, îşi spunea opiniile despre politică şi război dar îi şi relata viaţa de zi cu zi din ţara noastră. Nu am apucat să le parcurg cu atenţie pe toate, sunt peste o sută.

Prietenii mei nu sunt chiar nişte „rotschilji” sau „şoroşi” şi la o adică ar putea vinde „comoara” cuiva care să o folosească judicios şi sincer. Din păcate, nici eu nu sunt în cea mai bună formă financiară din lume, altfel aş fi cumpărat-o fără să ezit. Dacă există vreun doritor îl rog să mă contacteze dându-mi un mesaj privat pe pagina de Facebook,  sau lăsând un comentariu ce nu va fi făcut public pe blog.

Imaginile care ilustrează articolul de faţă sunt o poză cu Hulubei, tânăr aviator în armata franceză, din 1917-1918 şi o carte poştală care constitutie şi o raritate filatelică. Cu toate că e datată în noiembrie 1941 ea are un timbru tipărit cu regele  Carol al doilea, atunci nomina odiosa, şi conţine ştampilele cenzurii militare româneşti şi germane, ultima cu vultur şi zvastică.

 

Reclame

20.000 de leke sub mări

Aşa cum ziceam în postarea anterioară, acum puţin timp am ajuns la Tirana. Nici nu debarcasem bine în Albania, când am dat peste următoarea firmă:

IMG_20190204_140907

Am trimis poza unei amice din ţară, care m-a întrebat imediat: „Cât fac 450 de leke?”. I–am răspuns că vreo trei euro şi ceva, a spus că vrea patru pule, dar nu puteam să i le aduc proaspete aşa că a renunţat la idee.

Am mai mers puţin şi am ajuns la Funeral Buda. Să fie pentru defecări post-mortem?

IMG_20190206_160619

În faţa companiei respective era şi o motocicletă pe care scria Funeral Security. Eu ştiam că se fură mireasa. Aici să se întâmple aşa ceva şi cu mortul?

IMG_20190206_160639

Când eram eu copil exista un joc stupid şi uşor rasist. Îl întrebai pe unul „Au ţiganii biserică?”. După, îi suceai mâna brusc şi ăla făcea „Au!”. Când am văzut imaginea de mai jos, m-am întrebat „Au cocalarii bibliotecă?”. Am răspuns, fără să mă violenteze nimeni, „Au.”IMG_20190206_134949

Enver Hodja a fost un dictator comunist poate ceva mai dezaxat decât Ceauşescu. Îşi lichida adversarii politici, izolase Albania de toată lumea, promova un cult al personalităţii infernal. A dat colţul în 1985 şi cum regimul comunist a mai durat partidul i-a făcut o piramidă, care a devenit muzeul defunctului „iubit conducător”. Era considerată clădirea care a costat cel mai mult din Albania în 1988, anul inaugurării. După căderea comunismului a avut diverse utilităţi printre care şi discotecă.Acum e în paragină. Am băut bere la pet cu nişte boschetari prietenoşi în interiorul ei.IMG_20190204_135844

Acelaşi tovarăş  Enver a avut ideea, conform doctrinei „Lupta întregului popor” să umple ţara cu mii şi mii de cazemate în care să se bage albanezii şi să reziste atacatorilor imperialişti, deviaţionişti sau extratereştri. Complet inutile, ele răsar de te miri unde. În imaginea de mai jos e una găsită între blocuri, în oraşul Dures. Gospodarii de acolo o folosesc drept tomberon de beton armat.IMG_20190203_133555

Dacă tot am vorbit de Hodja trebuie să spun că exact ca la noi, sunt unii care-l regretă pe motiv că le dădea apartamente şi repartiţii. Domnul de la care am cumpărat bustul dictatorului din poza de mai jos părea un burghez onorabil, proprietar de magazin de antichităţi în centrul Tiranei. Am negociat la sânge, până la urmă am dat 7 euro pe Enver. Apoi, negustorul s-a apucat să-mi explice că democraţia duce la haos, că el îl iubeşte pe Putin şi că Albania are nevoie de un pumn de fier care să facă ordine, cum era pe timpul lui Hodja.IMG_20190224_082923

În rest, am avut senzaţia că îmi retrăiesc tinereţea românească de pe la mijlocul anilor 90. Totul se negociază şi e foarte ieftin. Oamenii sunt foarte prietenoşi şi comunici cu ei imediat. Se construieşte haotic.  M-am întâlnit şi m-am împrietenit spontan cu un domn cu soţie româncă, după ce m-a auzit trăncănind în limba maternă la telefon. M-a chemat lângă prietenii lui şi m-a cinstit până nu am mai ştiut cum mă cheamă (mulţumesc, Iulian!).Tirana are un număr imens de cârciumi haioase. La colţurile străzilor dai peste moşuleţi care-ţi vând pe nimic ţigări făcute de ei din tutun cultivat în curte, învelite în cornete de hârtie. Trataţia de mai jos (ţigări + rachiu + cafea) m-a costat cam 5 lei româneşti la o crâşmă din centrul Tiranei (50 de leka fiecare produs). IMG_20190208_115507_1

Cu o zi înainte să plec m-am dus la Dures, pe malul mării şi m-am aşezat la o terasă pe plajă. Era soare, frumos şi mă gândeam că mă întorc la vremea cenuşie şi rece de acasă. Îmi părea rău că mă car şi îmi spuneam că e o experienţă pe care vreau să o repet. Făceam socoteala că pe tot ce am spart, mâncare şi băutură în exces, ţigări, ţigări pentru acasă, muzee, cadouri, chestii, trestii, nu am dat mai mult de 20.000 de leka. Pe chestia asta am luat un rachiu, alt rachiu şi tot aşa până când, parafrazându-l pe Jules Verne, am dat o parte din cei 20.000 de leke direct sub mări, de pe un dig.

Tovarăşul Dej şi tovarăşa Ana Pauker s-au întors în patrie pe calea aerului

IMG_20190218_165032_1Gheorghe Gheorghiu Dej Ana Pauker Vasile Luca Teohari Georgescu Valter RomanIMG_20190218_165025

Acum puţin timp calea, adevărul ba chiar şi viaţa m-au dus în Albania. Despre ce am descoperit acolo voi reveni mai pe larg undeva spre sfârşitul săptămânii. La un moment dat mă plimbam cu ţintă-n sus şi-n jos spre un rachiu ieftin. Pe malul râului Lana trec pe lângă un moş care avea întinse în faţa lui, pe o pătură, o groază de cărţi răpciugoase. Habar n-am albaneză, dar mi-am spus că rachiul nu se evaporă de la cârciumă şi pot să arunc un ochi. Organul meu a rămas lipit de un Stalin românesc, Opere vol 3 , tipărit la Editura Partidului Muncitoresc Român în anul de graţie 1949. Ceva mai încolo, am găsit o recidivă a tătucului popoarelor, „Anarhism sau socialism?”, acelaşi an, aceeaşi casă de producţie. M-am apucat să scobesc mai departe în grămada de cărţi. Aşa i-am găsit pe Ana Pauker şi Gh. Gheorghiu-Dej, Editions du Parti Ouvrier Romain,  1951. Scrise într-o superba langue du bois franţuzească.  Ce e Dej, ca dejul trece. Criminalul în cauză a fost abil şi-a terminat adversarii din partid şi a stat la putere până când a crăpat. Biografia sa, chiar în franţuzeşte, nu e rară. Însă tovarăşa Ana a fost atacată şi buşită de camaradul său întru comiterea ororilor la un an după tipărirea cărţuliilor. Iaca ce am găsit despre chestia respectivă în articolul Alexandrei Toader (o mai nouă amică de-a mea, istorică şi deşteaptă) „Biografiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej între popularizare de primă instanţă şi construcţia unui cult al personalităţii”, publicat în „Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, Tomul L, 2013” : „Biografiile celorlalte două personaje, Ana Pauker şi Vasile Luca nu vor mai fi reeditate. Dimpotrivă, s-a recurs la diferite mijloace în vederea retragerii acestora din circuit după eliminarea acestora din partid, în mai 1952.  Iar acest aspect nu a existat doar la noi ci şi în alte state  „prietene” unde le-a fost trimisă, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, biografia. Dintr-un raport al Oficiului Diplomatic al RPR din Berlin, din data de 2 iulie 1952,aflăm că s-au primit instrucţiuni de la M.A. E. al RPR în vederea retragerii biografiilor lui Vasile Luca şi ale Anei Pauker, acţiune care, potrivit respectivului document, s-a desfăşurat cu succes.”

Succint, din articolul Alexandrei am aflat că în mai 1951, cu ocazia aniversării a 30 de ani de la fondarea PCR, au fost tipărite trei biografii ale conducătorilor partidului, Dej, Pauker şi Vasile Luca. Ele au fost publicate în română, maghiară, germană şi sârbă pentru „uz intern” şi franceză pentru exterior. Când, un an mai târziu, Luka Laszlo şi  Ana Pauker au fost daţi de-a berbeleacul de Ghiţă, „vieţile” lor trimise în exterior au fost retrase şi casate. Soarta absolut ciudată a făcut ca după o zi după ce am citit articolul  să o cunosc în carne şi oase pe Alexandra, la o lansare de carte. Mi-a spus că după ştiinţa ei, din broşura „Ana Pauker” varianta în franceză mai există doar un exemplar, la Bibilioteca Centrală Universitară din Iaşi.

Una peste alta, am avut un noroc chior. Erau şanse foarte mici să găsesc o carte românească extrem de rară tocmai în Albania. Posibil ca „tovarăşii diplomaţi” aflaţi la Tirana în1952 să nu fi respectat ordinul centralei şi să fi iertat broşura cu faptele de arme ale tov. Ana. Pe toate cele patru volume cumpărate am dat 600 de leka, aproximativ  euro. Ana Pauker şi Dej, cu copertă roşie marcată cu secera şi ciocanul s-au întors în patrie pe calea aerului, cu escală, fiindcă aşa a fost mai ieftin.

Securitatea era proastă sau antisemită? Poate ambele în acelaşi timp…

secu masonimasoni echer

De curând am găsit în arhivele securităţii, păstrate la CNSAS un document senzaţional prin tembelismul lui. El face parte din „Dosarul Oculta”, care ar fi trebuit să conţină monitorizarea activităţii francmasonice pe teritoriul României în anii . Cum aşa ceva nu prea exista, „băieţii” băteau câmpii cu mare graţie. Deşteptăciunea de faţă a fost ouată pe data de 4  martie 1983 de către pe atunci maiorul Roland Vasilievici, de la Securitate Timiş. Omul, între timp colonel în rezervă, mai există, şi acum câţiva ani a scris o carte în care-şi punea parţial cenuşă-n cap pentru ce a făcut în timpul carierei.

Din document aflăm chestii absolut „senzaţionale”, de exemplu că un pensionar poate fi mason fiindcă un senator american l-a invitat „să se iniţieze în OZN-istică”,  că psihiatrul în retragere Eduard Pamfil (tatăl defunctului meu prieten, pictorul Francois Pamfil) ţine legătura cu medici de afară care pot fi francmasoni şi are un cerc de bionică (!!!) sau, cel mai frumos, că o doamnă dilie internată la spitalul de glumeţi de la Gătaia are trei reviste „masonice” ale „lojei Rosi Crucian” (!!!). Mai citim că o doamnă Stela de 67 de ani „vehiculează idei masonice şi teozofice” (n.n.- poate cu firobuzul, cum îi spune troleului  în Timiş).

Iniţial am bănuit că tov. Vasilievici a redactat documentul în timp ce se dregea cu ceva tare în decursul unei mahmureli rezultate după o beţie prelungită sau în timp ce se afla sub acoperire şi medicaţie cu neuroleptice la spitalul sus-pomenit. Asta şi fiindcă redacta agramat sau inventa cuvinte ( „îşi desfăşura activitatea sub acoperirea unor activităţi caritative”, „Izrael”).

Ei bine, nu era vorba doar de Vasilievici.  Şefii lui de la Timiş şi Bucureşti au luat foarte în serios cele scrise de ofiţer, dovadă adnotările într-un superb limbaj de lemn : „Acţionaţi în spiritul programului”,  „Tovarăşul col Merce ştie ( n.n.-probabil, scris neclar) la material şi să urmărim rezolvare problema la Timiş”, „Tov Iliescu luaţi măsuri şi date”.

În plus, am mai văzut ceva. Securitatea  credea, exact ca şi extrema dreaptă rudimentară, în legenda iudeo-masoneriei. Lăsând la o parte că ei considerau organizaţia Bnai  Brith drept masonerie, greşeală de amator, am mai găsit nişte fraze teribil de interesante în document. Măsura numărul 2 de combatere a masoneriei sugerată de Vasilievici sună aşa : „Depistarea şi luarea în lucru a tuturor elementelor susceptibile a fi francmasoni stabilindu-se că se pot emite unele suspiciuni întemeiate cu privire la activitatea unor persoane din domeiul cercetării medicale şi tehnice, în rândul oamenilor de cultură şi artă, în cadrul Muzeului Banatului, în sfera activităţii ideologice ( unde îşi desfăşoară activitatea mai mulţi evrei care au unele legături suspecte cu persoane străine), în cadrul Comunităţii Mozaice, în învăţământul universitar, etc.”

Iaca şi măsura numărul 4: „Depistarea tuturor evreilor care deţin funcţii importante în industrie, economie, pretabili a fi atraşi la activităţi masonice.”

Ce pot să zic? În accepţiunea maiorului Vasilievici, care nu e contrazisă neam de către şefii săi, simpla apartenenţă la comunitatea evreiască stârnea suspiciunea că un cetăţean e francmason, deci un fel de spion sau duşman al poporului.  Lasând la o parte faptul că industria e inclusă în economie, mă întreb dacă ofiţerul şi colegii săi s-au apucat să facă o listă cu „evreii importanţi” şi au făcut în dreptul numelor o  Stea a lui David galbenă, cu carioca. Vă urez lectură şi distracţie plăcută, fiindcă puteţi citi integral documentul făcând click pe link-ul de sub titlu (se cheamă secu masoni).

 

 

 

 

Ce ştie Filip Teodorescu?

f-teodorescu

Fostul contraspion şef de pe vremea lui Ceauşescu e destul de vizibil. Dă cu nasul pe la tot felul de emisiuni de televiziune unde în general vorbeşte fără să zică nimic.  Lasă senzaţia că ştie multe, dar dacă eşti atent la ce clămpăne îţi dai seama că nu prea vehiculează informaţie concretă. Aşa o fi şcoala băieţilor ăstora. Recent, am găsit o chestie teribil de interesantă care i-ar da şansa lui Teodorescu să lămurească în mod real ceva:

“La Congres nu s-a întâmplat nimic deosebit, totul a decurs normal şi Tovarăşul a fost reales în unanimitate. Eram atent la detalii, mai ales pentru faptul că locţiitorul şefului Direcţiei de Contraspionaj, colonelul Filip Teodorescu, ne-a ţinut o expunere care ne-a tăiat răsuflarea: „Unii demnitari au trădat ţara, printre ei aflându-se şi generalul Vasile Milea, ministrul Apărării.   I-am documentat activitatea de trădător, mai avem însă unele greutăţi până ajungem la tovarăşul Comandant Suprem” Probabil trebuia să treacă de Cabinetul 2, gândeam noi, căci aflasem că Tovarăşa cenzura totul şi ajungea la Tovarăşul doar ce dorea ea ”Vă fac aceste confidenţe pentru că sunteţi pregătiţi pentru funcţii de răspundere în aparatul Ministerului de Interne, dar vă cer să păstraţi aceste lucruri numai pentru dumneavoastră”.

Fragmentul de mai sus provine  dintr-o producţie miliţienisto-securistică, un fel de volum de amintiri a unor băieţi cu uniforme albastre care au terminat promoţia 1968 a şcolii de ofiţeri a M.I. . Afirmaţiile îi aparţin generalului maior (r) Lazăr Cârjan, care în 1989 era locţiitor al şefului miliţiei din Bihor. Acum pensionar militar, domnul ăsta predă cursuri de drept la o universitate privată şi face nişte dicţionare româno-ţigăneşti. Din câte m-am interesat, nu pare să sufere de delirrium tremens.

În aceeaşi lucrare, un tovarăş-domn Mihai Sarca, coleg de promoţie cu Lazăr Cârjan şi la acea dată locţiitor al şefului miliţiei din Harghita îi confirmă spusele : „ Cursurile (…)inclusiv cel de cadre de conducere din 1989 – neterminat, dar în care, dacă prietenii mei gen. Cârjan, Hurdubaie şi alţii îşi amintesc, în ziua de 6 decembrie 1989 în Sala Mare am fost onoraţi să ascultăm o ,,informare” din partea unui domn ,,C” de la Secu (Este vorba de col. (r) Teodorescu Filip, vezi cele scrise de Gl. mr. Lazăr Cârjan, n, n) de la care aflam atunci lucruri care abia după mai puţin de o lună ne uluiau, apropos: despre Oradea şi omul care devenea eroul evenimentelor, nu mai spun că nu vreau să-mi amintesc.”

Coroborând mărturiile celor doi, putem trage concluzia că pe data de 6 decembrie 1989, în Sala Mare a şcolii de ofiţeri MAI de pe Şoseaua Olteniţei, şeful securist al contraspionajului îl acuza de trădare pe ministrul apărării de faţă cu o mulţime de miliţieni superiori aflaţi la un curs de perfecţionare. În secretomania şi imobilismul de atunci aşa ceva era de neimaginat.  După o asemenea afirmaţie publică, în mod normal, ar fi trebuit să dispară ori cel care a făcut-o ori acuzatul. Pare ireal, dar totuşi nu cred că amândoi ofiţerii au tras ceva pe nas înainte să îşi scrie amintirile duioase.

Treaba e că Vasile Milea, în timpul mişcărilor din 1989 de la Timişoara şi Bucureşti a executat ordinele de represiune ale „comandantului suprem”. După mărturia nu se ştie cât de reală a fostului securist şef Iulian Vlad, între timp cazat de tot la Ghencea Militar, generalul Milea ar fi refuzat implicarea într-o lovitură de palat sugerată de Vlad pe  21 decembrie 1989 seara târziu.  Cert e că a doua zi de dimineaţă ministrul apărării se sinucidea sau era sinucis, un prim pas spre a deveni bulevard.

Toată această poveste nu face decât să sporească misterul despre rolul lui Milea în decembrie 1989 şi moartea sa.

Eu personal cred că e cazul ca domnul Teodorescu să spună în sfârşit ceva concret, dacă în 1989 a făcut acele afirmaţii, pe ce se baza când a zis ce a zis, dacă informaţiile sale au ajuns la Ceauşescu şi de ce s-a dus totuşi la Timişoara dacă ştia ce o să urmeze. Nu de alta, dar au trecut aproape 30 de ani de atunci.

 

Doamna curvă, vecina lui Borges  

 

 

Cum am boala să mă plimb prin cimitire, am făcut asta şi la Geneva. Nu am regretat, fiindcă am nimerit peste unul dintre cele mai interesante din lume, Plainpalais, zis şi „Cimitirul regilor”. Ştiam  din auzite că pe acolo pe undeva este înmormântat unul dintre tăticii protestantismului, Jean Calvin. Pe domnul reformator creştin nu l-am găsit, pentru simplul fapt că se cunoaşte că e undeva prin zonă dar, locul nu a fost identificat. În schimb, încă de la intrare, am întâlnit o groază de fraţi de-ai mei. E reconfortant să dai într-o ţară străină peste unii cu care ai ceva în comun, chiar dacă-s morţi. Ce am observat e că oamenii ăştia nu şi-au ascuns, cel puţin postum, apartenenţa la o asociaţie discretă şi universală, chiar dacă au avut funcţii publice importante.

Doamna Real şi vagabondul internaţional

Trecând pe lângă mormântul poetului genevez Georges Haldas, care are instalată statuia unei pisici, am ajuns la groapa unui vagabond internaţional. Jorge Luis Borges, obligat de regimurile dictatoriale din ţara sa natală, Argentina, dar şi de succesul internaţional pe care l-a căpătat, s-a plimbat de-a lungul şi de-a latul lumii. Unul dintre cei mai complecşi scriitori din toate timpurile, el nu s-a ferit să călătorească nici când era bătrân şi orb. A murit la Geneva, îngrijit de Maria Kodama, fosta sa secretară, devenită ultima soţie, mai mică decât el cu 37 de ani. Are un mormânt care seamănă cu o stâncă, pe care sunt gravate fragmente din vechi scrieri anglo-saxone.

Se ştie că lui Borges i-au plăcut mult femeile, aşa că posteritatea i-a rezervat o companie plăcută. La nici doi metri de el se află îngropată doamna Griselidis Real, despre care am citit pe inscripţia de pe piatra tombală că a fost „ecrivain peintre prostituee” şi că a trăit între 1929 şi 2005.  Spre ruşinea mea, nu ştiam ce a făcut exact. Am aflat că a militat pentru „drepturile lucrătoarelor sexuale”, că s-a pensionat din curvăsărit la vârsta venerabilă de 66 de ani, că a scris cărţi de proză autobiografice şi poezii, că a fost făcut un film după biografia ei. Iniţial îngropată în altă parte, doamna Geiselidis Real a fost considerată de către autorităţi până la urmă o personalitate remarcabilă a Genevei şi a ajuns în „Cimitirul regilor”.Dacă ar fi ca spritele lor să comunice, aşa, ca între vecini, domnul Borges nu cred că se plictiseşte cu o curvă intelectuală.

Şi totuşi au haz…

Despre elveţieni se spune în general că sunt nişte oameni serioşi, rigizi şi fără umor. Am descoperit un pseudo-mormânt care dovedeşte contrariul. În 2017, autorităţile locale au cumpărat de la artistul Gianni Motti o treabă care seamănă cu o piatră de mormânt, pe care scrie „Je vous avais dit que je n allais pas tres bien”, adică „V-am spus că nu îmi mearge foarte bine”. Chiar dacă nu e nimeni sub monument, s-ar potrivi pentru oricine trece în partea cealaltă.

Puţină arheologie urbană –II

img_20181216_142635img_20180831_180513img_20190106_143930

Din când în când, mă plimb prin Bucureşti şi descopăr tot felul de chestii. Când stochez câteva mă mănâncă în deşte şi le public aici. Azi puteţi citi despre încă trei dintre ele.

Uşa spre paradis, iad sau spital

În curtea interioară a Palatului Universul, de pe strada Brezoianu, se aflau mai multe imobile vechi, construite în anii 20-30 ai secolului trecut, care comunicau între ele. Din raţiuni care-mi scapă, un corp de clădire a fost demolat.  Ce a rezultat? O uşă verde, care dă în gol, de pe la etajul doi. Cineva care iese pe ea poate ajunge, în funcţie de virtuţile personale, în paradis sau în iad. Dacă e mai puţin ghinionist se poate căpătui cu un sejur la spital şi, dacă se petrece o minune şi scapă intact cu o participare la bal, fiindcă la parterul Palatului Universul e un club unde se organizează frecvent concerte şi chefuri.

Un cartof se prăjeşte la firida lui

Îşi mai aduce cineva aminte de domnul Ion I. Brătianu zis Cartof? Omul ăsta, provenit dintr-o ramură colaterală a familiei fondatorilor PNL repara televizoare pe la Paris când, în 1990, a fost importat aici să încurce treburile liberalilor. A rămas în istorie după ce îndemna poporul şi mai ales doamnele să cultive cartofi lunguieţi multifuncţionali, de dimensiuni mari. Nu o să insist asupra păţaniilor lui mioritice, altfel simpatice foc.  Ajuns la o vârstă venerabilă totuşi Cartoful există şi încă sub mai multe forme de agregare. A recuperat câteva clădiri, dintre care una mare pe Strada Visarion, partea dinspre Bulevardul Dacia. Cum era păcat să nu se remarce şi în domeniul artei, a comandat, antum, un bust propriu, pe care l-a uns cu un fel de aurolac şi l-a plasat la intrarea în palat, aşa, cât să-l vadă vecinii şi trecătorii. Când bate soarele pe el, datorită culorii galben căcănii chiar seamănă cu o bucată de cartof tăiată neglijent şi prăjită în ulei refolosit.

Palimpsestul  de pe Casa Mincu

Casa lui Ion Mincu, unul dintre tăticii arhitecturii româneşti, este pe Strada Pictor Verona la numărul 19. Prin anul 2010, nişte domni hoţi au binevoit să ciordească placa memorială de pe ea. Era tentantă, avea pe ea o efigie masivă din bronz a arhitectului, tocmai bună de dat la fier vechi. Ca la manuscrisele palimpsest, pe locul lăsat liber a apărut o inscripţie electotală din 1946 : „Votaţi soarele, lista No.1”. E un fel de miracol meteo. Soarele ăla de rău augur (a fost sigla comuniştilor care au furat alegerile) poate răsări şi din spatele unei plăci furate de marmură, pe un zid.

Acum 75 de ani, în Crimeea

crim3crim1crim 2

Prin bunăvoinţa unei persoane apropiate, am primit cele trei poze de mai sus. Ele sunt făcute în septembrie şi octombrie 1943,  în Crimeea. Ţinând cont de uniforme şi de faptul că ştiam că unii dintre soldaţi au fost recrutaţi din zona Moldovei, am dedus că făceau parte din Divizia 10 infanterie,  condusă până la data de de 5 octombrie de generalul Sava Caracaş, apoi de către generalul Constantin Trestioreanu. Cea mai veche fotografie, care-i înfăţişează pe soldaţi fără arme, în picioare, poartă data de 26 septembrie 1943 şi explicaţia „În Gara Kertsch”.  Cea de-a doua,  cu oamenii având căştile pe cap şi puştile la umăr are inscripţionat pe spate: „29 septembrie 1943, prin ruinele Agimuşkaiului”. Am tras concluzia că este vorba Adzhimushkay (aoleu, ce greu mi-a fost să grafiez!) o zonă de lângă oraşul Kerci, care a fost în război un fel de Massada sovietică. Aceasta era plină de cariere şi tuneluri de mină, în care s-au baricadat, după cucerirea de către nemţo-români a oraşului Kerci, în mai 1942, circa 13.000 de ostaşi roşii şi civili. Au rezistat în catacombe până la începutul lunii noiembrie, fără surse de apă şi de hrană, aşteptând o ipotetică despresurare promisă de comandamentul Armatei Roşii. Au existat şi cazuri de canibalism între apărătorii hămesiţi. Din câte se pare,s-au predat doar 50 de oameni. Ce să fi căutat militarii români cu căşti şi arme acolo la 11 luni după încetarea ostilităţilor? Poate nu era o simplă vizită şi detaşamente de partizani sovietici  încă mai utilizau galeriile

Ultima poză, datată 12 octombrie 1943 este inscripţionată pe spate cu următoarele: „Curăţirea armamentului prin Văile Crimeii, în apropiere de Stary Krim”. Personajul central se pare că are în mâini un pistol mitralieră german MP 40. Deci, după două săptămâni, unitatea se afla în interiorul Peninsulei Crimeea.

Datorită ambiţiei absurde a lui Hitler de a menţine ocupată Crimeea, în 1944 Divizia 10 infanterie românească a participat la lupte grele începând din aprilie .A avut pierderi numeroase, dar o parte a personalului a fost evacuat pe mare, dovadă că pozele au ajuns la mine. Dacă cineva recunoaşte vreun personaj din fotografii şi ştie povestea lui, am rugămintea să-mi dea un semn.

Doi „sighişoreni”, Apor şi Isacov

+aporIMG_20181027_150545România e clar o ţară plină de contradicţii. La Sighişoara, am găsit doi vecini întru posteritate aşa de diferiţi că-ţi vine să te iei cu mâinile de cap înainte să cazi în fund. Ei au monumente situate la foarte mică distanţă unul de altul.

Baronul Apor Vilmos s-a născut la Sighişoara în 1892. Când era tânăr a descoperit vocaţia preoţiei şi în ciuda faptului că provenea dintr-o familie foarte bogată şi putea să ducă o existenţă lipsită de griji s-a făcut popă romano-catolic. A urcat în ierarhia clericală până la rangul de episcop de Gyor, în care a fost numit în 1941. În timpul războiului şi-a ajutat enoriaşii cu hrană şi haine. Când s-a apropiat frontul şi regiunea Gyor a fost bombardată şi-a pus la dispoziţie palatul episcopal pentru cei rămaşi fără casă. A protestat curajos în 1944  împotriva legislaţiei rasiale din Ungaria inclusiv trimiţând o petiţie la sediul central din Berlin al Gestapo. A dus ajutoare evreilor ghetoizaţi din dioceza sa şi a transmis preoţilor din subordine să ascundă oamenii hăituiţi. În 1945, la sfârşitul lunii martie, trupele sovietice „eliberatoare” au pătruns în Gyor. A urmat, ca de obicei, un val de jafuri, crime şi violuri.  Vilmos Apor şi-a pus iarăşi reşedinţa la dispoziţie şi a ascuns acolo peste 100 de femei şi copii. Nişte „viteji” tovarăşi cu chef de amor făcut cu forţa au aflat şi s-au dus, beţi, la palatul episcopal să ceară nici mai mult nici mai puţin de 100 de femei pentru un viol în massă. Episcopul, calm, a stat în calea lor şi a spus că vor trece peste cadavrul lui. Urmarea a fost „un fleac, l-au ciuruit”. Totuşi, după ce au tras în el, militarii roşii s-au speriat şi au plecat, nu au mai violat pe nimeni. Apor a murit pe 2 aprilie 1945, în urma rănilor, la spital.  Postum, a primit titlul de „Drept între popoare” din partea statului Israel, iar în 1997 a fost beatificat de către Papa Ioan-Paul al II-lea. Are un bust ridicat lângă biserica unde a slujit prima oară.

Maiorul Konstantin Denisovici Isakov s-a născut în 1919 în regiunea Smolensk, iar în 1944 era ofiţer al Armatei Roşii.  Cu toate că în Sighişoara nu s-au dat lupte cu germanii în acel an, aproape de centrul oraşului e un cimitir militar sovietic unde pe aproape toate pietrele tombale scrie „necunoscut”. Legendele urbane spun că „locatarii de veci” ar fi murit, de la caz la caz, de boli, beţie (se spune că unii s-au înecat în vin după ce au tras în butoaiele dintr-o cramă) sau că au binevoit să se împuşte între ei în timpul unor altercaţii. Dumnezeu să-i ierte, în orice caz. Singurul sovietic identificat, care are şi un monument impozant, este Konstantin Isakov. Sursele locale precizează că acesta ar fi fost înjunghiat de un ţăran maghiar în timp ce încerca să violeze nevasta acestuia. Pe marmora albă scrie: „Moarte duşmanilor poporului!”.

După canoanele sovietice, Apor Vilmos era un duşman al poporului: aristocrat, intelectual cu vederi democrate, cleric superior. Între cele două monumente e o distanţă de aproximativ 700 de metri. Nu-i aşa că viaţa e ironică din când în când?

 

Un „complot”: Ana Pauker şi Tito

IMG_20180924_195810Milanpetrovici2

Milan Petrovici este un personaj extraordinar de interesant. Are 93 de ani şi s-a refugiat în România în 1948 din Yugoslavia, atunci când Stalin s-a certat cu Tito. Ţinea cu „tătucul popoarelor”.  A lucrat în aparatul de propagandă al Cominformului, care voia să-l dea de-a berbeleacul pe tovarăşul Iosif Broz.  Mai multe nu vă spun, fiindcă împreună cu prietenul meu Silviu B. Moldovan de la CNSAS am făcut un lung interviu filmat cu bătrânul fost tovarăş devenit pe bune domn, pe care vrem să-l facem public ceva mai târziu.  Totuşi nu pot să mă abţin să nu citez ceva extrem de interesant:

„Eram un colectiv de 137 de refugiaţi antititoişti.  Prin 1949 a ajuns aici şi Momcilo Luburici, care fusese student la drept la Belgrad, apoi au venit şi fratele său Rade şi cumnata Zora. În 1950 au fost arestaţi toţi trei. Noi bănuiam că grupul nostru e infiltrat de agenţii lui Tito, dar nimeni nu se aştepta la Momcilo. Eu aş fi băgat mâna-n foc pentru el şi am avut dreptate. După un an, i-au dat drumul ca nevinovat. Suspiciuni totuşi au rămas, fiindcă nu a vrut să spună nimic din ce i s-a întâmplat cât a lipsit.  Abia după vreo 40 de ani mi-a mărturisit că atât el cât şi fratele şi cumnata au fost presaţi fizic şi psihic din greu să recunoască faptul că au fost trimişi special de Tito să deschidă un canal de comunicare cu Ana Pauker, care ar fi fost parte dintr-un complot împotriva lui Stalin. Vă daţi seama ce înseamnă asta? Încă din 1950, când Ana era pe cai foarte mari, se pregătea în România un proces similar cu cele ale lui Kostov din Bulgaria, Slanski din Cehoslovacia sau Rajk din Ungaria. Ana a căzut în 1952 abia, dacă nu murea Stalin un an mai târziu probabil că am fi avut încă un proces spectacol. Momcilo nu vrea să vorbească despre asta, dar eu o spun pentru istorie. „

Într-adevăr, Momcilo Luburici trăieşte şi este preşedintele „Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir”. A fost profesor universitar de drept. Împreună cu partenerul meu de cercetare am încercat să luăm legăturala cu el pe diverse canale, dar nu a vrut să stea de vorbă cu noi. Poate că vrea să uite perioada detenţiei, lucru pe care-l înţeleg. Totuşi pentru binele istoriei întregului spaţiu balcanic, ar fi bine să spună sau măcar să scrie ce i s-a întâmplat.

E posibil ca undeva în URSS să se fi fabricat scenariul unui proces mamut „Ana Pauker-Lucreţiu Pătrăşcanu-Vasile Luca-Teohari Georgescu” sub acuzaţia de spionaj şi complot împreună cu „călăul Tito”, în care cucoana să fie vioara întâi.  Moartea lui Stalin din 1953 a dejucat treaba asta şi Dej a operat „la bucată”, lichidându-l pe Pătrăşcanu pe care-l ura sincer şi băgându-l la închisoare (unde a şi murit) pe mai vechiul sindicalist-comunist decât el Luka Laszlo. Pe Ana Pauker, poate din raţiuni sentimentale (ceea ce nu cred), poate de dragul imaginii externe (era o „eroină” a mişcării comuniste internaţionale) a iertat-o. Aşa a reuşit să moară „La Passionaria” a României în patul ei, abia în 1960.

Am folosit drept ilustraţie o imagine foarte rară, o poză cu ediţia sârbească a ziarului Cominform „Sub steagul internaţionalismului” în a cărui redacţie a lucrat Milan Petrovici. Era tipărit pe foiţă de ţigară pentru a putea fi împachetat la dimensiunea unui plic de ceai şi introdus clandestin în Yugoslavia. De asemenea, am mai utilizat o poză cu Milan Petrovici înainte de a fugi în România, în uniforma Armatei Populare Yugoslave.